Gary North. Fascismul economic și economia de tip bailout
Traducere de Anamaria TătaruAm trăit trei evenimente istorice monumentale. Îmi aduc aminte doar de două dintre ele. Nu-mi amintesc căderea celor două bombe atomice în august 1945. Ca simboluri al transformării lumii ştiinţifice, acestea constituie cel mai important eveniment al secolului al XX-lea. Totuși, această descoperire nu a condus până în prezent la un război nuclear, chiar dacă în repetate rânduri, părea că războiul nuclear ar fi fost o posibilitate distinctă. Cu toate acestea, sosirea erei nucleare a marcat o transformare a lumii moderne. Nu am văzut încă sfârşitul acestei transformări.
Martin van Creveld, marele istoric militar al Israelului, a fost de părere că epoca nucleară a ruinat planurile imperialiste ale marilor națiuni. Ele nu mai puteau risca un război între dânsele. Cu toate acestea, cheltuielile generate de acele planuri au crescut. Astăzi, state mari se confruntă cu rezistență din partea unor grupuri nestatale. Uniunea Sovietică a devenit mai slabă atunci când afganii au învins-o utilizând rachete Stinger. URSS a fost un imperiu, iar un imperiu înfrânt de insurgenţi şi-a pierdut raţiunea de a fi.
Suntem pe cale de a experimenta o înfrângere asemănătoare în aceeaşi ţară.
Au mai existat alte două evenimente majore din 1945. Presupun că majoritatea oamenilor ar fi de acord asupra cel puţin unuia dintre ele și anume colapsul Uniunii Sovietice, din 19-21 august 1991. În timp ce prăbuşirea Zidului Berlinului în 1989 a dovedit în mod simbolic prăbuşirea imperiului sovietic, ea nu a devenit evidentă până în august 1991. Din punct de vedere istoric, nu a existat nimic care să se potrivească acestei dezagregări. Nici un imperiu atât de mare nu s-a prăbuşit vreodată atât de repede fără vărsare de sânge. Am trăit s-o văd și pe aceasta.
Există vechi rezistențe anti-comuniste care încă insistă că totul a fost fals, că totul este o înşelătorie, că tot comuniştii fac și în prezent jocul de culise din Rusia. Ei nu înţeleg diferenţa dintre fascism şi comunism. Sistemul rusesc este fascist până în adâncuri: capitalism de stat.
Vedem acum producându-se ceea ce liberalii veritabili au prezis întotdeauna că se va întâmpla: convergenţa economică a celor două sisteme, SUA şi URSS. Acest sistem de convergenţă economică este fascismul. Iar pe acesta liberalii și l-au dorit dintotdeauna, dar la-au numit altfel: “democrație economică” sau “alianță guvern-mediu de afaceri.”
Septembrie/Octombrie 2008
Al doilea eveniment pe care îl consider cel puțin comparabil, ca și importanță, cu căderea Uniunii Sovietice a fost colapsul sistemului bancar american din lunile septembrie – octombrie 2008.
Nimeni nu a intuit colapsul apropiindu-se în luna august. Conducătorii-seniori ai Statelor Unite - nu mă refer la politicieni - au privit cu oroare cum instituţii care supraviețuiseră de la mijlocul secolului al XIX-lea s-au prăbușit: este cazul băncilor de investiţii, bănci care nu au constituit depozite de la publicul larg. Ele au grupat cantităţi mari de capital de la investitorii privaţi, bogați. A fost doar o chestiune de câteva săptămâni până când acest model de afaceri s-a prăbuşit. Bancile de investiții s-au zbătut să restructureze operaţiunile lor juridice astfel încât să intre în categoria băncilor comerciale şi, prin urmare, să devină eligibile pentru banii federali salvatori. Între timp, marile bănci comerciale aproape au dat faliment. Ele nu au intrat în faliment grație doar intervenţiei guvernamentale şi pentru că băncile și mai mari le-au absorbit. Wachovia s-a prăbușit. Washington Mutual s-a prăbușit. Preţurile acţiunilor a două dintre cele mai mari bănci din Statele Unite, Bank of America şi Citigroup, sunt încă aproape de statutul de un cent/acțiune.
Oricine nu înţelege amploarea a ceea ce se întâmplă este un ignorant economic. Cunosc o mulțime de astfel de ignoranți care mă contactează, spunându-mi că totul a fost plănuit din interior. Conspiraţia a câştigat din nou! Dar în viziunea lor asupra lumii, conspiraţia câştigă întotdeauna. Aceasta deoarece ei cred că conspiraţia are atributele lui Dumnezeu. Este omniscientă, omnipotentă şi omniprezentă.
De aici rezidă problema lor intelectuală: ei nu cred în piaţa liberă. Ei nu pot concepe o instituţie socială bazată pe voluntariat, care poate rupe spatele planificatorilor guvernamentali şi al bancherilor băncilor centrale. Ei vor crede orice altceva în afară de acest lucru. Considerându-se ei înşişi apărători ai pieţei libere, nu înţeleg puterea acesteia de a pune în aplicare deciziile consumatorilor.
În prezent, conspiraţia oamenilor din interior, bine plasați, se clatină. Întreaga structură a sistemului politic național al SUA s-a sprijinit pe solvabilitatea celor mai mari bănci americane. Aceste bănci au fost toate puse sub semnul întrebării. Ele sunt acum compromise.
Convingerea că oamenii din interiorul băncilor comerciale au devorat activ trilioane de dolari din propriul capital, ca parte a unui plan conspirativ este atât de imbecilă, atât de scandaloasă, atât de ridicolă, încât sunt convins că acești idolatri ai conspirației au pierdut orice ar fi rămas din mintea lor. Ei au fost eviscerați intelectual, la fel cum și băncile au fost eviscerate financiar.
Unii dintre ei, probabil, cred că Rusia este în continuare condusă de comuniști. Foștii comuniştii o fac: birocraţi, mafioţi şi agenţi KGB. Dar comunismul este mort. Cum pot fi sigur de aceasta? Uitați-vă la o hartă a Rusiei. Căutați denumirile vechi: Stalingrad şi Leningrad. Au dispărut. Hărţile spun foarte multe despre o civilizatie, iar hărţile ruse ne spun că nu mai există comunism, acesta a murit.
Conspiratorii americani au pierdut singurul lucru pe care au crezut că l-au avut: controlul asupra naţiunii şi finanţelor țării prin intermediul sistemului bancar bazat pe rezerve fracţionare. Acest sistem vine dezancolat, la fel cum Ludwig von Mises a spus că va fi, la fel cum Murray Rothbard a spus că va fi, la fel cum şi ceilalți economişti austrieci, care au înţeles enorma slăbiciune a sistemului rezervelor fracţionare, au spus că va fi.
Mă întreb uneori dacă a mai rămas ceva coerent în ceea ce se numeşte, în general, mişcarea conservatoare. Oare oricare dintre aceste persoane au vreun indiciu referitor la ceea ce s-a întâmplat? Asistăm la dezagregarea sistemului bancar bazat pe rezerve fracţionare în întreaga lume. Acesta este ținut laolaltă de planuri de salvare, care sunt echivalentul guvernamental al salvării sârmei și gumei de mestecat.
Singurul lucru care ţine întreaga structură laolaltă este o enormă credinţă reziduală în stat şi o credinţă naivă în concepția că deficitele nu contează. Această frază este asociată cu conservatorii susținători ai teoriei ofertei și cu marea majoritate celor care se autointitulează economiștii Școlii din Chicago. Susținătorii teoriei ofertei au spus-o, iar economişti Şcoalii din Chicago s-au amestecat cu prudență în discuție: “Într-o zi, poate că deficitele vor conta, dar nu chiar atât de curând. Fiind neutru - anul acesta, anul viitor și până când voi muri - deficitele nu contează.”
Economiștii Școlii austriece sunt cei care ne-au avertizat, decadă după decadă, că creșterea datoriei federale va amenința în cele din urmă solvabilitatea guvernului și stabilitatea dolarului. Acum că aceasta se adeverește în mod evident, devenind realitate, nu auzim încă din strigătele de îngrijorare ale economiștilor veritabili cu privire la deficitele federale anuale, care însumează trilioane de dolari,. Ei nu spun nimic – exceptând momentele în care susțin că este o idee bună, deoarece este necesară, deoarece trebuie să salvăm băncile, deoarece trebuie să reglăm economia și, cel mai des invocat, pentru că sistemul nestingherit al pieței libere nu funcționează în realitate.
Doar atât primim de la oamenii pe care îi cunoaștem în general sub numele de economişti ai piaţei libere. Ei se aliniază ca majoretele, în timp ce băncile se îndreaptă spre troacă federală. Deficitul federal atinge mărimi astronomice, iar baza monetară crește la fel de repede, dar economiştii din mediul academic sunt tăcuți. Aceasta nu este nicicând Tăcerea Mieilor; este doar o tăcere de co-conspiratori nepuși sub acuzare, dintre care cei mai mulți predau în universităţi finanțate din taxe şi își petrec cariera lor scriind articole de necitit în jurnale academice necitite cu scopul de a obține control, astfel încât contribuabilii să nu le poată da niciodată foc. Aceşti oameni sunt apologeţi ai statului. Cei mai mulți dintre ei au fost pe statul de plată public toată viaţa lor. Aceştia sunt oamenii care, în numele principiilor conservatoare de piaţă liberă, ar trebui să stea la gura prăpastiei pentru a ne avertiza că nava statului se scufundă.
Nu vă țineți respirația!
Ce se poate face?
Ce se poate face cu privire la aceasta? Din punct de vedere politic, nimic. Sistemul politic american a fost unul al facismului moderat aproape un secol. Liberalilor le place să se numească fascişti conservatori. Problema este că liberalii au dreptate. Desigur, conservatorilor bine informați le place să-i numească pe fascişti liberali, şi au, de asemenea, dreptate. Oricine crede în eficienţa așa numitei alianţe guvern-mediu de afaceri este un fascist.
Statul fascist a fost dintotdeauna o tentativă de control al sectorului privat prin intermediul inflaţiei, fiscalității și reglementărilor. Fascismul a fost dintotdeauna un sistem de menţinere în viață, fericiți, a “băieţiilor mari” pe cheltuiala contribuabililor. Desigur, ei se confruntă cu schimbarea. Sistemul a fost întotdeauna un sistem gigantic al cartelurilor, reglementărilor şi banilor discreționari. Acesta a fost, pe scurt, tot ceea ce criticii capitalismului modern numesc meteahna economiei de piață. Acesta este motivul pe care John Maynard Keynes l-a descris în prefaţa la ediția germană a Teoriei sale Generale (1936):
“Teoria producției agregate, care este subiectul cărții următoare, poate fi totuși mult mai ușor de adaptat condițiilor unui stat totalitar [eines totalen Staates] decât punerea în practică mai departe a teoriei producției și distribuției unei producții date în condiții de concurență liberă și a unui grad ridicat de laissez-faire. Acesta este unul din motivele care justifică faptul că îmi intitulez teoria mea o teorie generală.”
Sistemul economic modern este un sistem gigantic de bailout-uri promise, începând cu securitatea socială. În comerț, este un sistem desemnat să-i protejeze pe marii producători de consumatori. Nu a fost niciodată nimic altceva, încă de la triumful politic naţional al mişcării progresiste din anul fatidic 1912. În acel an, cei trei candidaţi la funcţia de preşedinte au fost etatişti veritabili, toți trei adepţi ai doctrinelor progresiste, toţi predicatori ai ființării sistemului bancar central, şi toţi fericiţi să vadă cum guvernul federal își extinde controlul asupra mediului de afacerii în întreaga ţară - şi în întreaga lume.
Dar aceasta nu o citim în manualele de istorie, pentru că autorii de manuale adoră ceea ce s-a făcut în 1912 şi ulterior. Sistemul de învăţământ public ne învață că în aceasta a stat salvarea capitalismului de atunci înainte.
Vedem acum destrămarea întregului sistem, peste tot în lume. Orice s-ar întâmpla de acum înainte, producţia economică va fi îngreunată de intensificarea continuă a reglementărilor. Guvernul intervine acum pentru a salva băncile, ceea ce înseamnă că băncile sunt deținute de guvern.
Preşedintele Obama a declarat că înalţii oficiali ai bănciilor nu vor putea să primească mai mult de 500.000 de dolari pe an. Ei nu vor obține bani din programele stock-option până când guvernul nu își recuperează banii. Cred că acest lucru este impresionant. Singurul meu regret este că el nu ne spune că poate fi vorba de 250.000 de dolari pe an. Sau poate de 100.000 de dolari pe an. Sau poate de aproximativ 50.000 de dolari pe an. Lasă-i să trăiască în New York City cu asta! Întreaga sa echipă ar trebui să demisioneze şi să se îndrepte spre domenii de lucru decente.
Procesul de banking bazat pe rezerve fracţionare a fost studiat încă de la începuturile sale. Mises şi Rothbard au subliniat acest lucru, şi au fost urâți pentru asta. Economiștii se încred în birocrație. Ei au încredere în oameni cu doctorat ca și în ei înşişi. Dar, exceptând Rezerva Federală, agenţiile sunt conduse de avocaţi numiţi, care speră să primească un salariu gras pentru a continua lobby-ul atunci când părăsesc guvernul. De ce ar trebui să ne gândim că o grămadă de avocați formați în băncile Harvard-ului şi ale Yale-ului, recrutaţi de către băncile New York-ului, care au fost întotdeauna protejate de către Sistemul Federal de Rezervă, ar avea vreo idee despre cum se conduce o economie? Acum știm cât de bine ar putea ei conduce economia: au prădat-o prin bonusuri de milioane de dolari, conducând sistemul către marginea prăpastiei.
Nu vom simți o îmbunătățire. Băncile sunt sfâșiate. Cei mai buni şi mai strălucitori absolvenţi nu vor alege să lucreze în sistemul bancar atâta timp cât nu există un plafon de salarizare de 500.000 de dolari, dacă spusele lui Obama se adeveresc.
În ceea ce mă priveşte, plafonul de salarizare ar trebui să rămână veșnic. Şi când inflația creată de bancă intervine, guvernul nu ar trebui să modifice acest plafon pentru a le permite să beneficieze de clauza de revizuire a costului-de-viață. Predecesorii lor au ştiut cum să se îmbogăţească sub o valută manipulată. În ceea ce mă priveşte, înlocuirile acestora ar trebui să le asigure celor mai săraci același lucru.
De peste un secol, cei mai buni şi mai străluciţi dintre studenții absolvenți ai universităţilor renumite din ţară au fost recrutaţi în guvern şi în sectorul bancar bazat pe rezerve fracţionare. Cu alte cuvinte, s-au bazat pe coerciţie pentru a obţine bogații personale şi pentru a direcționa creșterea capitalismului american. Ei s-au îmbogăţit, şi capitalismul a crescut, dar a crescut în termeni de investiții proaste. A crescut deoarece banii discreţionari au fost utilizați pentru a scădea ratele dobânzii, iar aceste rate ale dobânzii mai mici au condus la un capital prost investit. Mises a arătat modul în care acest sistem funcţionează încă din 1912.
Încă din septembrie 2008, s-au văzut roadele sistemului banilor discreţionari asupra cărora Mises a atras atenția cu aproape un secol în urmă. Dar economiştii moderni, susținători ai pieţei libere, sunt tot atât de ostili teoriei ciclui de afaceri al lui Mises pe cât au fost de ostili teoriei lui Mises referitoare la iraţionalismul economic caracteristic socialismului ... până când Uniunea Sovietică a căzut. Apoi, și-au format un crez, dar cu toate acestea, nu îl menţionează niciodată pe Mises. E ca şi cum el nu ar fi trăit nicicând.
Mises? Cine este Mises? Da, Uniunea Sovietică a dat faliment. Nu am crezut că acest lucru ar fi fost posibil în 1986. Cu excepţia acelui ghicitor norocos, Judy Shelton, nimeni nu a prezis că aceasta se va întâmpla. Am spus oamenilor că Uniunea Sovietică a avut o creştere economică remarcabilă. Da, s-a dovedit că Uniunea Sovietică nu era nimic altceva decât un Bangladesh cu rachete, după cum jurnalistul Richard Grenier a declarat în anii 1980. Nu am văzut acest lucru la momentul respectiv. Cu toate acestea, ne vom asuma prăbuşirea ei oricum: noul capitalism a învins-o. Vom continua să aducem laude economiei fasciste reglementate pe care Statele Unite a avut-o în peste ultima sută de ani, şi dăm strigare pentru mai multe de aceeaşi fel. Ne place eficienţa economică deoarece eficienţa permite statului să devină tot mai mult. Când oamenii devin mai bogați, ei pot plăti impozite mai mari.
Acesta este motivul pentru care economişti academicieni cer cheltuieli federale mai mari pentru a salva băncile şi celelalte instituţii asociate cu marile finanțe. Aproape ca unui om, ei afirmă că planurile de salvare sunt necesare. De ce? Pentru că ei au fost susţinătorii aprigi ai economiei mixte încă de când John Maynard Keynes a scris Teoria generală, în 1936 - și chiar și înainte de aceasta, încă de la adevăratul mentor al bankingului american fascist, Irvin Fisher, în 1911.
Fisher aproape a dat faliment în Marea Depresiune, dar el este încă venerat ca fiind cel mai mare economist din istoria Americii. El a fost un om al banilor discreționari încâ din prima zi. El credea că guvernul şi banca centrală ar putea controla economia prin intermediul politicii monetare. Drept urmare, a fost un mare apologet al sistemului monetar corupt din cauza căruia suferim acum, academician și mare preot. Iar în ceea ce privește problematica banilor, Milton Friedman a fost puţin mai mult decât un acolit al lui Irving Fisher.
Redresare nominală
Există redresare reală şi redresare nominală – redresare în termenii creșterii prețurilor. Creşterea salariilor şi creşterea preţurilor dă iluzia de prosperitate.
În trecut, a existat întotdeauna o redresare după o recesiune. În trecut, planurile de salvare au fost concepute întotdeauna pentru a acoperi capitalul de bază investit prost. În trecut, Rezerva Federală s-a majorat întotdeauna, iar economia a reînviat.
Această economie va reînvia, dar va reînvia pe o bază nouă. Nu mai este posibil ca cineva care înțelege Școala austriacă de economie să se uite la această economie ca la ceva asemănător unei economii de piață. În centrul economiei de piaţă, după cum spunea și Mises în 1912, se află sistemul monetar. Acest sistem este în prezent condus în totalitate și fățiș de un cartel, prins acum în capcană de către guvernul federal. Sistemul Federal de Rezervă va trebui să salveze în curând guvernul federal. Guvernul federal este salvarea băncilor comerciale, iar în cazul în care guvernul federal nu poate salva băncile, Rezerva Federală va ajunge să o facă în mod direct. În ambele cazuri, băncile sunt puse în fața faptului împlinit. Capitalul s-a dus: s-a irosit. Banii există încă în conturile bancare ale oamenilor, dar proiectele de finanțare din bani discreționari se pare că au fost învinse. Zgârie-norii sunt goi. Se va vorbi de o redresare nominală, bazată pe niște cifre cunoscute sub numele de dolari. Aceste cifre vor fi produse în cantităţi atât de masive încât preţurile vor exploda ca niciodată în timp de pace în America. Iar aceasta va constitui distrugerea dolarului.
Economiştii Şcolii austriece au prezis acest lucru de ani de zile, dar acum avem Rezerva Federală de partea noastră. Putem să ne uităm la baza monetară ajustată pentru a vedea ce se va întâmpla. Dacă Sistemul Federal de Rezervă nu ridică limita rezervelor minime obligatorii - subminând astfel profitabilitatea întregului sistem bancar şi punând în fața faptului împlinit sute de bănci, inclusiv unele mari - baza monetară ajustată va fi exprimată în bani reali. Acei bani reali vor fi cheltuiți. Iar când se cheltuie, prețurile cresc.
Asistăm așadar la momentul culminant al unui secol de politici economice nefavorabile. Economiștii din mediul academic nu au tras nicodată semnalul de alarmă după 1936. Ei nu au făcut-o deoarece sunt agenții plătiți ai statului, certificați de generaţiile anterioare de agenţi plătiţi de stat. Statul a plătit pentru serviciile acestor bărbaţi şi femei, iar ei acționează în consecință de cauză, înțelegând regula fundamentală: ”Când te înrolezi în armata regelui, îi faci jocul.”
Următorul manual de Economie politică de colegiu care va descrie Sistemul Federal de Rezerve ca brațul de sprijin al cartelului băncilor comerciale va fi cel dintâi apărut.
Nu există nici o nuanţă academică şi nici un strigăt împotriva deficitelor masive ale guvernului federal şi împotriva imenselor planuri de salvare propuse de acesta. Economiștii sunt tăcuți deoarece au ocupat postul de majorete ale Sistemului Federal de Rezerva chiar din prima zi. Pentru aceşti oameni, Rezerva Federală nu poate face nici un rău astăzi, pentru că a făcut rău din 1929 până în1933, şi Milton Friedman a descris acest lucru astfel încât toți să îl vadă. Care a fost marele rău al Rezervei Federale în acea perioadă, conform spuselor lui Friedman? Faptul că nu a fost majorată pentru a compensa contracţia de bani datorată colapsului băncilor.
Friedman a urât piaţa bancară liberă. El a discreditat standardul aur, crezând în controlul guvernamental asupra banilor. În centrul pieţei libere sunt banii. La baza economiei lui Friedman a fost statul. El a vrut doar să facă statul mai eficient.
Economiştii academicieni nu menţionează niciodată faptul că datorită politicilor expansioniste ale Rezervei Federale din anii 1920 s-a ajuns la prăbuşirea sistemului bancar la începutul anilor 1930. Fed a fost înfiinţat în aşa fel încât să prevină orice astfel de colaps, şi totuşi acea prăbușire a reprezentat cel mai rău colaps din istoria americană. Atunci, care este abordarea corectă? Ce spun economiştii despre ce ar trebui să fie făcut? Să se dea mai multă putere Sistemului Federal de Rezerve. Tocmai acest lucru a fost făcut în ultimele cinci luni, iar economiștii mediului academic zburdă de fericire.
Economiştii din mediul academic spun că situația se va redresa. Ei ne spun că afacerile vor intra pe făgașul obișnuit. Ei ne spun că, odată ce vom trece de această criză, economia americană va exploda din nou. Ei cred în economia fascistă. Ei cred că reglementarea guvernamentală este mai bună decât piaţa liberă. Ei cred în conducerea guvernamentală, în băncile protejate de faliment, care acum există la vedere și în ideea că ele sunt mai bune decât instituțiile private căutătoare de profit care nu sunt protejate de un cartel guvernamental numit Sistemul Federal de Rezerve. Ei cred în fascism și vă vor spune că totul este în regulă, în timp ce statul fascist își extinde puterea asupra fiecărui aspect din viețile noastre.
Promisiuni încălcate, credință tot mai slabă
Mi se pare acesta sfârșitul libertății? Nu, îl consider sfârşitul statului fascist. Monstruozitatea a fost aproape de explozie în octombrie anul trecut. Acum se află pe marginea prăpastiei, clătinându-se. A pierdut respectul publicului.
Politicienii sunt cu adevărat convinși că băncile erau conduse de o adunătură de oameni corupți și lacomi, aceasta fiind de fapt cauza. Ce industrie nu este protejată de guvern? Dar nu din această cauză bancherii au pierdut bani. Ei au foast atrași de politicile banilor ieftini și ale dobânzilor scăzute ale lui Alan Greenspan atât de mult încât au crezut că boomul era real și că ei ar fi putut crea o pârghie de 30 la 1 sau de 40 la 1 și chiar ar fi fost plătiți pentru înțelepciunea lor. Au fost de fapt niște fraieri bine plătiți. Economiştii Şcolii austriece au avertizat de-a lungul timpului că acest lucru se va întâmpla. Au fost toate împinse ca niște manivele.
Pe măsură ce Internetul devine tot mai influent, opinii alternative pot ajunge la o minoritate de oameni educați. Succesul Institutului Ludwing von Mises în aducerea Școlii austriace de economie în atenția a mii de tineri, care, dacă nu ar fi existat World Wide Web-ul, nu ar fi auzit nicodată de Mises sau Rothbard, peste tot în lume, indică faptul că bazele economiei fasciste moderne sunt compromise acolo unde contează, și anume în mințile oamenilor sclipitori care nu mai sunt integrate în sistem.
Pe termen lung, Keynes a avut dreptate: politicile economice ale politicienilor de astăzi se bazează pe scrierile unor economiști obscuri din trecut. Este vorba de Irvin Fisher și John Maynard Keynes. Universul lor este acum bulversat. Prin discipolii lor, ei apar ca un cuplu de bețivi care se susțin reciproc, împleticindu-se. Keynes a preconizat politica finanțării prin deficit. Fisher a dorit un sistem bancar care să acopere aceste deficite.
Banii din fondurile sistemului bancar central al Trezoreriei și Trezoreria la rândul ei salvează marile bănci comerciale care nici măcar nu mai sunt atât de mari. Totul se bazează pe un lanț de margarete cifrice. Între timp, șomajul este în creștere, producția este în scădere, frica și pierderea credinței se răspândesc și zeci de mii de specialiști bine plătiți care lucrau înainte în domeniul finanțelor sunt în căutarea de locuri de muncă. Aceasta nu este o chestiune legată de conspirație, aceasta este o problemă a pieței libere care spune Nu, în final, conspiratorilor.
Există conservatori care cred că totul este pierdut din cauza conspiraţiei. Aceştia sunt oameni care niciodată nu au făcut nimic, oricum. Ei nu înțelg că ne aflăm la sfârşitul unei ere. Asistăm la punctul culminant al unei ere de 500 de ani. Jacques Barzun și-a intitulat marea lui lucrare istorică a acestei ere Din zori și până la declin. Asistăm la ceea ce Martin van Creveld a numit căderea statului, cu alte cuvinte statul-naţiune.
Aceşti oameni de ştiinţă sunt de acord într-un punct: suntem martorii falimentului fiecărui guvern occidental care a făcut prea multe promisiuni prea multor alegători cu privire la asistenţă medicală gratuită şi fonduri de pensii garantate. Toate se vor prăbuşi. Zdrențele promisiunilor vor arăta cu degetul hainele vechi a celor care au facut promisiunile - politicienii - şi hainele vechi ale sistemului despre care se presupune că a fost conceput pentru a garanta livrarea promisiunilor.
Oamenii de ştiinţă încă mai cred în puterea vindecătoare a statului. Alegătorii cred încă în aceasta, de asemenea. Dar alegătorii se prind mai repede decât cei din mediul academic de faptul că statul iese afară din camera de odihnă. Milioane de alegători și-au dat seama că vor sfârși prin a intra în belea. Ei nu ştiu ce să facă în legătură cu aceasta, dar cel puţin au înţeles că ei vor eșua într-adevăr.
Oamenii de ştiinţă refuză să o creadă. Ei ne tot spun nouă, tuturor, că totul este în regulă, că vreo alte deficite de câteva trilioane de dolari vor rezolva problema. Dublarea bazei monetare în 2009 nu va avea efecte mai destructive decât dublarea bazei monetare făcută în a doua jumătate a anului 2008. Ei ne spun toate astea, dar publicul este fie neatent, fie de o susceptibilitate crescândă.
Vom avea o altă rundă sau două de guverne centralizate şi, probabil, mai mult de una sau două runde de expansiune monetară crescută. Dar ceea ce nu vom avea este o restaurare a ceva asemănător lumii financiare care a existat înainte de septembrie 2008. Această lume a dispărut. Insiderii nu o vor primi înapoi. Ar putea primi o imitaţie a acesteia, bazată pe bani discreţionari, cu care nu se cumpară foarte multe, dar lumea din 2007 nu va mai fi restaurată. Baza de putere a statului fascist modern se desprinde rapid.
De aceea, este important să vă conservați valorile, fiind reticenți în ceea ce privește asigurările oficiale. Puneți banii acolo unde experţii vă spun că nu trebuie să vi-i puneți. Ar trebui să vă luați banii din acele segmente ale economiei în care experţii spun ar trebui să vi-i investiți, susţinând că boom-ul se va petrece în curând. Ei au ignorat faptul că piaţa de valori a constituit un caz pierdut încă din martie 2000. Ei nu l-ar fi admis atunci; ei nu-l vor admite acum. Oricine a cumpărat și a format un portofoliu de stocuri americane indexate în luna lui martie 2000 a pierdut mai bine de jumătate din banii lui. Investitorii se vor învăța minte, chiar dacă economiştii academicieni nu o vor.
Concluzie
Ceea ce vreau să subliniez este că de data aceasta situația e diferită. De data aceasta, sistemul bancar bazat pe rezerve fracţionare și-a fotografiat teancul de bancnote. Acum cerşește pentru diapozitive imprimate din ce în ce mai mari de la Departamentul Trezoreriei, care are nevoie de banii discreționari ai băncilor centrale pentru a salva economia. Publicul acceptă aceasta cu silă, şi economiştii academicieni o aplaudă, dar adevărul e că de data aceasta situația este diferită. Așa că mai bine v-ați adapta protofoliul, planurile de carieră şi planurile de pensionare în cunoştinţă de cauză.
Gary North este autorul lucrării Mises on Money şi, de asemenea, autorul unei serii de 20 de volume reunite sub titlul Capitalismul si Biblia. Se cuvine a menţiona şi excelenta critică a tezelor utilitariste ale laureatului Nobel Ronald Coase – The Coase Theorem.
Articolul de faţă a apărut inițial pe LewRockwell.com.
Martin van Creveld, marele istoric militar al Israelului, a fost de părere că epoca nucleară a ruinat planurile imperialiste ale marilor națiuni. Ele nu mai puteau risca un război între dânsele. Cu toate acestea, cheltuielile generate de acele planuri au crescut. Astăzi, state mari se confruntă cu rezistență din partea unor grupuri nestatale. Uniunea Sovietică a devenit mai slabă atunci când afganii au învins-o utilizând rachete Stinger. URSS a fost un imperiu, iar un imperiu înfrânt de insurgenţi şi-a pierdut raţiunea de a fi.
Suntem pe cale de a experimenta o înfrângere asemănătoare în aceeaşi ţară.
Au mai existat alte două evenimente majore din 1945. Presupun că majoritatea oamenilor ar fi de acord asupra cel puţin unuia dintre ele și anume colapsul Uniunii Sovietice, din 19-21 august 1991. În timp ce prăbuşirea Zidului Berlinului în 1989 a dovedit în mod simbolic prăbuşirea imperiului sovietic, ea nu a devenit evidentă până în august 1991. Din punct de vedere istoric, nu a existat nimic care să se potrivească acestei dezagregări. Nici un imperiu atât de mare nu s-a prăbuşit vreodată atât de repede fără vărsare de sânge. Am trăit s-o văd și pe aceasta.
Există vechi rezistențe anti-comuniste care încă insistă că totul a fost fals, că totul este o înşelătorie, că tot comuniştii fac și în prezent jocul de culise din Rusia. Ei nu înţeleg diferenţa dintre fascism şi comunism. Sistemul rusesc este fascist până în adâncuri: capitalism de stat.
Vedem acum producându-se ceea ce liberalii veritabili au prezis întotdeauna că se va întâmpla: convergenţa economică a celor două sisteme, SUA şi URSS. Acest sistem de convergenţă economică este fascismul. Iar pe acesta liberalii și l-au dorit dintotdeauna, dar la-au numit altfel: “democrație economică” sau “alianță guvern-mediu de afaceri.”
Septembrie/Octombrie 2008
Al doilea eveniment pe care îl consider cel puțin comparabil, ca și importanță, cu căderea Uniunii Sovietice a fost colapsul sistemului bancar american din lunile septembrie – octombrie 2008.
Nimeni nu a intuit colapsul apropiindu-se în luna august. Conducătorii-seniori ai Statelor Unite - nu mă refer la politicieni - au privit cu oroare cum instituţii care supraviețuiseră de la mijlocul secolului al XIX-lea s-au prăbușit: este cazul băncilor de investiţii, bănci care nu au constituit depozite de la publicul larg. Ele au grupat cantităţi mari de capital de la investitorii privaţi, bogați. A fost doar o chestiune de câteva săptămâni până când acest model de afaceri s-a prăbuşit. Bancile de investiții s-au zbătut să restructureze operaţiunile lor juridice astfel încât să intre în categoria băncilor comerciale şi, prin urmare, să devină eligibile pentru banii federali salvatori. Între timp, marile bănci comerciale aproape au dat faliment. Ele nu au intrat în faliment grație doar intervenţiei guvernamentale şi pentru că băncile și mai mari le-au absorbit. Wachovia s-a prăbușit. Washington Mutual s-a prăbușit. Preţurile acţiunilor a două dintre cele mai mari bănci din Statele Unite, Bank of America şi Citigroup, sunt încă aproape de statutul de un cent/acțiune.
Oricine nu înţelege amploarea a ceea ce se întâmplă este un ignorant economic. Cunosc o mulțime de astfel de ignoranți care mă contactează, spunându-mi că totul a fost plănuit din interior. Conspiraţia a câştigat din nou! Dar în viziunea lor asupra lumii, conspiraţia câştigă întotdeauna. Aceasta deoarece ei cred că conspiraţia are atributele lui Dumnezeu. Este omniscientă, omnipotentă şi omniprezentă.
De aici rezidă problema lor intelectuală: ei nu cred în piaţa liberă. Ei nu pot concepe o instituţie socială bazată pe voluntariat, care poate rupe spatele planificatorilor guvernamentali şi al bancherilor băncilor centrale. Ei vor crede orice altceva în afară de acest lucru. Considerându-se ei înşişi apărători ai pieţei libere, nu înţeleg puterea acesteia de a pune în aplicare deciziile consumatorilor.
În prezent, conspiraţia oamenilor din interior, bine plasați, se clatină. Întreaga structură a sistemului politic național al SUA s-a sprijinit pe solvabilitatea celor mai mari bănci americane. Aceste bănci au fost toate puse sub semnul întrebării. Ele sunt acum compromise.
Convingerea că oamenii din interiorul băncilor comerciale au devorat activ trilioane de dolari din propriul capital, ca parte a unui plan conspirativ este atât de imbecilă, atât de scandaloasă, atât de ridicolă, încât sunt convins că acești idolatri ai conspirației au pierdut orice ar fi rămas din mintea lor. Ei au fost eviscerați intelectual, la fel cum și băncile au fost eviscerate financiar.
Unii dintre ei, probabil, cred că Rusia este în continuare condusă de comuniști. Foștii comuniştii o fac: birocraţi, mafioţi şi agenţi KGB. Dar comunismul este mort. Cum pot fi sigur de aceasta? Uitați-vă la o hartă a Rusiei. Căutați denumirile vechi: Stalingrad şi Leningrad. Au dispărut. Hărţile spun foarte multe despre o civilizatie, iar hărţile ruse ne spun că nu mai există comunism, acesta a murit.
Conspiratorii americani au pierdut singurul lucru pe care au crezut că l-au avut: controlul asupra naţiunii şi finanţelor țării prin intermediul sistemului bancar bazat pe rezerve fracţionare. Acest sistem vine dezancolat, la fel cum Ludwig von Mises a spus că va fi, la fel cum Murray Rothbard a spus că va fi, la fel cum şi ceilalți economişti austrieci, care au înţeles enorma slăbiciune a sistemului rezervelor fracţionare, au spus că va fi.
Mă întreb uneori dacă a mai rămas ceva coerent în ceea ce se numeşte, în general, mişcarea conservatoare. Oare oricare dintre aceste persoane au vreun indiciu referitor la ceea ce s-a întâmplat? Asistăm la dezagregarea sistemului bancar bazat pe rezerve fracţionare în întreaga lume. Acesta este ținut laolaltă de planuri de salvare, care sunt echivalentul guvernamental al salvării sârmei și gumei de mestecat.
Singurul lucru care ţine întreaga structură laolaltă este o enormă credinţă reziduală în stat şi o credinţă naivă în concepția că deficitele nu contează. Această frază este asociată cu conservatorii susținători ai teoriei ofertei și cu marea majoritate celor care se autointitulează economiștii Școlii din Chicago. Susținătorii teoriei ofertei au spus-o, iar economişti Şcoalii din Chicago s-au amestecat cu prudență în discuție: “Într-o zi, poate că deficitele vor conta, dar nu chiar atât de curând. Fiind neutru - anul acesta, anul viitor și până când voi muri - deficitele nu contează.”
Economiștii Școlii austriece sunt cei care ne-au avertizat, decadă după decadă, că creșterea datoriei federale va amenința în cele din urmă solvabilitatea guvernului și stabilitatea dolarului. Acum că aceasta se adeverește în mod evident, devenind realitate, nu auzim încă din strigătele de îngrijorare ale economiștilor veritabili cu privire la deficitele federale anuale, care însumează trilioane de dolari,. Ei nu spun nimic – exceptând momentele în care susțin că este o idee bună, deoarece este necesară, deoarece trebuie să salvăm băncile, deoarece trebuie să reglăm economia și, cel mai des invocat, pentru că sistemul nestingherit al pieței libere nu funcționează în realitate.
Doar atât primim de la oamenii pe care îi cunoaștem în general sub numele de economişti ai piaţei libere. Ei se aliniază ca majoretele, în timp ce băncile se îndreaptă spre troacă federală. Deficitul federal atinge mărimi astronomice, iar baza monetară crește la fel de repede, dar economiştii din mediul academic sunt tăcuți. Aceasta nu este nicicând Tăcerea Mieilor; este doar o tăcere de co-conspiratori nepuși sub acuzare, dintre care cei mai mulți predau în universităţi finanțate din taxe şi își petrec cariera lor scriind articole de necitit în jurnale academice necitite cu scopul de a obține control, astfel încât contribuabilii să nu le poată da niciodată foc. Aceşti oameni sunt apologeţi ai statului. Cei mai mulți dintre ei au fost pe statul de plată public toată viaţa lor. Aceştia sunt oamenii care, în numele principiilor conservatoare de piaţă liberă, ar trebui să stea la gura prăpastiei pentru a ne avertiza că nava statului se scufundă.
Nu vă țineți respirația!
Ce se poate face?
Ce se poate face cu privire la aceasta? Din punct de vedere politic, nimic. Sistemul politic american a fost unul al facismului moderat aproape un secol. Liberalilor le place să se numească fascişti conservatori. Problema este că liberalii au dreptate. Desigur, conservatorilor bine informați le place să-i numească pe fascişti liberali, şi au, de asemenea, dreptate. Oricine crede în eficienţa așa numitei alianţe guvern-mediu de afaceri este un fascist.
Statul fascist a fost dintotdeauna o tentativă de control al sectorului privat prin intermediul inflaţiei, fiscalității și reglementărilor. Fascismul a fost dintotdeauna un sistem de menţinere în viață, fericiți, a “băieţiilor mari” pe cheltuiala contribuabililor. Desigur, ei se confruntă cu schimbarea. Sistemul a fost întotdeauna un sistem gigantic al cartelurilor, reglementărilor şi banilor discreționari. Acesta a fost, pe scurt, tot ceea ce criticii capitalismului modern numesc meteahna economiei de piață. Acesta este motivul pe care John Maynard Keynes l-a descris în prefaţa la ediția germană a Teoriei sale Generale (1936):
“Teoria producției agregate, care este subiectul cărții următoare, poate fi totuși mult mai ușor de adaptat condițiilor unui stat totalitar [eines totalen Staates] decât punerea în practică mai departe a teoriei producției și distribuției unei producții date în condiții de concurență liberă și a unui grad ridicat de laissez-faire. Acesta este unul din motivele care justifică faptul că îmi intitulez teoria mea o teorie generală.”
Sistemul economic modern este un sistem gigantic de bailout-uri promise, începând cu securitatea socială. În comerț, este un sistem desemnat să-i protejeze pe marii producători de consumatori. Nu a fost niciodată nimic altceva, încă de la triumful politic naţional al mişcării progresiste din anul fatidic 1912. În acel an, cei trei candidaţi la funcţia de preşedinte au fost etatişti veritabili, toți trei adepţi ai doctrinelor progresiste, toţi predicatori ai ființării sistemului bancar central, şi toţi fericiţi să vadă cum guvernul federal își extinde controlul asupra mediului de afacerii în întreaga ţară - şi în întreaga lume.
Dar aceasta nu o citim în manualele de istorie, pentru că autorii de manuale adoră ceea ce s-a făcut în 1912 şi ulterior. Sistemul de învăţământ public ne învață că în aceasta a stat salvarea capitalismului de atunci înainte.
Vedem acum destrămarea întregului sistem, peste tot în lume. Orice s-ar întâmpla de acum înainte, producţia economică va fi îngreunată de intensificarea continuă a reglementărilor. Guvernul intervine acum pentru a salva băncile, ceea ce înseamnă că băncile sunt deținute de guvern.
Preşedintele Obama a declarat că înalţii oficiali ai bănciilor nu vor putea să primească mai mult de 500.000 de dolari pe an. Ei nu vor obține bani din programele stock-option până când guvernul nu își recuperează banii. Cred că acest lucru este impresionant. Singurul meu regret este că el nu ne spune că poate fi vorba de 250.000 de dolari pe an. Sau poate de 100.000 de dolari pe an. Sau poate de aproximativ 50.000 de dolari pe an. Lasă-i să trăiască în New York City cu asta! Întreaga sa echipă ar trebui să demisioneze şi să se îndrepte spre domenii de lucru decente.
Procesul de banking bazat pe rezerve fracţionare a fost studiat încă de la începuturile sale. Mises şi Rothbard au subliniat acest lucru, şi au fost urâți pentru asta. Economiștii se încred în birocrație. Ei au încredere în oameni cu doctorat ca și în ei înşişi. Dar, exceptând Rezerva Federală, agenţiile sunt conduse de avocaţi numiţi, care speră să primească un salariu gras pentru a continua lobby-ul atunci când părăsesc guvernul. De ce ar trebui să ne gândim că o grămadă de avocați formați în băncile Harvard-ului şi ale Yale-ului, recrutaţi de către băncile New York-ului, care au fost întotdeauna protejate de către Sistemul Federal de Rezervă, ar avea vreo idee despre cum se conduce o economie? Acum știm cât de bine ar putea ei conduce economia: au prădat-o prin bonusuri de milioane de dolari, conducând sistemul către marginea prăpastiei.
Nu vom simți o îmbunătățire. Băncile sunt sfâșiate. Cei mai buni şi mai strălucitori absolvenţi nu vor alege să lucreze în sistemul bancar atâta timp cât nu există un plafon de salarizare de 500.000 de dolari, dacă spusele lui Obama se adeveresc.
În ceea ce mă priveşte, plafonul de salarizare ar trebui să rămână veșnic. Şi când inflația creată de bancă intervine, guvernul nu ar trebui să modifice acest plafon pentru a le permite să beneficieze de clauza de revizuire a costului-de-viață. Predecesorii lor au ştiut cum să se îmbogăţească sub o valută manipulată. În ceea ce mă priveşte, înlocuirile acestora ar trebui să le asigure celor mai săraci același lucru.
De peste un secol, cei mai buni şi mai străluciţi dintre studenții absolvenți ai universităţilor renumite din ţară au fost recrutaţi în guvern şi în sectorul bancar bazat pe rezerve fracţionare. Cu alte cuvinte, s-au bazat pe coerciţie pentru a obţine bogații personale şi pentru a direcționa creșterea capitalismului american. Ei s-au îmbogăţit, şi capitalismul a crescut, dar a crescut în termeni de investiții proaste. A crescut deoarece banii discreţionari au fost utilizați pentru a scădea ratele dobânzii, iar aceste rate ale dobânzii mai mici au condus la un capital prost investit. Mises a arătat modul în care acest sistem funcţionează încă din 1912.
Încă din septembrie 2008, s-au văzut roadele sistemului banilor discreţionari asupra cărora Mises a atras atenția cu aproape un secol în urmă. Dar economiştii moderni, susținători ai pieţei libere, sunt tot atât de ostili teoriei ciclui de afaceri al lui Mises pe cât au fost de ostili teoriei lui Mises referitoare la iraţionalismul economic caracteristic socialismului ... până când Uniunea Sovietică a căzut. Apoi, și-au format un crez, dar cu toate acestea, nu îl menţionează niciodată pe Mises. E ca şi cum el nu ar fi trăit nicicând.
Mises? Cine este Mises? Da, Uniunea Sovietică a dat faliment. Nu am crezut că acest lucru ar fi fost posibil în 1986. Cu excepţia acelui ghicitor norocos, Judy Shelton, nimeni nu a prezis că aceasta se va întâmpla. Am spus oamenilor că Uniunea Sovietică a avut o creştere economică remarcabilă. Da, s-a dovedit că Uniunea Sovietică nu era nimic altceva decât un Bangladesh cu rachete, după cum jurnalistul Richard Grenier a declarat în anii 1980. Nu am văzut acest lucru la momentul respectiv. Cu toate acestea, ne vom asuma prăbuşirea ei oricum: noul capitalism a învins-o. Vom continua să aducem laude economiei fasciste reglementate pe care Statele Unite a avut-o în peste ultima sută de ani, şi dăm strigare pentru mai multe de aceeaşi fel. Ne place eficienţa economică deoarece eficienţa permite statului să devină tot mai mult. Când oamenii devin mai bogați, ei pot plăti impozite mai mari.
Acesta este motivul pentru care economişti academicieni cer cheltuieli federale mai mari pentru a salva băncile şi celelalte instituţii asociate cu marile finanțe. Aproape ca unui om, ei afirmă că planurile de salvare sunt necesare. De ce? Pentru că ei au fost susţinătorii aprigi ai economiei mixte încă de când John Maynard Keynes a scris Teoria generală, în 1936 - și chiar și înainte de aceasta, încă de la adevăratul mentor al bankingului american fascist, Irvin Fisher, în 1911.
Fisher aproape a dat faliment în Marea Depresiune, dar el este încă venerat ca fiind cel mai mare economist din istoria Americii. El a fost un om al banilor discreționari încâ din prima zi. El credea că guvernul şi banca centrală ar putea controla economia prin intermediul politicii monetare. Drept urmare, a fost un mare apologet al sistemului monetar corupt din cauza căruia suferim acum, academician și mare preot. Iar în ceea ce privește problematica banilor, Milton Friedman a fost puţin mai mult decât un acolit al lui Irving Fisher.
Redresare nominală
Există redresare reală şi redresare nominală – redresare în termenii creșterii prețurilor. Creşterea salariilor şi creşterea preţurilor dă iluzia de prosperitate.
În trecut, a existat întotdeauna o redresare după o recesiune. În trecut, planurile de salvare au fost concepute întotdeauna pentru a acoperi capitalul de bază investit prost. În trecut, Rezerva Federală s-a majorat întotdeauna, iar economia a reînviat.
Această economie va reînvia, dar va reînvia pe o bază nouă. Nu mai este posibil ca cineva care înțelege Școala austriacă de economie să se uite la această economie ca la ceva asemănător unei economii de piață. În centrul economiei de piaţă, după cum spunea și Mises în 1912, se află sistemul monetar. Acest sistem este în prezent condus în totalitate și fățiș de un cartel, prins acum în capcană de către guvernul federal. Sistemul Federal de Rezervă va trebui să salveze în curând guvernul federal. Guvernul federal este salvarea băncilor comerciale, iar în cazul în care guvernul federal nu poate salva băncile, Rezerva Federală va ajunge să o facă în mod direct. În ambele cazuri, băncile sunt puse în fața faptului împlinit. Capitalul s-a dus: s-a irosit. Banii există încă în conturile bancare ale oamenilor, dar proiectele de finanțare din bani discreționari se pare că au fost învinse. Zgârie-norii sunt goi. Se va vorbi de o redresare nominală, bazată pe niște cifre cunoscute sub numele de dolari. Aceste cifre vor fi produse în cantităţi atât de masive încât preţurile vor exploda ca niciodată în timp de pace în America. Iar aceasta va constitui distrugerea dolarului.
Economiştii Şcolii austriece au prezis acest lucru de ani de zile, dar acum avem Rezerva Federală de partea noastră. Putem să ne uităm la baza monetară ajustată pentru a vedea ce se va întâmpla. Dacă Sistemul Federal de Rezervă nu ridică limita rezervelor minime obligatorii - subminând astfel profitabilitatea întregului sistem bancar şi punând în fața faptului împlinit sute de bănci, inclusiv unele mari - baza monetară ajustată va fi exprimată în bani reali. Acei bani reali vor fi cheltuiți. Iar când se cheltuie, prețurile cresc.
Asistăm așadar la momentul culminant al unui secol de politici economice nefavorabile. Economiștii din mediul academic nu au tras nicodată semnalul de alarmă după 1936. Ei nu au făcut-o deoarece sunt agenții plătiți ai statului, certificați de generaţiile anterioare de agenţi plătiţi de stat. Statul a plătit pentru serviciile acestor bărbaţi şi femei, iar ei acționează în consecință de cauză, înțelegând regula fundamentală: ”Când te înrolezi în armata regelui, îi faci jocul.”
Următorul manual de Economie politică de colegiu care va descrie Sistemul Federal de Rezerve ca brațul de sprijin al cartelului băncilor comerciale va fi cel dintâi apărut.
Nu există nici o nuanţă academică şi nici un strigăt împotriva deficitelor masive ale guvernului federal şi împotriva imenselor planuri de salvare propuse de acesta. Economiștii sunt tăcuți deoarece au ocupat postul de majorete ale Sistemului Federal de Rezerva chiar din prima zi. Pentru aceşti oameni, Rezerva Federală nu poate face nici un rău astăzi, pentru că a făcut rău din 1929 până în1933, şi Milton Friedman a descris acest lucru astfel încât toți să îl vadă. Care a fost marele rău al Rezervei Federale în acea perioadă, conform spuselor lui Friedman? Faptul că nu a fost majorată pentru a compensa contracţia de bani datorată colapsului băncilor.
Friedman a urât piaţa bancară liberă. El a discreditat standardul aur, crezând în controlul guvernamental asupra banilor. În centrul pieţei libere sunt banii. La baza economiei lui Friedman a fost statul. El a vrut doar să facă statul mai eficient.
Economiştii academicieni nu menţionează niciodată faptul că datorită politicilor expansioniste ale Rezervei Federale din anii 1920 s-a ajuns la prăbuşirea sistemului bancar la începutul anilor 1930. Fed a fost înfiinţat în aşa fel încât să prevină orice astfel de colaps, şi totuşi acea prăbușire a reprezentat cel mai rău colaps din istoria americană. Atunci, care este abordarea corectă? Ce spun economiştii despre ce ar trebui să fie făcut? Să se dea mai multă putere Sistemului Federal de Rezerve. Tocmai acest lucru a fost făcut în ultimele cinci luni, iar economiștii mediului academic zburdă de fericire.
Economiştii din mediul academic spun că situația se va redresa. Ei ne spun că afacerile vor intra pe făgașul obișnuit. Ei ne spun că, odată ce vom trece de această criză, economia americană va exploda din nou. Ei cred în economia fascistă. Ei cred că reglementarea guvernamentală este mai bună decât piaţa liberă. Ei cred în conducerea guvernamentală, în băncile protejate de faliment, care acum există la vedere și în ideea că ele sunt mai bune decât instituțiile private căutătoare de profit care nu sunt protejate de un cartel guvernamental numit Sistemul Federal de Rezerve. Ei cred în fascism și vă vor spune că totul este în regulă, în timp ce statul fascist își extinde puterea asupra fiecărui aspect din viețile noastre.
Promisiuni încălcate, credință tot mai slabă
Mi se pare acesta sfârșitul libertății? Nu, îl consider sfârşitul statului fascist. Monstruozitatea a fost aproape de explozie în octombrie anul trecut. Acum se află pe marginea prăpastiei, clătinându-se. A pierdut respectul publicului.
Politicienii sunt cu adevărat convinși că băncile erau conduse de o adunătură de oameni corupți și lacomi, aceasta fiind de fapt cauza. Ce industrie nu este protejată de guvern? Dar nu din această cauză bancherii au pierdut bani. Ei au foast atrași de politicile banilor ieftini și ale dobânzilor scăzute ale lui Alan Greenspan atât de mult încât au crezut că boomul era real și că ei ar fi putut crea o pârghie de 30 la 1 sau de 40 la 1 și chiar ar fi fost plătiți pentru înțelepciunea lor. Au fost de fapt niște fraieri bine plătiți. Economiştii Şcolii austriece au avertizat de-a lungul timpului că acest lucru se va întâmpla. Au fost toate împinse ca niște manivele.
Pe măsură ce Internetul devine tot mai influent, opinii alternative pot ajunge la o minoritate de oameni educați. Succesul Institutului Ludwing von Mises în aducerea Școlii austriace de economie în atenția a mii de tineri, care, dacă nu ar fi existat World Wide Web-ul, nu ar fi auzit nicodată de Mises sau Rothbard, peste tot în lume, indică faptul că bazele economiei fasciste moderne sunt compromise acolo unde contează, și anume în mințile oamenilor sclipitori care nu mai sunt integrate în sistem.
Pe termen lung, Keynes a avut dreptate: politicile economice ale politicienilor de astăzi se bazează pe scrierile unor economiști obscuri din trecut. Este vorba de Irvin Fisher și John Maynard Keynes. Universul lor este acum bulversat. Prin discipolii lor, ei apar ca un cuplu de bețivi care se susțin reciproc, împleticindu-se. Keynes a preconizat politica finanțării prin deficit. Fisher a dorit un sistem bancar care să acopere aceste deficite.
Banii din fondurile sistemului bancar central al Trezoreriei și Trezoreria la rândul ei salvează marile bănci comerciale care nici măcar nu mai sunt atât de mari. Totul se bazează pe un lanț de margarete cifrice. Între timp, șomajul este în creștere, producția este în scădere, frica și pierderea credinței se răspândesc și zeci de mii de specialiști bine plătiți care lucrau înainte în domeniul finanțelor sunt în căutarea de locuri de muncă. Aceasta nu este o chestiune legată de conspirație, aceasta este o problemă a pieței libere care spune Nu, în final, conspiratorilor.
Există conservatori care cred că totul este pierdut din cauza conspiraţiei. Aceştia sunt oameni care niciodată nu au făcut nimic, oricum. Ei nu înțelg că ne aflăm la sfârşitul unei ere. Asistăm la punctul culminant al unei ere de 500 de ani. Jacques Barzun și-a intitulat marea lui lucrare istorică a acestei ere Din zori și până la declin. Asistăm la ceea ce Martin van Creveld a numit căderea statului, cu alte cuvinte statul-naţiune.
Aceşti oameni de ştiinţă sunt de acord într-un punct: suntem martorii falimentului fiecărui guvern occidental care a făcut prea multe promisiuni prea multor alegători cu privire la asistenţă medicală gratuită şi fonduri de pensii garantate. Toate se vor prăbuşi. Zdrențele promisiunilor vor arăta cu degetul hainele vechi a celor care au facut promisiunile - politicienii - şi hainele vechi ale sistemului despre care se presupune că a fost conceput pentru a garanta livrarea promisiunilor.
Oamenii de ştiinţă încă mai cred în puterea vindecătoare a statului. Alegătorii cred încă în aceasta, de asemenea. Dar alegătorii se prind mai repede decât cei din mediul academic de faptul că statul iese afară din camera de odihnă. Milioane de alegători și-au dat seama că vor sfârși prin a intra în belea. Ei nu ştiu ce să facă în legătură cu aceasta, dar cel puţin au înţeles că ei vor eșua într-adevăr.
Oamenii de ştiinţă refuză să o creadă. Ei ne tot spun nouă, tuturor, că totul este în regulă, că vreo alte deficite de câteva trilioane de dolari vor rezolva problema. Dublarea bazei monetare în 2009 nu va avea efecte mai destructive decât dublarea bazei monetare făcută în a doua jumătate a anului 2008. Ei ne spun toate astea, dar publicul este fie neatent, fie de o susceptibilitate crescândă.
Vom avea o altă rundă sau două de guverne centralizate şi, probabil, mai mult de una sau două runde de expansiune monetară crescută. Dar ceea ce nu vom avea este o restaurare a ceva asemănător lumii financiare care a existat înainte de septembrie 2008. Această lume a dispărut. Insiderii nu o vor primi înapoi. Ar putea primi o imitaţie a acesteia, bazată pe bani discreţionari, cu care nu se cumpară foarte multe, dar lumea din 2007 nu va mai fi restaurată. Baza de putere a statului fascist modern se desprinde rapid.
De aceea, este important să vă conservați valorile, fiind reticenți în ceea ce privește asigurările oficiale. Puneți banii acolo unde experţii vă spun că nu trebuie să vi-i puneți. Ar trebui să vă luați banii din acele segmente ale economiei în care experţii spun ar trebui să vi-i investiți, susţinând că boom-ul se va petrece în curând. Ei au ignorat faptul că piaţa de valori a constituit un caz pierdut încă din martie 2000. Ei nu l-ar fi admis atunci; ei nu-l vor admite acum. Oricine a cumpărat și a format un portofoliu de stocuri americane indexate în luna lui martie 2000 a pierdut mai bine de jumătate din banii lui. Investitorii se vor învăța minte, chiar dacă economiştii academicieni nu o vor.
Concluzie
Ceea ce vreau să subliniez este că de data aceasta situația e diferită. De data aceasta, sistemul bancar bazat pe rezerve fracţionare și-a fotografiat teancul de bancnote. Acum cerşește pentru diapozitive imprimate din ce în ce mai mari de la Departamentul Trezoreriei, care are nevoie de banii discreționari ai băncilor centrale pentru a salva economia. Publicul acceptă aceasta cu silă, şi economiştii academicieni o aplaudă, dar adevărul e că de data aceasta situația este diferită. Așa că mai bine v-ați adapta protofoliul, planurile de carieră şi planurile de pensionare în cunoştinţă de cauză.
Gary North este autorul lucrării Mises on Money şi, de asemenea, autorul unei serii de 20 de volume reunite sub titlul Capitalismul si Biblia. Se cuvine a menţiona şi excelenta critică a tezelor utilitariste ale laureatului Nobel Ronald Coase – The Coase Theorem.
Articolul de faţă a apărut inițial pe LewRockwell.com.
© ECOL. Opiniile autorului nu sunt neapărat şi ale Centrului pentru Economie şi Libertate
«Centrul pentru Economie şi Libertate (ECOL) este o iniţiativă educaţională şi de cercetare care îşi propune să promoveze în spaţiul public românesc cunoaşterea cât mai largă a principiilor pe care se clădesc economia de piaţă şi societatea oamenilor liberi. ECOL oglindeşte iniţiativele unui grup de tineri intelectuali, ale căror preocupări ştiinţifice şi editoriale vizează cunoaşterea corectă - „scientia" în accepţiunea originală a termenului „ştiinţă" - despre economie şi societate. Principiile ce animă această „întreprindere liberală" sunt cele pe care se construiesc firesc civilizaţia, prosperitatea şi pacea în societatea umană :
Ideile sunt forţa care contribuie în mod decisiv, în bine sau rău, la schimbarea realităţii în care trăim şi, prin urmare, este responsabilitatea noastră, a tuturor, de a discerne şi apăra ideile corecte împotriva celor greşite;
Libertatea este ţelul cel mai înalt al omului şi baza înfloririi sale materiale şi spirituale, iar capitalismul - sau ordinea socială a dreptului inviolabil la proprietate privată, liber-schimb şi pace - este singura formă de co-existenţă socială care actualizează şi potenţează această libertate, în mod egal, pentru toţi şi pentru fiecare dintre noi în parte;
Libertatea individuală este un drept inalienabil al persoanei, ancorat în ultimă instanţă în proprietatea naturală de sine care se răsfrânge în mod firesc asupra bunurilor materiale acumulate în mod legitim prin producţie şi schimb voluntar. Numai indivizii umani au drepturi de proprietate, iar proprietatea privată este fundamentul social paradigmatic al libertăţii individuale, în absenţa căruia libertatea însăşi cu greu mai poate fi deosebită de agresiune, responsabilitatea de servitute, justiţia de injustiţie şi prosperitatea de sărăcie;
Indivizii constituie, în toată diversitatea şi concreteţea lor, singurele date ultimele ale realităţii sociale. Doar aceştia au ţeluri şi acţionează, în permanenţă, conform propriilor preferinţe şi planuri, ca să îşi îmbunătăţească soarta, dând astfel naştere producţiei, schimbului şi cooperării sociale extinse;
Societatea nu este, în realitate, decât această reţea complexă, multiformă şi mereu reînnoită de schimburi economice, monetare şi non-monetare, înfăptuite în mod voluntar de indivizi, cu scopul de a-şi ameliora reciproc propriile condiţii de existenţă. Continua aprofundare a diviziunii muncii şi expansiunea schimbului reciproc avantajos dau naştere civilizaţiei capitaliste. Cooperarea socială este astfel mediată şi organizată predominant prin intermediul instituţiei pieţei, unde alocarea titlurilor individuale de proprietate este raţionalizată prin calculul economic. Acest mediu instituţional face posibilă, la rândul său, creşterea continuă a productivităţii muncii, acumularea de capital şi, în definitiv, dezvoltarea materială şi spirituală a umanităţii;
Intervenţiile în această ordine dinamică a pieţei îi pun în pericol caracterul autoregulatoriu, iar încălcarea sau îngrădirea dreptului de proprietate subminează nu doar libertatea - şi, în fond, persoana - ci, în acelaşi timp, duce la dereglarea şi restrângerea cooperării sociale. Istoria umanităţii este o bătălie permanentă între libertate şi putere, între respectul dreptului egal la proprietate privată şi a ordinii prospere la care dă naştere, pe de o parte, agresiune şi însărăcire materială şi spirituală, pe de altă parte;
Statul, ca instituţionalizare a puterii asupra individului şi a ordinii proprietăţii private, este în epoca modernă cea mai mare ameninţare la adresa libertăţii şi prosperităţii. Intervenţiile sale ample şi multiple în economie descurajează şi distorsionează progresul economic, înlocuind cooperarea socială spontană, mutual benefică, printr-un conflict politic instituţionalizat între producători şi asistaţi. Statul nu este decât un consumator al avuţiei produse prin cooperarea voluntară a oamenilor în cadrul pieţei. Prin acţiunile sale de îngrădire ori abolire a proprietăţii private, statul creează un vid etic la nivel social, iar natura sa inerent redistributivă subminează creşterea economică şi distruge şansele la prosperitate a celor mulţi. Prin întreţinerea unui grup de persoane într-o stare de captivitate financiară sine die, pe cheltuiala altui grup de persoane, statul este în egală măsură o frână în calea progresului spiritual al umanităţii.»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu