Magor Csibi. Roşia Montană – Unde-s pumnalele…

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Roşia Montană – Unde-s pumnalele…

În curând totul va depinde de noi. După de mai bine de 10 ani de eforturi consistente şi extrem de bine susţinute din toate punctele de vedere, din partea celor care au puterea financiară şi politică în spate şi mirosul aurului în nas, barajul anti-cianură al Academiei Române, al bisericilor istorice, al ONG-urilor şi al diverselor personalităţi din România a început să cedeze uşor.

de Magor Csibi

Ce contează de ce parte e legea sau ce procese s-au câştigat pe parcurs? Doar nu trăim în Germania, ca să avem un sistem legislativ stabil. Legile pot fi modificate la nevoie (chiar şi retroactiv în unele cazuri), iar deciziile irevocabile pot fi reluate în discuţie. Toate în numele raţiunii şi al prosperităţii imaginate într-un moment în care cu toţii avem nevoie de semnale politice pozitive.
Aşa s-a întâmplat că Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, care până acum a fost un binecunoscut adversar al exploatării din Apuseni, şi-a schimbat stiloul pe o cască de protecţie galbenă şi a coborât, înconjurat de prieteni şi oameni de bine, în minele romane, locaţie în mod inexplicabil ignorată de toţi miniştrii de până acum. Dar acest lucru nu pentru că şi-ar fi dat seama, după 3  ani de ministeriat, că vestigiile de acolo sunt unice, că ar fi fost şi încă este obligaţia statului să investească în restaurarea acestora. Ci ca să admire cum o companie privată (RMGC), fără interese financiare sau de orice fel în zonă, a investit din bunătate în refacerea acestor situri unice, care ar putea reprezenta un adevărat magnet pentru potenţialii turişti, atraşi din ce în ce mai puţin de grădina despădurită a Carpaţilor de pe brandul de ţară.
Pe 5 mai 2010, după ce Parlamentul European a votat rezoluţia pentru interzicerea cianurilor în minerit cu o majoritate covârşitoare, dl. Kelemen declara în exclusivitate pentru TOTB cum “acest vot ne arată că UE este interesată de siguranţa cetăţenilor săi. Chiar dacă nu are caracter obligatoriu, rezoluţia este un avertisment pentru statele membre, care vor să se îmbogăţească repede fără să ia şi sănătatea cetăţenilor în considerare.” Astăzi se pare că tot el este cel care uită de avertisment şi de eticheta pe care tot el a pus-o statelor care doresc exploatare prin orice metode şi care ne transformă prin descărcarea arheologică a masivului Carnic, tocmai în acel stat care vrea să se îmbogăţească rapid pe spinarea cetăţenilor şi a mediului.
Dar măcar de-ar fi aşa. Masa bogaţilor nu se află în România, aşa cum nici profitul nu va rămâne aici, pentru a fi cheltuit repede în puţul nesecat al investiţiilor fără de rost ale statului. Iar dacă nu argumentele economiei de stat i-au convins pe cei de la Cultură să dea un aviz, putem avea îndoieli serioase că patrimoniul cultural din zonă se va îmbunătăţi după ce se rade totul. Ce i-ar fi putut determina atunci pe cei de la minister să avizeze acest proiect?
Nominalizarea lui Ladislau Borbely la Ministerul Mediului, în ciuda faptului ca Attila Korodi a avut performanţe extrem de bune la cârma aceluiaşi minister, a fost un prim semnal care a prevestit norii de furtună din jurul staţiunii montane din Apuseni. Deşi Ministrul Culturii se ţinea bine în declaraţii, sursele noastre ne aduceau veşti din ce în ce mai îngrijorătoare din toate direcţiile, însă până de curând refuzam să credem tot ce ne ajungea la ureche. Degeaba auzeam de peste tot promisiuni ca până iulie toate avizele să fie date, refuzam să credem că preşedintele unui partid din România, mai ales când vorbim despre partidul care a fost până nu demult cel mai vocal adversar, totodată şi un adversar al proiectului, va putea să gireze o astfel de exploatare. Se pare însă că în aceste vremuri tulburi totul devine posibil.
Şi iată că joi, imposibilul a devenit posibil. Pe 15 iulie încă se scriau articole critice şi presa încă îşi făcea datoria atacând în termeni duri decizia şi publicând opinii contra. Cred însă că în curând valul răcoros al banilor aruncaţi pe publicitate cumpărată şi mascată va acoperi opiniile critice din redacţiile supraîncălzite de canicula şi seceta financiară.
Şi atunci tot ce va rămâne, alături de luptătorii deja tradiţionali, sunteţi voi. Cei care reuşiţi să faceţi diferenţa între propagandă şi argumente. Voi, cei la care nici plicul şi nici sponsorizările nu ajung. Şi, spre deosebire de multe situaţii asemănătoare din ultimii zece ani, puterea voastră a crescut extrem de mult. Pe vremurile când încă nici Hi5-ul nu exista, ce să mai vorbim de Facebook, când nu stăteam zilnic să tweet-uim şi nu eram conectaţi la reţea decât poate prin telefoane mobile, iar Formula AS era ultima publicaţie care-şi mai permitea să-şi critice exploatarea, o mână de oameni a făcut minuni.
Azi, cu un singur clic, mobilizăm mii de oameni. Suntem interconectaţi, suntem mai atenţi şi informaţiile ne găsesc oriunde. Trebuie doar să trecem din virtual în real şi să arătăm că nu suntem atât de mici cât ne vrea toată lumea. Nici măcar nu va fi nevoie să ne ridicăm cu toţii de pe scaune. De multe ori, presiunea politică şi publică se poate exercita extrem de eficient şi online. Nu trebuie decât să le arătăm că ne pasă.
Cred că a venit vremea ca societatea civilă să ofere un precedent. Se impune de această dată un Veto Verde. Pentru că, în final, noi suntem cei care plătim preţul acestor exploatări şi tot noi nu suntem niciodată întrebaţi când o pădure e tăiată, un munte e ras sau un nou râu e otrăvit. E timpul să spunem nu: NU ROŞIA MONTANĂ, NU DN66A, NU DESPĂDURIRILOR, NU HAOSULUI ORGANIZAT DE CEI PUTERNICI.
Este vremea voastră. Sunteţi pregătiţi?