Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
luni, 23 mai 2011
De vorbă cu Dumitru Popescu
Aviditatea renegării rădăcinilor sociale
Alexandru Dumitriu
De 20 de ani se spune că pierdem avuţia naţională şi sărăcim din cauza moştenirii trecutului comunist
- Stimate domnule Dumitru Popescu, trăim vremuri de cumplită restrişte morală. Ce rol au sau ar trebui să aibă intelectualii într-o societate devastată din toate punctele de vedere?
- Într-adevăr... Nemaigăsindu-şi întrebuinţare în ţara lor, nemaiputându-şi câştiga existenţa prin truda cinstită a braţelor şi a minţii, milioane de români se rostogolesc în hăul sărăciei – marea groapă de gunoi a societăţii – sau pornesc în bejenie. De disperare, alţii se dedau la jafuri şi crime ori îşi pun capăt zilelor. În acest marasm epileptic al unei lumi ce se distruge, instinctul de conservare îl îndeamnă pe omul cu mintea întreagă – intelectual sau nu – să tragă un semnal de alarmă. Cei loviţi direct şi imediat o fac tot mai des. Individual, printr-un vaiet sinistru sau aruncându-se de la un etaj al blocului. Colectiv, scandând furios „Hoţii!” în faţa Guvernului, blocând şoselele sau consumându-se la cozi convulsive ca să apuce pacheţelul cu pomană de la Primărie. Poporul, sleit de energie, umilit şi învins, suferă în stare de abulie sau blestemă într-un infinit multiplicat monolog al disperării. Ei, bine – şi aici ajungem la întrebarea dumneavoastră –, intelectualii ce fac, ce spun, ce atitudine adoptă în această tragedie naţională fără precedent?
Cei mai mulţi, marile detaşamente ale inteligenţei româneşti cu misiune practică – dascăli, medici, funcţionari publici ş.a.m.d., scoşi ei înşişi din rosturile fireşti, frustraţi, de-a dreptul azvârliţi pe drumuri – se zbat pentru o iluzorie dreptate de grup, neputincioşi să vadă ansamblul sau văzându-l, dar neavând puterea să i se opună în bloc. Stratul subţire însă, stratul elitist – alcătuit din marii speculatori ai abstracţiunii, din plăsmuitorii ficţiunilor artistice, din mijlocitorii comunicării publice ori exponenţii ştiinţelor umaniste rafinate, ca să nu mai vorbim de purtătorii de cuvânt ai formaţiunilor politice exercitând puterea în stat sau candidând la ea –, acesta, în faţa realităţii, tace. Sau şi mai rău: escamotează, disimulează, ba chiar face din alb negru şi din negru alb. Pe cei loviţi de cecitate sau autism îi deplângem, sperând şi aşteptând să-i aflăm într-o bună zi treziţi din catalepsie. Dar pe cei ce ne prostesc în faţă n-avem altceva de făcut decât să-i dispreţuim, căci datoria intelectualului într-o societate devastată – cum bine spuneţi – e aceea de a spune adevărul, de a citi cinstit tabloul social, definindu-i trăsăturile, interpretându-i orientările şi tendinţele, descifrând culpele, identificând şi blamând beneficiarii oneroşi. După ei, după aceşti elitişti, nenorocirea în care se zbate poporul de 20 de ani este fie moştenire a trecutului, fie simplă iluzie a prostimii. Da, chiar aşa ni se spune: că de două decenii mergem din rău în mai rău, pierdem avuţia naţională şi sărăcim, alunecând în cea mai macabră decrepitudine morală, pentru că suntem ireversibil taraţi de regimul trecut (cel răsturnat în 1989), pentru că nu ne mai putem dezbăra de reflexele muncitoreşti egalitariste, pentru că ni s-au înfipt în cap, ca nişte cuie, principiile imbecile ale cinstei şi corectitudinii, datoriei sociale, protecţiei de stat şi controlului averilor. Am închis şi demolat fabricile, ne-am înstrăinat resursele economice, am lăsat pradă buruienilor pământul mănos al vechii Dacii şi ne-am luat lumea în cap, pentru că nu ne mai putem reveni de pe urma relelor deprinderi căpătate în vremea când nu mai aveam patroni. Iată logica servită acestui popor înşelat, devalizat, înfometat.
Pentru a smulge o zdrobitoare mărturie (din partea poporului însuşi) că aşa stau lucrurile şi nu altfel, institutul de cercetare a crimelor comunismului a supus opinia publică unui sondaj de opinie radical: Nu e aşa, oameni buni – s-a întrebat prin formulări meşteşugite –, că înainte de ’89 aţi suferit crunt? Că totul a fost rău pe atunci (un rău de care nu mai putem scăpa nici astăzi, când ne bucurăm de tot ce am tânjit să avem)? Spre stupefacţia anchetatorilor, din sondaj a reieşit că 80% din populaţie nu-şi aminteşte să fi suferit, iar în privinţa „răului”, mulţimile cred că ideea de bază a acelor rânduieli a fost bună, dăunător fiind numai modul greşit în care, într-un sector sau altul, a fost aplicată.
Iniţiatorii examenului au fost chemaţi să explice public, la posturile TV, marea ciudăţenie, surpriza şi să armonizeze cât de cât tendiţa clară şi apăsată a întrebărilor, cu tot atât de clara şi apăsata replică. I-am ascultat cu toţii pe anchetatori dând lămuririle cuvenite, cu ajutorul cărora şarada a fost dezlegată şi dosarul închis. Au procedat prin tăierea nodului gordian: Păi, la ce vă aşteptaţi, oameni buni, de la plebe? Pentru ea, răul e bine şi binele rău. Dacă are de-ale gurii, în nimicnicia ei, e fericită. Nu-i mai pasă de altceva. Libertate? Ce e aia? Nu înţelege! Dacă burta îi e plină, poţi să-i pui şi căluş în gură. Ăsta e vulgul, n-ai ce să discuţi cu el! Ce e acum nu-i place. Acum ar fi, după capul lui, răul pe pământ. Că poţi să te exprimi liber, să circuli nestânjenit, că ai latitudinea de a-ţi încerca şansa şi, dacă eşti destoinic, să faci avere? Vax albina! Dă-i crăpelniţă şi eşti omul lui!” O să-mi spuneţi: Atunci, de ce au mai cerut părerea vulgului? De ce au mai făcut sondajul? Dacă prin absurd li s-ar fi confirmat aserţiunile propagandistice, n-ar mai fi calificat răspunsurile stupide. Oamenii sunt deştepţi sau idioţi în măsura în care le dau dreptate.
Rolul intelectualului este de a pune adevărul vieţii mai presus de considerentele partizanale
- Şi ce explicaţie credeţi că ar fi furnizat?
- În cazul respectiv, nu atât răspunsul dat de ei ar fi contat, cât întrebarea pusă, căci ea include adevăratul răspuns. Ei chiar să se fi aşteptat la altă opinie a poporului? Să zicem că nu aveau sagacitatea deducerii stării reale de spirit a maselor, cu toate că aceasta sare în ochi şi trebuie să fii îmbrobodit rău ca să n-o presupui. Dar înainte mai făcuseră sondajul şi alte ţări ex-comuniste, iar rezultatul anticipa perfect această opinie românească. Probabil că nu institutul cu pricina avusese ideea de a afla părerea românilor, ci sponsorii din afară, cercurile mondiale de profil, care nu se lasă amăgite de asigurările politologilor autohtoni şi nu se încred decât într-un cuvânt venit direct de la sursă. Pe acela au fost dispuşi să-l asculte cu orice risc.
- Ar trebui să insistăm şi asupra argumentelor pe care le prezintă politologii români...
- Aici ajungem la atitudinea faţă de adevărul social. Vă interesa rolul intelectualului într-o societate ca a noastră. Acesta ar fi: de a pune adevărul vieţii mai presus de efemerele considerente politice partizanale. Baletând stângaci şi grotesc în jurul realităţii, însăilând sofisme penibile, compromite atât logica doctrinară pe care o slujeşte, cât şi onestitatea tagmei. Cum să mai acorzi credit cuiva surprins în rdicola postură de măscărici plin de aplomb?
Sofismul căznit, ieftin, ignorând plauzibilul se practică pe scară largă. Câteva posturi de televiziune au avut curiozitatea să comenteze – cu ajutorul analiştilor, desigur – panorama tragică, degradantă a pensionarilor veniţi la cozile pentru alimente gratuite, a amatorilor de marfă promoţională la marile magazine şi a enoriaşilor înghesuiţi la prânzurile ocazionate de hramuri bisericeşti. Cum au interpretat socio-psiho-politologii fenomenul? Nu pur şi simplu ca expresie a foamei româneşti, devenită endemică, drept efigie publică a disperării ce împinge omul sub linia demnităţii, decenţei, bunei-cuviinţe, ci ca exerciţiu de socializare a populaţiei, ilustrând, chipurile, nevoia indivizilor – plictisiţi de inactivitate – de a participa într-un fel sau altul la viaţa colectivă!
- De unde apar asemenea justificări elucubrante?
- Din obsesia ocolirii adevărului, a realului, ce li se par a nu conveni noului ighemonicon politic, din înstrăinarea de viaţă, de masele populare cu dramele lor inestetice, dăunătoare ideii propagandistice. Chiar şi când îşi propun să disece totuşi tema răului la români, vorbitorii se simt irezistibil atraşi nu de ziua de azi, cea de sub ochii lor, mustind de elemente ilustrative eclatante, interesând în cel mai înalt grad contemporanii, ci de perioada comunismului, folosită ca material didactic tipic şi inflexibil. Dacă se întâmplă să mai intre în vizor şi altă epocă istorică, se manifestă cea mai mare grijă să nu se „generalizeze”, găsindu-i-se aceleia şi părţi bune, în ideea justă că niciodată răul nu e absolut. Dar totul până în pragul actualităţii, ce li se pare demonstranţilor lipsită de orice sugestivitate didactică pentru înţelegerea „lecţiei”.
„Ideile năstruşnice” mai vin şi din sărăcia imaginaţiei, ca şi din dispreţul faţă de cerebralitatea receptorilor publici.
Mentalitatea intelectuală la modă azi vine parcă din stratul sclavagist al istoriei
- Ce îi lipseşte lumii culturale contemporane pentru a se apropia de „vulg”?
- Mie însumi mi se pare neverosimil, dar încep să capăt încredinţarea că inteligenţa se îndepărtează de popor în mod radical, având în cap o schemă doctrinară a stratificării sociale împrumutată din trecute epoci ale obscurantismului. Nu cred că e vorba de o ruptură accidentală, determinată de o trecătoare sincopă a istoriei, ci de aviditatea renegării rădăcinilor sociale, de auto-suspendarea într-o bolgie inaccesibilă muritorilor de rând. Iar acolo ce credeţi că tronează? Însuşi străvechiul Viţel de Aur, iarăşi şi iarăşi sacralizat. Neapropierea de care vorbeaţi este tocmai consecinţa noii condiţii sociale, ce atrage după sine anularea tuturor contingenţelor – de percepţie şi mentalitate, emoţionale, sentimentale etc. – cu masele populare. Închiderea canalelor de comunicare exclude orice formă de solidaritate cu semenii „de jos” – una impusă nu numai de legături de sânge, îndatoriri de onoare faţă de înaintaşi şi faţă de mediul originar, dar şi de elementarul mesaj umanist perpetuat prin milenii. La baza acestei paradigme se învederează convingerea că inferioritatea culturală a „vulgului” nu este o anormalitate socială, cu atât mai puţin o nedreptate (cu vinovaţi bine definiţi), ci o predestinare naturală, o expresie a slabelor resurse cerebrale ale categoriei. În această lumină, spectrul sărăciei şi mizeriei populare păleşte şi se banalizează, suferinţele omeneşti îşi pierd relieful şi componenta senzaţionalului, aplatizându-se într-o stereotipie de serie mare. Nici chiar cazurile extreme, disperate nu mai tulbură, inspirând, din contră, comentarii reci, specioase. Tocmai aceasta este ideea: dramaticul sordid, chiar tragicul, atât timp cât sunt taxate ca apriorice, încetează să mai impresioneze. Pentru sensibilităţile metafizice ale elitei (şi ele apriorice, nu-i aşa?), non-impresionabilitatea este o condiţia bunei funcţionări a creierului social. Ozonul rece al nepăsării intelectuale este cel ce permite aleşilor să mediteze, să creeze, să se dedice ţelurilor abstracte, nepoluate de prozaismul realităţii curente. De aici decurg, desigur, şi abstragerea de la preocupări pentru ameliorarea standardului de viaţă al „vulgului” (acel 80% lipsit de discernământul binelui şi răului privitor la propria viaţă), nedorinţa de a mai condiţiona progresul general uman de emanciparea mulţimilor defavorizate. Inclusiv impasibilitatea faţă de politicile guvernamentale austere, al căror ultim şi principal suport este bugetul maselor populare, faţă de reprimarea prin forţă a exploziilor de exasperare ale sacrificaţilor.
Se întrevede aici o prea puţin remarcată şi comentată distanţare, inclusiv în raport de umanismul burghez clasic, cel al secolelor XIX şi XX, ce preconiza şi ridicarea păturilor de jos. Că deviza respectivă era guvernată de nevoia calificării mai înalte a forţei de muncă interesează mai puţin, atât timp cât ea se încadra în aspiraţia spre o lume mai bună, apărea ca indispensabilă progresului social general. Parcă mentalitatea intelectuală la modă azi vine dintr-un alt strat al istoriei, din feudalismul întunecat al şerbiei şi chiar mai dinainte, din sclavagism, când viaţa oamenilor intra în dreptul de proprietate, iar sclavii preţuiau mai puţin decât animalele de muncă.
Cum s-a insinuat noua paradigmă în conştiinţa intelectuală? Este efectul recrudescenţei religiei Viţelului de Aur, în stare să infuzeze cea mai vicleană nepăsare faţă de suferinţa aproapelui nevoiaş, să geometrizeze societatea închizând păturile de jos în ghetoul fatalităţii, pentru a scuti astfel protipendada de eventuale complexe morale? Sau or fi nişte stranii represalii politice? O răzbunare, o vendetă, neuitarea faptului că în blamatul vechi regim masele îşi adjudecau anumite modeste privilegii (invidiate, iată, de inteligenţă) şi că cereau din partea intelectualilor tot modestie, neascunzându-şi o oarecare neîncredere în devotamentul acestora faţă de cauza celor mulţi?
S-ar putea explica, eventual, psihologia antipopulară, dispreţul şi antipatia faţă de mulţimile ataşate comunismului, la urmaşii păturii expropriate în 1948 – moşieri, patroni, dregători etc., lăsaţi fără averi, deposedaţi de ranguri şi privilegii, forţaţi să trăiască şi ei condiţiile vulgului, brutalizaţi şi chiar reprimaţi. Aceştia, da, se cred îndreptăţiţi să facă uz de Legea Talionului şi, mai ales, să închidă orice perspectivă de recrudescenţă a rânduielilor ce i-au oprimat. Dar fiii de muncitori şi de ţărani sau ai modestei pături de mijloc, progeniturile familiilor nevoite să facă sacrificii pentru a-şi ridica odraslele în cinul „luminaţilor”? Adică, majoritatea intelectualilor trecuţi de juneţe, care au beneficiat din plin şi de incontestabila protecţie a societăţii proletare? Ei ce poliţe au de plătit? Ce trebuie să răzbune? De ce au devenit, deodată, dacă nu de-a dreptul ostili, total indiferenţi la vicisitudinile impuse părinţilor şi bunicilor, întregii lumi în care au văzut lumina zilei? Este ceva, dincolo de originea socială, de apartenenţa la o clasă sau alta, de opulenţa sau modestia materială a mediului de provenienţă, care îi aseamănă până la urmă pe toţi intelectualii în repulsia faţă de vasta categorie a săracilor din umea în care trăiesc? Fie că s-au născut în abundenţă şi luxurie şi au suferit categorial din cauza egalitarismului impus de comunism, fie că s-au ridicat chiar din plebe, au cunoscut privaţiunea şi umilinţa acesteia şi s-au înfruptat din solicitudinea puterii celor de jos, odată ajunşi în cercul de lumină al culturii, şi unii şi alţii repudiază mulţimile? De ce? Pentru că nu le-a plăcut nici unora, nici altora cum s-a comportat plebea pe atunci în calitate de clasă preferată a puterii? De „lume proastă” adică, ce şi-a pus sigiliul dezagreabil asupra comunismului? Şi pentru că nu le place nici acum, aşa cum arată la ... nou, în calitate de clasă oropsită şi dispreţuită, zbătându-se trivial în marasmul ei hidos, arătându-şi plăgile purulente, precum cerşetorii lipsiţi de decenţă? Prin urmare, fie că e vorba de antipatie socială atavică, fie de „instinct estetic” dobândit, efectul e acelaşi?
Omenirea nu va putea fi niciodată bună atât timp cât mulţimile sunt nefericite
- Dar „vulgul” conştientizează această înstrăinare a inteligenţei?
- Cred că receptarea fenomenului e mai dificilă pentru poporeni, atât timp cât pe primul plan al ostilităţii lor se află acum patronatul – care le afectează direct standardul de viaţă – şi aşa-zisa clasă politică, de care au fost şi sunt minţiţi, spoliaţi în calitatea lor de foşti proprietari ai avuţiei naţionale şi apoi zdrobiţi prin politici financiare în calitate de contribuabili, de salariaţi şi pensionari sau de subiecţi ai ocrotirii sociale. În umbra acestor inamici, intelectualitatea, remarcată poate doar prin talk-show-uri, se estompează. Mulţimile, obsedate de fapte, sunt mai puţin atente la teze teoretice şi la sinuozităţi lexicale.
- Totuşi, ce i-ar trebui lumii culturale ca să se regăsească alături de mase?
- Dincolo de noua ideologie? Poate un pic de altruism nedoctrinar, o înţelegere umană a semenilor obijduiţi, dublate de ceva mai mult interes pentru soarta lor viitoare. Milă omenească, prin urmare, dacă altceva nu se mai poate. Ideologic însă, înţelegerea ideii – imposibil de reprimat din gândirea lumii – că omenirea nu va putea fi niciodată bună atât timp cât mulţimile sunt nefericite. Ea se vede cu ochiul liber, în plină stradă, transmiţându-se clipă de clipă sentimentul dramei, rănindu-se spiritul, dând vieţii un gust amar. Ca şi a ideii că privilegiile sociale, inclusiv ale inteligenţei (bine plasată pe eşichierul de forţă) nu sunt un drept divin.
Referitor la distanţarea „vulgului” de cultură, se ştie foarte bine că în defunctul regim masele parcurseseră o bună porţiune a instrucţiei şcolare. Acum cartea, şcoala se îndepărtează de ele cu paşi repezi, devenind apanajul păturilor bogate. Dar paralel cu stratificarea şi polarizarea – cele mai importante, fireşte, în această ordine de idei –, mai funcţionează şi alte frâne sau factori inhibitori. În general, tinerilor proveniţi din mediul muncitoresc şi ţărănesc abstracţiunea li se pare la început mai inaccesibilă decât practica. Poate îşi spun cuvântul şi abilităţile ereditare, ca şi mediul saturat de concret şi cam vidat de speculaţie abstractă. Cu toate că şi din acest spaţiu s-au ridicat pasionaţi consumatori şi creatori de cultură, personalităţi intelectuale de primă mărime. Pe de altă parte, asupra progeniturilor păturilor de jos acţionează imperativul tiranic al câştigării existenţei de la cele mai fragede vârste. Tinerii sunt constrânşi să-şi găsească repede mijloace de existenţă – ei renunţă la studii şi pentru că nu au cu ce să şi le plătească, dar şi pentru că viaţa le cere de timpuriu să se întreţină singuri. Când termină gimnaziul – liceul reuşesc tot mai puţini – se duc să muncească (foarte mulţi „la negru”, fără acte), iar trecerea de la mediul şcolar la cel muncitoresc (de calificare scăzută sau chiar fără calificare) reprezintă o adevărată prăbuşire de ordin intelectual şi moral. Câţi se mai pot întoarce la preocupări şcolare, livreşti, la profesii cu un grad cultural ridicat? Se încastrează definitiv în rutina muncii manuale, cultura devenind o amintire vagă, pălită din embrion. Mai există o inhibiţie în continuarea, chiar cu dificultăţi, a şcolii. Demonstraţia pe viu a adevărului că nu neapărat pregătirea culturală asigură azi o surclasare în ierarhia vieţii materiale, ba mai degrabă alte virtuţi – tupeul, asumarea riscurilor juridice, lipsa de scrupule morale, anumite dexterităţi etc. Se mizează pe aceste atribute, chit că cei mai mulţi clachează în respectiva competiţie, selectându-se şi aici doar „vârfurile”. Fascinaţia rămâne însă. Bineînţeles, clachează mulţi şi dintre cei ce mizează pe efortul intelectual – cu diplome respectabile în mână rămân şomeri sau îngroaşă rândurile categoriilor fără specialitate: trepăduşi ai firmelor, oameni buni la toate etc.
Asemenea factori concură la frângerea dramatică a aspiraţiei spre cultură a tinerilor din păturile de jos. Există slabe speranţe într-o politică statală de protejare a noilor generaţii provenite din „vulg”, care să le permită să-şi depăşească îngrădirea socială.
Idealismul veritabil, militantismul altruist sunt taxate ca vetuste, lamentabile, inutile
- Sunt şi intelectualii responsabili pentru situaţia critică în care a ajuns condiţia umană? Ce ar fi putut face aceştia ca să prevină degradarea pe care o traversează comunitatea? Mai poate avea vreo eficienţă militantismul elitei sau eventualul demers este tardiv acum?
- Militantismul intelectual? E vorba de persiflatul, bagatelizatul, privitul tot mai de sus idealism – considerat de oamenii cu picioarele bine înfipte în sol naivitate infantilă. Idealismul social a fost şi rămâne o chemare lăuntrică patetică, dedicarea unor cauze aparent gratuite, himerice. Facem, desigur, distincţie între idealul pentru sine, mai exact scopul parvenirii imediate, şi aspiraţia generoasă pentru binele general. Vulgarizând termenul, mulţi susţin că idealul lor e să scoată bani, să acumuleze capital şi să-l înmulţească, să facă avere. Acest idealism de tarabă face prozeliţi cu ghiotura – şi ce e mai trist, chiar printre intelectuali tineri –, în timp ce idealismul veritabil, militantismul altruist, în centrul cărora se află viaţa mulţimilor crunt lovite de criza societăţii, sunt taxate ca vetuste, lamentabile, inutile. Îi e greu acestui idealism să coexiste cu trivialul pragmatism egocentric al momentului. Prozaismul mercantil, cursa gâfâită pentru câştig material imediat exacerbează simţul speculativ şi aruncă în derizoriu şi desuetudine idealurile. Chiar forurile de prognoză se opresc la perspectiva tehnicii şi la previziuni privind schimbul de locuri al statelor în clasamentul capitalist al produsului intern brut şi venitului pe cap de locuitor. Chestiunea repartiţiei echitabile între zonele geografice ale globului şi în cadrul stratificării demografice a populaţiei, elevarea fiinţei umane sub toate aspectele sunt trecute la capitolul utopic şi se bucură de scepticismul cel mai cinic al futurologilor. Despre ce militantism umanist intelectual să vorbim când utopia a fost eliminată din meditaţia gânditorilor şi azvârlită în lada cu vechituri? Ori, tocmai aceasta a fost sursa temerităţii experimentelor sociale, a spargerii rutinei de clasă, ca şi a accelerării cursului de perfecţionare lăuntrică a fiinţelor omeneşti (exasperant de lentă, e drept, începând, să zicem, de la omul antic). Intelectualii sunt poate marcaţi de suspendarea istorică a utopiei comuniste, speriaţi de teribilele etichete puse de rivalii acestui experiment (cu bunele şi relele sale), trăgând concluzia interzicerii dreptului de a aspira la un viitor uman mai bun. Dar repudiindu-se utopia, nu se şterg liniile vizionare de forţă ale oricărui ideal? Aspiraţia decantării spirituale (morale, psihice, ideatice) a omului nu include fatalmente utopia? Din utopie în utopie s-a ajuns, totuşi, la limitatul bine de azi, la statura actuală a fiinţei umane (încă diformă, dar verticală). Fără cernerea prin timp a utopiilor nu am fi fost şi mai schematici, şi mai brutali, încă mai răi? Interzicând tradiţia nobilă a visării nu condamnăm, fără să ne dăm seama, aspiraţia către condiţia superioară a omului, ale cărei dimensiuni suntem departe de a le bănui?
M-aţi întrebat dacă intelectualii sunt responsabili pentru degradarea de azi a condiţiei umane. Nu ei au determinat-o, desigur, dar o răspundere morală indirectă au, cred, derivând din complicitatea tăcerii faţă de monstruoasa încălcare a valorilor la care asistăm. Mă întreb dacă a fost vorba de o derută, pe care unii o regretă, sau de înăbuşirea conştientă a glasului spiritului, şi, până la urmă, de alterarea lui. Din nefericire, nu vedem doar din cei ce tac, refuzând şi tardiv să se mântuiască, ci şi din cei ce pledează cu înfocare pentru acest curs nefast al vieţii publice.
Dacă opoziţia intelectualilor ar fi oprit revărsarea apelor murdare? Presupun că nu, dar ar fi îngreunat cu siguranţă înşelarea şi coruperea tineretului, ar fi conturat alte repere morale, n-ar fi lăsat singură şi neajutorată populaţia în calea năvălitorilor. Ar fi veştejit falsele modele ce au năpădit societatea, ar fi aruncat blamul asupra gangsterilor (numiţi acum mafioţi), ar fi creat o opinie intolerantă faţă de monstruoasa „crimă organizată” ce face din ţară un cadavru.
Dacă ar fi tardivă şi superfluă intrarea fermă a elitei într-o campanie de ecarisaj moral? Nicidecum! O asemenea întorsătură a lucrurilor ar fi binevenită. Cât mai grabnic!
Dacă invocăm patria, oricând un mentor ne poate da peste gură, etichetându-ne spurcaţi de comunişti
- Găsiţi mai gravă propensiunea oportunistă a unui intelectual decât obscurantismul omului de rând?
- Plastică această antiteză, ce sugerează mai degrabă similitudinea decât opoziţia celor două categorii. Într-adevăr, e greu de făcut ierarhizarea respectivelor rele. Poate ar trebui puse pe acelaşi plan, căci, vrând-nevrând, ambele vin din sfera opacităţii, a lipsei de luciditate intelectuală vreau să spun. În fond, şi oportunismul intelectual apare, la o privire mai atentă, ca variantă a obscurantismului, fiindcă refuză luarea în considerare a realităţii, înlocuind reprezentarea obiectivă a vieţii cu false contururi partizane. Oportuniştii îşi pun ochelari selectivi, buni să mărească ce e de interes propriu şi să micşoreze (până la ştergere) ceea ce contravine acestuia. Obscurantismul omului de rând este, până la urmă, şi el oportunism gregar, un refuz colectiv de a şti şi de a înţelege. Bineînţeles, cel din urmă nu aduce beneficii materiale – ca primul – şi e o consecinţă a condiţiei sociale precare, în timp ce oportunismul intelectual apare ca tactică de adaptare şi supravieţuire, de speculare a conjuncturilor. Dar când intelectualii exploatează opacitatea oamenilor de rând, se creează o pâclă deasă, care, în final, îi înşală şi pe unii şi pe alţii, permiţând să fie manipulaţi în virtutea comandamentelor centrelor de putere. Alianţa involuntară la care asistăm oferă climatul propice pentru pescuitul în ape tulburi al marilor braconieri.
- De ce nu îi mai preocupă cauza naţională pe intelectuali?
- Ideea naţională este în totală deriziune. Statul naţional a fost aspiraţia şi opera burgheziei patriote, care-şi asumase misiunea gospodăririi moderne a patriilor. Astăzi, capitalismul nu se mai mulţumeşte cu rodul muncii propriei ţări, nici măcar cu gospodărirea coloniilor (eliberate, de altfel, de burghezia autohtonă); el vrea să stăpânească, dintr-unul sau câteva centre, întreaga planetă. Burghezia s-a deznaţionalizat şi atrage în afacerea ei mondială atât inteligenţa, cât şi muncitorimea, ba şi ancestrala, sedentara lucrătoare a pământului. Dintre oamenii politici, ultimii promotori ai patriilor au fost marele francez De Gaulle, în Apusul Europei, şi în Răsărit, fanaticul comunist de orientare naţională Nicolae Ceauşescu. Înainte, juneţea patriotă, provenind atât din clasa de sus, cât şi din „plebe”, pleca în străinătate ca să se instruiască pentru a fi aptă de emanciparea şi luminarea poporului. Cu excepţia aventurierilor şi a beizadelelor, împătimiţi de jocul de noroc şi de curtezane, românii se întorceau acasă şi puneau umărul la propăşirea ţării. Ce mai spun acele vremuri conaţionalilor plecaţi acum în puhoaie, cu milioanele, ca să-şi câştige existenţa prin cele mai umilitoare munci, în ţările bogate? Ascultam deunăzi la un post de televiziune peroraţia unui „analist” care, cu o greaţă suverană, vitupera ideea naţională cam în felul următor: „V-a rămas în cap trăncăneala comunistă despre patrie! Ce vreţi mai mult patriotism decât că nu plecăm dracului de aici?”
Am ajuns să ne fie ruşine, ba şi frică, să invocăm patria, să-i luăm apărarea, să-i deplângem soarta. Oricând, un mentor ne poate da peste gură, etichetându-ne spurcaţi de comunişti sau vechituri nostalgice aşezate în calea vremurilor noi. Cum spuneam, românii – intelectuali sau lucrători cu mâinile – nu-şi mai găsesc locul în propria ţară: industria a fost dărâmată la propriu, pulverizată în spectaculoase implozii, transmise la televizor ca de pe poligoane cosmice, ori vândute străinilor contra unor comisioane grase, aflate la temelia marilor averi; şcolile s-au năruit de bătrâneţe, spitalele încep să fie închise, cultura nu-şi mai găseşte susţinători. Biata Românie vandalizată nu mai poate oferi nimic fiilor ei! Chiar conducătorii îi îndeamnă: „Duceţi-vă unde vedeţi că e mai bine pentru voi, doar acesta a fost mobilul revoluţiei! Bucuraţi-vă de libertatea pe care aţi câştigat-o!” Prin urmare, declinul, mai exact decesul cauzei naţionale, nu e o idee fantezistă pasageră, o nerozie izolată, produsul unor minţi supeficiale, ci curentul ideologic dominant, teza zilei purtând girul oficial al regimului.
Niciodată în istoria sa milenară acest popor n-a fost astfel turbionat, sfâşiat şi azvârlit în toate zările, precum făina orbilor. Femei şi bărbaţi în puterea vârstei îşi lasă copiii adolescenţi sau puberi, ba şi bebeluşii, pe mâna cui se nimereşte şi se bagă în Vest argaţi şi servitoare, ca să-i păstreze în viaţă pe ai lor. Mari corpuri intelectuale – medici, ingineri, economişti etc. – se năpustesc unde află că se oferă slujbe mai bine plătite, iar proaspeţi absolvenţi ai învăţământului superior, chiar studenţi, stau la cozi pentru vize, iar când le primesc se urcă în avioane şi nu se mai uită înapoi, ca şi când România ar fi devenit Sodoma şi Gomora. Ei nu au în cap intenţia reîntoarcerii, pe unde ajung îşi întemeiază familii, fac copii pe care nu-i mai învaţă româneşte şi mai trimit acasă, din când în când, fotografii cu imagini factice a unei fericiri pe care nu o înţelegem şi nu o credem.
Ce mai are în comun această lume cu patria, cu naţiunea, cu idealul românismului? Cum nu mai au nici cei rămaşi aici, căci nu mai depind de comunicarea cu ţinutul strămoşesc, ci de bunăvoinţa sau reaua voinţă a celor care ne tutelează din afară. Când spaţiul naţional nu mai dispune de nimic, depinzând de străini, omul nu mai are patrie; însăşi ideea continuităţii neamului pe vechile meleaguri îşi pierde valoarea şi semnificaţia. Astăzi, în ţările sărace ale planetei, ideea naţională ori acaparează tiranic noile generaţii, ori se stinge, făcând astfel ca naţii cu tradiţii istorice să-şi piardă identitatea.
Unii clerici găsesc dogmatică doctrina socială a lui Hristos
Se pare că în această privinţă un rol important – către stimul sau apatie – îl joacă Bisericile. Dar ce te faci cu o religie care susţine meta-patriotismul (poate doar pentru a mai blama comunismul cu care, de altfel, mult timp a făcut casă bună) şi manifestă o indiferenţă olimpiană faţă de declinul naţional? Chiar anul acesta, românii au ascultat un mesaj pascal în care nici măcar printre rânduri nu s-a găsit de cuviinţă să se facă referire la tragedia poporului, toată atenţia îndreptându-se spre Viaţa de Apoi (fără măcar să se recunoască deschis că numai în aceasta mai putem crede). Totodată, se pare că teologia creştină se emancipează, introducând între noile ei valori şi capitalismul (chiar când acesta îşi caută altă identitate ideologică, altă mască). Să auzi un teoretician al Bisericii Ortodoxe afirmând că parabola cu bogaţii, cămila, urechile acului şi Împărăţia Cerului e ceva prea dogmatic şi, de aceea, depăşit (trebuind să fie corectat), fără a ţine cont sau măcar a aminti că aceasta este metafora fundamentală a doctrinei sociale a lui Hristos, e prea mult, cred, chiar când vine de la mistici moderni. Dacă Biserica întoarce spatele eticii pământene, baricadându-se în ermetism metafizic, surpă atât punţile cu poporul, cât şi pe cele cu Iisus Hristos – căci Întemeietorul creştinismului „milă voia, iar nu jertfă” şi, explicitându-şi misia printre oameni, clama: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi!” Din gura unor „ucenici ai capitalismului” în sutană ne e dat să auzim că aceasta e dogmă învechită. Tocmai când o parte a populaţiei, îngrozită de cruzimea implacabilă (deloc metafizică) a proaspetei societăţi capitaliste româneşti, caută – mai avidă ca oricând – o Providenţă izbăvitoare, legându-şi speranţele de cei ce prin profesie ar trebui să le faciliteze „Întâlnirea”!
În acelaşi timp, filozofi laici – ceva mai prudenţi, parcă – ne asigură că ceea ce trăim acum în România nu e nici pe departe capitalism (?!); acela, de factură aristocratică, nobiliară, cu alte cuvinte unul magnific, ce ne va face cu adevărat fericiţi, abia urmează să vină, se află pe drum, nu se ştie de ce a plecat spre noi mai târziu, trimiţându-ne din greşeală în avangardă acest înlocuitor decrepit.
Intelectualii de stânga au foarte puţine şanse de afirmare
- Se desfăşoară o agresivă politică de ostracizare a puţinilor intelectuali de stânga?
- Avem de-a face în aceşti ultimi douăzeci de ani cu un fenomen ilar – dacă n-ar fi grotesc –, ţinând de automatismul ideologic faţă de cultură. Concomitent cu incriminarea – jusitficată, desigur – a celei mai rele ostracizări practicate, în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, împotriva intelectualităţii de dreapta, se promovează sub ochii noştri o neconcesivă ostracizare a oamenilor de cultură de stânga (dispăruţi sau încă în viaţă). Nu poate să nu te impresioneze mânia justiţiară cu care este înfierată excluderea – chiar dacă temporară – din patrimoniul românesc a unor valori spirituale, în funcţie de curentul ideologic în care s-au inclus autorii şi de dosarul lor politico-biografic. Numai că, din această emoţie, nu ne mai rămâne nimic atunci când justiţiarii în cauză apar imediat în postura de exterminatori (în baza aceloraşi criterii) ai oamenilor de cultură din tabăra opusă. Practicarea ostracizării actuale nu merge în ruptul capului mână în mână cu anatemizarea ostracizării de ieri. Intoleranţii contemporani faţă de scriitorii sau artiştii din curente de gândire opuse seamănă ca două picături de apă cu cei de acum 60 de ani, pe care îi pun la stâlpul infamiei.
- Cum se face că nu există o puternică revistă de stânga?
- Reviste de stânga? Cum să mai apară în actualul peisaj social-cultural? Industria mass-media, industria editorială, industria difuzării presei şi cărţii aparţin capitalismului, iar instituţiile naţionale împuternicite să gestioneze fondurile de stat sunt, de asemenea, fără excepţie, la capătul opus umorilor ideatice de stânga.
- Ce posibilităţi de afirmare le rămân intelectualilor care nu vor să se conformeze actualelor direcţii ideologice ale mediului cultural?
- Pentru această categorie de intelectuali, rămân foarte puţine posibilităţi de afirmare, în condiţiile în care pârghiile de promovare a valorilor culturale sunt dominate de acel partizanat exclusivist din care derivă şi mai sus pomenita ostracizare. Acestor intelectuali le rămâne doar posibilitatea de a produce valori culturale, în ignorarea obstinată a ostilităţii de care se izbesc în mecanismul public. Talentul, vocaţia – dacă există – trebuie materializate, printr-un efort de voinţă modest, neştiut, în ceva care să se adauge moştenirii lăsate urmaşilor. Ar trebui ca ei să se sprijine reciproc în mai mare măsură, într-o solidaritate conştientă, activă şi eficace, pentru zădărnicirea – cel puţin în parte – a complotului tăcerii, menit să-i asfixieze în detenţia anonimatului.
Publicat de Alexandru Dumitriu la 23:35 0 comentarii
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog! Distribuiţi pe Twitter Distribuiţi pe Facebook Distribuiţi pe Google Buzz
Etichete: Dumitru Popescu "Dumnezeu", interviu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu