Cu prietenie, Dan Culcer
Indiferenţă sau lehamite?
Iată o întrebare pe care nu poţi, n-o mai poţi evita privind peisajul social românesc.Griul, culoarea neculoare, a cuprins în deznădejdea lui chipul, punctele cardinale şi, în cele din urmă, viaţa însăşi.
Atitudinea comună a românilor a devenit indiferenţa. Cui ce-i pasă ori ce-i mai pasă?
E ca şi cum ţi-ai privi figura în cioburile nămolite ale unei ape sleite.
Şi asta în felul de a fi al unui popor dăruit de veacuri cu perpetue – părea – speranţă şi optimism.
Răsfoieşte doar câteva file ale vechilor cronici ori manuale de istorie şi vei fi surprins de viaţa de odinioară a poporului stăpân pe atunci pe pământul de dincolo de Carpaţi şi până la Marea cea Mare.
Deceniile anilor din urmă i-au frânt, se vede treaba, mândria şi verticalitatea.
Câţi vom mai fi?
Cei cărora le mai pasă avertizează că foarte curând românii vor număra mai puţin de şaptesprezece milioane de locuitori. Românii? Câţi mai sunt prin idealurile lor români? Întreb şi vă întreb!
De ce?
Pentru că, în ceea ce mă priveşte, nu-mi pot ascunde îngrijorarea că exportăm fără noimă aur cenuşiu.
Creierele româneşti veşnicesc acum alte meleaguri.
„Stranierii“ de până mai ieri, alaltăieri, vestiţii căpşunari ori oameni buni la orice au început să-şi uite domiciliile din România.
Izvor de belşug la început, fluxul banilor trimişi acasă s-a subţiat considerabil fiindcă cei plecaţi nu vor să se mai întoarcă.
Ţara înseamnă de acum pentru ei locul unde le merge bine. Ori un pic mai bine.
Spectrul falimentului
Or România vizează, n-am nicio îndoială, falimentul.
Împrumutăm fără noimă, cheltuim fără să ne pese.
„A fura“ este de acum certificatul de bună purtare al celor aleşi.
Setea de înstărit prin metoda lui „pică pară mălăiaţă“ ne caracterizează.
Mâna de ajutor oferită României de UE, celebrele fonduri europene, n-are pentru noi nicio semnificaţie. Nu prezintă interes?
Ne preocupă până la obsesie reintroducerea „oblasturilor“, a regiunilor adică, forme administrative falimentare până şi în pustele ruseşti.
Orbecăind prin criză
Orbecăim în schimb prin bezna crizelor de tot felul, ocupând fruntea clasamentelor la lipsa de productivitate, la inflaţie, moarte infantilă şi, în esenţă, nivel de trai.
Bivolul negru al apelor dezlănţuite a luat încă o dată în coarne gospodării şi tarlale.
Seceta face ravagii în Câmpia Dăbulenilor, adică tocmai acolo unde cândva sălăşluia cel mai modern sistem de irigaţii.
Risipim banii ţării pe drumuri care nu vor fi terminate niciodată, calea ferată este prădată zilnic de hoţi cărora nu li se poate veni de hac.
Bugetul ţării e un sac căruia i se va da foarte curând de fund.
Cei chemaţi să „înţeleagă“ situaţia sunt evident cei mulţi şi obidiţi.
Marea cacialma
Indiferenţa a devenit trăsătura dominantă de caracter a românilor.
Bagă votul în urnă fără să mai ia aminte la ce şi cum va să fie.
Oricum ştiu bine de acum, cacialmaua e la noi joc politic de societate.
Şi atunci? Ce ne mai rămâne?
Să dăm din umeri recunoscându-ne neputinţa.
Aşadar – indiferenţă ori lehamite?
Au românii vorbele lor de duh.
Buturuga mică a răsturnat de multe ori carul cel mare, atotputernic.
Aşa că între lehamite şi ură nu e decât un pas.
Ura poate naşte monştri.
Nu fiţi, aşadar, indiferenţi!
Totdeauna ori dintotdeauna mâine a început chiar de azi!
Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR.13, 1-15 IULIE 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu