Universitarul Michael Shafir se supără lesne. Poate fiindcă se simte obligat, adesea, dacă nu mereu, să facă semne către un presupus public de cetățeni imaturi, pe care dânsul are menirea să-i educe, ca la școală. De vreo două decenii, o face în două moduri : îi admonestează doct și amenințător, pe cei cu care nu e de acord, care nu-i sunt pe plac, după codul «vânătorilor de antisemiți», sau se delimitează de cei cu care i se păruse că se află în cârdășie ideologică, îndată cei aceștia ies din îngusta cărare pe care a trasat-o arpentorul, între domeniile politice de stânga sau de dreapta, pe care le delimitează cum vrea dânsul, didactic și rigid.
Cu toate ocaziile încearcă să lipească etichete, bălos, pe scrierile și frunțile celor care se lasă etichetați. Speră, probabil, ca rechizitoriile sale să aibă efect, ca pe vremea proceselor de epurare și vrea să impună interdicții cu caracter de exmatriculare, dar nu mai suntem pe vremea ideologului Leonte Răutu, călăul dictatorului Dej. Toate astea, aparent, în numele democrației. De fapt, în numele intereselor dar și a neliniștilor imediate ale unei minorități, căreia îi aparține, pe care o servește cum poate, în mod cât se poate de contra-productiv.
Sensibil la dezamăgirile produse de lipsa de efect a excomunicărilor sale, reproduc textul lui Michael Shafir, așa cum o solicită : «Tot în numele dreptului la imagine, îmi rezerv libertatea de a face cunoscute aceste rânduri colegilor de breaslă și/sau altor publicații, cărora le voi fi îndatorat dacă publică aceste iretractabile rânduri.»
Nu pentru ca să mi-l fac, desigur, îndatorat, le public. Ci pentru caracterul simptomatic al unor astfel de situații din activitatea excomunicatorilor care au invadat spațiul public românesc de două decenii, înlocuind cenzura comunistă, pe care ne fac, aproape, să o regretăm. Fiindcă era mai puțin monomaniacă, ataca, tăia în toate direcțiile, și iredentismul, și cominternismul, și nazismul, și antisemitismul, și sionismul, și naționalismul fără voie de la poliție, și dacismul, și imperialismul american.
Pentru lămurirea cititorilor acestui blog, am cerut permisiunea revistei Contemporanul de a reproduce, mai jos, și incriminatul text al lui Nicolae Breban, extras dintr-o carte, de altfel, apărută și lizibilă, pentru cine ar fi interesat, în integralitatea ei. Fiindcă, o știu cei ce citesc cărți, un fragment nu e întregul. Nu și Mr. Michael Shafir?
Dan Culcer
Doamnei Aura Christi, redactor-șef, “Contemporanul. Ideea Europeană”
de Michael Shafir (15-7-2011)415 vizualizari
Cluj-Napoca, 15 iulie 2011.Urmare a publicarii in revista pe care cu onor o conduceti a articolului “Un hybris colectiv” al carui autor este chiar directorul publicatiei, Nicolae Breban, solicit in numele dreptului la imagine eliminarea imediata a numelui subsemnatului din caseta celor care semneaza rubrici permanente in aceasta revista. Tardiva mea reactie se datoreaza faptului ca numai ieri numarul respectiv mi-a parvenit prin amabilitatea unui amic. Nu sunt dispus sa girez in niciun fel cu numele meu asemenea manifestari, cu atat mai mult cu cat ele sunt grafic sprijinite de reproduceri din imundele manifeste ale “Noii Drepte”. Indiferent care ar fi continuarea acestui articol, asa cum se intelege din desemnarea sa drept “fragment”, de azi numele meu nu va mai apare voluntar in “Contemporanul. Ideea Europeană”.
Dupa cum bine stiti, doamnă redactor-sef, colaborarea noastra a incetat mai demult si din motive similare. Cand v-am scris ca nu sunt dispus sa semnez intr-o revista in care doamna Magda Ursache isi etaleaza in mod repetat antisemitismul, mi-ati replicat ca trebuie sa “am rabdare” si ca doamna respectiva nu va mai publica in revista Dumneavoastra. Cand a reaparut, am preferat sa ma retrag fara surle si trambite. De aceasta data, insa, Nicolae Breban se alatura (refuz sa speculez din ce motive) unui cor din care fac parte personaje cum ar fi Ion Coja, Gheorghe Buzatu, Ion Cristoiu si , vai, sute de altii. Democratia imi impune sa le respect dreptul la opinie, dar nu imi impune sa fiu, fie si indirect, asociat cu aceste opinii.
Tot in numele dreptului la imagine, imi rezerv libertatea de a face cunoscute aceste randuri colegilor de breasla si/sau altor publicatii, carora le voi fi indatorat daca publica aceste iretractabile randuri.
Cu stima, Prof. Univ. dr. Michael Shafir,
șef catedră Relații Internaționale, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
Nicolae Breban. Un hybris colectiv
Acest tânăr căruia îi dăm aici iniţialele, destul de transparente, de altfel, C.Z.C., s-a gândit să-şi ia pe umeri, ca un alt haiduc din cei ce trăiseră prin codrii deşi din apropiere, soarta tuturor, deşi destinul comunităţii în care se născuse primise tocmai, prin recenta pace de la Versailles şi Trianon, un dar mirific: unirea celor de un sânge, ca şi posesia pământului ce stătuse secole la rând sub armele şi „copitele” unor imperii enorme, brutale, profund antagonice.
Istoria ne arată că uneori se îmbolnăvesc şi comunităţile, nu numai indivizii. Şi contra acestor boli, foarte ciudate, se mai găsesc vraci din cei mai ciudaţi: războiul sau o formă sau alta a dictaturii. Care vindecă în felul lor, cum fac şi unii doctori de prin spitale: accelerând boala, distrugând fiinţa fizică fără speranţă de reabilitare. Atenţi mai ales asupra bolii, nu rareori prost definită, decât asupra corpului care o suportă. Ce să mai vorbim de psihicul – un fel de corp imaterial al corpului, care nu e aproape deloc luat în seamă. De parcă nu ar fi sau – mai ciudat şi poate mai grav, mai atenţi, vorbim mereu de aceşti vraci, doctori cu ifose sau fără – mai atenţi, mai concentraţi asupra a ceea se peterece în propriul lor cap, în istoria medicinii, a cazurilor rare, ciudate.
Dacă vorbim de bolile mulţimii, mai exact spus – ale comunităţilor sau naţiunilor – nu numai că nu prea s-au găsit doftori suficient de calmi, de înţelepţi şi de rutinaţi să le definească sau diagnosticheze, după o bună sau mai proastă anamneză, dar nici după ce boala a trecut, şi corpul naţional se ridică cu greu şi adeseori mutilat din starea sa teribilă de agonie, de luptă, aceiaşi nu sunt în nici un fel capabili să pună un nume procesului care s-a petrecut cu urmări atât de dramatice. După o falsă încadrare, diagnoză şi tratament, urmează apoi, aproape fatal, o şi mai fals şi dureros de nepotrivită explicare, definire, încadrare a dramei, a luptei, tocmai pentru simpul motiv că oamenii nu sunt obişnuiţi să trăiască cu lucruri pe care nu le pricep. Şi atunci, o explicare falsă e totdeauna preferată unei bâlbâieli logice sau unui semn de neînţelegere, de onest refuz al faptului istoric; uneori al ideii însăşi de istorie.
După primul război mondial, la vreun deceniu după fericitul sfârşit care pentru naţiunea noastră atât de încercată, de divizată şi încă, parţial, atât de utopică – deoarece puţini, în afara unor visători istorici sau poeţi romantici, mai credeau că cei care vorbesc acest ciudat idiom latin, din jurul Carpaţilor, pot nu numai să se strângă într-un singur corp social, dar mai ales să devină şi posesori de drept ai pământului pe care atâtea generaţii l-au nutrit cu sângele, sudoarea şi lacrimilor lor, cum ar spune un poet perimat azi în ochii unora, pe numele său Oct. Goga – a apărut un fel de mişcare socială sau de idei, alături de altele, colorate diferit, cu pitoreşti accente, entuziasme sau opinii numite tot idei salvatoare, şi încă pe termen scurt; o mişcare, un fel de asociaţie a unor, evident, nemulţumiţi de starea gravă de lucruri, cum se întâmplă mai în toate naţiunile şi mai ales în cele în curs de formare, cum sunt cele „mici”, „noi”, de curând născute sau expulzate, cu nu puţine convulsii, uneori după brutale incizii chirurgicale, din corpul amplu al unor imperii. O mişcare care s-a infiripat în jurul unui bărbat tânăr, frumos. cu o excepţională vigoare şi încredere în sine, undeva prin sudul Olteniei, la o şcoală de militari, elevi militari, cum se aflau mai peste tot în provinciile româneşti. Un tânăr elev militar care, spre deosebire de nepăsarea ideologică şi de cinismul „bărbătesc” al multor viitori ofiţeri de carieră, era îmbibat de „credinţă”. Cea a strămoşilor, cea ordodoxă. Un tânăr care a avut extraordinara idee, ca un alt Sfânt Gheorghe sau un alt Sfânt Martin al modernităţii, să-şi înfăşoare mantaua credinţei în straiele unei mişcări de grup sau, dacă vreţi, pe dos: să facă să tresară, să renască vechea credinţă, moştenită din străbuni şi invocată în lungi litanii sub zidurile înnegrite de fumul cădelniţelor popeşti, în haina „cea nouă”, izbitor de nouă, zisă naţională, o haină ce tocmai, de vreun deceniu, s-a dovedit nemaipoment de largă, de încăpătoare aproape, dacă nu, cu siguranţă, o colosală surpriză pentru mulţi, foarte mulţi care nu mai îndrăzneau să creadă că un astfel de „vis” e posibil. Şi încă de o asemenea anvergură, întrecând cele mai utopice şi mai „descreierate” iluzii ale unora, inşi cunoscuţi ca fiind total lipsiţi de simţ practic şi de înţelegere a asprei şi gravei Istorii!
Există nu puţini istorici din şcolile moderniste mai ales, care vorbesc nu de personalităţi, ci de energii. Or, indubitabil, acest elev-militar era o astfel de energie. Care a avut, neîndoios, abilitatea şi conscvenţa de a combina, ca să zicem aşa, de a alătura, cum am zice noi azi, politicul cu religiosul. De a-şi căuta destinul propriu nu în afara istoriei propriului său popor, într-o disciplină laică, cum fac mulţi tineri ce-şi simt propria viaţă aptă de o carieră de excepţie, în ştiinţe sau arte sau, mai ştii, în mai noile aventuri ale expediţiilor polare sau nu, descoperirilor de noi ţinuturi, rase şi moravuri. Nu, acest tânăr căruia îi dăm aici iniţialele, destul de transparente, de altfel, C.Z.C., s-a gândit să-şi ia pe umeri, ca un alt haiduc din cei ce trăiseră prin codrii deşi din apropiere, soarta tuturor, deşi destinul comunităţii în care se născuse primise tocmai, prin recenta pace de la Versailles şi Trianon, un dar mirific: unirea celor de un sânge, ca şi posesia pământului ce stătuse secole la rând sub armele şi „copitele” unor imperii enorme, brutale, profund antagonice. Iar pentru a-i uni pe cei care îl ascultau cu o încordare şi atenţie deosebită, el, acest C.Z.C., le-a oferit o armă veche, e drept, credinţa strămoşească, dar pe care el voia nu mai puţin s-o scuture de rutina şi praful secolelor şi bucoavnelor cu litere şi limbă slavone, s-o cureţe de rutina şi mediocritatea popilor şi, prin aceasta, să aprindă o flacără nouă pe altarul unei credinţe ce ameninţa să ardă doar în locuri retrase, aşa-zis mistice. Şi apărată de inşi ce predicau mai ales retragerea din lume şi renunţarea la dreptate şi bine în această viaţă.
Nu, spunea tânărul, credinţa trebuie să învingă acum, după ce visul hotarelor şi a unei fantastice Unirii a celor care vorbesc aceeaşi limbă şi-şi revendică aceiaşi străbuni, luptători sau nu, s-a înfiripat, în sfârşit, credinţa trebuie să îmbrace o haină nouă, cu mult mai vie şi mai strălucitoare; şi, mai ales, să ia pildă nu de la sfinţii părinţi şi patriarhi, prea înăcriţi şi îmbibaţi de amărăciunea celor lumeşti, ci de la acei arhangheli executori, răzbunători, tineri luminoşi, de lumină ei înşişi, cu spade orbitoare în mâini, care să coboare în mijlocul mulţimii resemnate şi oarbe, împărţind dreptatea, scurt, aspru, prin orice mijloace. Căci, spunea acelaşi tânăr, care va trebui, vă întreb, să fie destinul nostru, acum când, iată, istoria ne-a recunosut aceleaşi fruntarii şi, implicit, prin aceasta, o origine comună şi nu una oarecare, ci una ilustră, milenară, cum o arată şi o revendică nu puţini vizionari ai propriei noastre istorii? Nu cumva e rostul nostru, acum, al tinerei generaţii, să ne jertfim visurile şi ambiţiile egoiste, personale pe altarul unei opere unice, măreţe: să dăm cu adevărat un rost înalt, ameţitor, acestui neam, să-i schimbăm cu adevărat faţa sa înlăcrimată într-una vibrândă de adevăr şi dreptate, totul înfăşurat, purtat de hlamida vechii credinţe care, prin noi şi numai prin noi, va cunoaşte nu numai o altă viaţă, dar şi o altă menire? Un alt destin, care, mai ştii, va fi poate spada luminoasă a întregului continent, care în felul acesta ne va descoperi cu adevărat. Căci, prieteni şi camarazi, spunea acest tânăr, numai în felul acesta nu numai că noi ne vom îndeplini sarcina, misiunea noastră milenară pe acest pământ udat de mii de ori de sângele unor înaintaşi, dar vom da şi o pildă lumii. Da-da, lumii de azi, obosite, rutinate de istorii, războaie şi false tratate de pace, obosite de propriul ei trecut pe care nu-l înţelege totdeauna foarte bine. Credeţi-mă, camarazi, a înţelege, a-ţi înţelege misiunea este, în fapt, a acţiona!
Sigur, tinerelul nostru, plin de avânt, de energie şi de încredere calmă, nemăsurată, în propriile-i idei, care odată ce rezonau şi în alţii, prindeau un contur tot mai clar, dacă nu mai categoric, oricum mai apăsat, el însuşi, tânărul nostru, auzindu-se vorbind, devenea nu numai mai sigur de cele ce spunea, dar şi mai convins, aş zice, tot mai cucerit de propria sa vocaţie nou apărută, dacă nu şi de propria sa persoană, personalitate care se desfăcea clar, puternic şi armonios în tăcerea şi ascultarea fierbinte a celorlalţi. E clar că unele din ideile sale nu erau, cum se spunea cu o anume acreală universitară, cu totul noi. În mod oarecum ciudat, dar printr-o extraordinară coincidenţă, cam în aceleaşi noi ţări, naţiuni, care au apărut pe harta bătrânei Europe – mă refer la Italia şi Germania, împărţite, ambele, în timp, în ducate duşmane, antagonice sau supuse, ca şi noi, abuzurilor şi armatelor unor imperii străine! – se vehiculau, cu o anume timiditate la început, izolat, nu, n-am spune aceleaşi idei, ar fi fals; nu, dar cam aceeaşi formă de energie, de „nemulţumire energică, avântată”, care nu se putea şi nici nu se voia confundată cu altele ce aveau cam aceleaşi forme de asociere şi uneori chiar de discurs, dar care se diferenţiau net de ale noastre, deoarece se limitau doar la nemulţumiri şi revendicări sociale.
Evident, la început toate aceste mici convulsii, asociaţii şi partide porneau şi de la o platformă socială, cum se spune, aceasta atrage pe mulţi – din care un ins clarvăzător îi poate alege pe viitorii conducători şi leaderi! – şi are, în plus, avantajul de ne-dispreţuit al unui larg limbaj, zis popular. Apoi, însă, unii – italieni, dar şi nemţi! – s-au exprimat mai clar, părăsind, cel puţin în parte, urgenţa revendicărilor materiale, ce par multora atât de imperioase şi de neocolit, pentru a se restrânge în jurul altor idei, cum ar fi aceea de naţiune, de „noua şi victorioasa”, poate chiar de „răzbunătoarea” naţiune şi, de ce nu – de „pământ şi sânge”. Ce poate fi mai „autentic” mai „convingător”, mai „luminos şi activ” decât naţiunea sau rasa, cea care a purtat prin secole povara şi mândria fiinţei? A rezistenţei. A luptei, a mitului luminos, unic, re-generator, a ceea nu poate fi totdeauna circumscris cuvântului, a ceea ce scapă adesea istoriei cuminţi şi mediocre, făcută mai ales de belferi. Aroganţi şi ticăloşi nu rareori, în esenţa lor, înfeudaţi burgheziei eterne.
(fragment)
Editura CorectBooks, în format digital, şi la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, în format tipărit, fragment publicat în paginile revistei Contemporanul, nr. 2/2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu