Cu prietenie, Dan Culcer
Documente ale Ministerului Propagandei privind politica sovietică din Basarabia ocupată în 1940
Toate forţele politice îi erau ostile şi din 3 septembrie 1940 legionarii organizează manifestaţii de stradă în Bucureşti prin care cer abdicarea regelui. În acest context tulbure regele îl însăcinează pe 4 septembrie pe generalul Ion Antonescu cu formarea unui nou guvern, cu speranţa că va satisface cererile armatei, care la rândul ei l-ar fi ajutat să-şi păstreze tronul.
Regele nu ştia că Antonescu se sfătuise pe 1 septembrie cu Iuliu Maniu, liderul ţărănist condiţionând colaborarea sa cu Antonescu de înlăturarea lui Carol, iar ministrul german la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, îl sfătuise pe Antonescu să ceară imediat puteri dictatoriale.
Carol al II-lea îi acordă lui Antonescu, pe 5 septembrie, puteri dictatoriale pentru a forma guvernul. Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal sunt invitate de Antonescu să participe la formarea unui guvern de uniune naţională, dar este refuzat de liderii ambelor formaţiuni politice, care condiţionează sprijinul lor de abdicarea regelui.
La 6 septembrie, Carol al II-lea trece “grelele sarcini ale domniei” fiului său Mihai şi părăseşte ţara urmărit de gloanţele legionarilor. Partidele politice refuză din nou să participe la guvernare, chiar dacă condiţia cea mai importantă pe care o cereau, anume abdicarea regelui, fusese îndeplinită, forţându-l astfel pe Antonescu să apeleze la Mişcarea Legionară fapt ce va mulţumi Germania.
La 14 septembrie 1940, prin decret regal, România este proclamată “stat naţional-legionar”. Legiunea va încerca să acapareze toată puterea în stat, dublând practic instituţiile acestuia pentru a-l provoca pe Antonescu la o luptă care ar fi dus la înlăturarea sa.
Politica legionarilor nu era văzută cu ochi buni nici de Antonescu, nici de factorii conducători ai cercurilor armatei germane din România, deoarece factorii militari bănuiau un război iminent cu URSS şi doreau linişte în spatele frontului nu agitaţii ideologice, care provocau haos.
Tensiunile dintre Antonescu şi Legiune ating apogeul la 21 ianuarie 1941, când legionarii se revoltă şi se baricadează în clădiri administrative, fiind necesară intervenţia armatei pentru a pune capăt revoltei. Din 23 ianuarie 1941, Ion Antonescu va guverna singur având sprijinul armatei, care vedea în general persoana care îi va restabili onoarea pierdută după ruşinoasele cedări fără luptă din vara lui 1940.
Noul guvern, format la 27 ianuarie 1941, este compus în majoritate din militari, iar prefecţii legionari din judeţe sunt înlocuiţi cu cadre militare active pentru a preîntâmpina orice încercare de agitaţie legionară.
Obiectivul suprem al politicii lui lui Ion Antonescu era reîntregirea teritoriului naţional şi pentru a atinge acest obiectiv a căutat să mobilizeze populaţia într-un efort de reconstrucţie naţională sub conducerea sa.
Guvernul antonescu urmărea să impună în mentalul colectiv spiritul revanşei, prin popularizarea situaţiei din Transilvania şi Basarabia unde românii erau persecutaţi datorită etnicităţii lor. Informaţiile despre soarta acestora avea rolul de a induce în opinia publică spiritul revanşei.
Ministerul Propagandei Naţionale a strâns metodic informaţii despre soarta românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania căzuţi sub stăpânire străină. Despre Basarabia se găsesc informaţii asupra sovietizării acestei provincii într-un referat întocmit de Ministerul Propagandei pentru a pune în gardă factorii de decizie din România asupra propagandei sovietice. Radio Moscova, la 12 octombrie 1940, orele 22.30 anunţa că: “Muncitori basarabeni în număr de 20.000 au fost trimişi la minele din Ural”, iar Radio Chişinău, transmitea la 11 octombrie 1940: “ Mii de oameni sunt trimişi la minele din Donbas şi Kubas la construcţia de fabrici din Zaporoje, Voronej. Lucrătorii Vasile Talpă şi Vasile Bunaescu din comuna Ambileşti jud. Chişinău, în scrisorile către rude, vorbesc de viaţa fericită de la Donbas”[1]. Aceste acţiuni de propagandă au rolul de a masca deportările masive de populaţie românească în Asia Centrală sub pretextul unei vieţi mai bune în patria muncitorilor.
Transformările economice din Basarabia sunt obsesiv anunţate de propaganda sovietică prin anunţarea depăşirilor de plan în comparaţie cu fosta administraţie românească, dar această ridicare economică este una de faţadă “adevăratul motiv al creşterii producţiei este standardizarea producţiei şi introducerea monopolului comunist”[2].
Educaţia tineretului a fost o altă preocupare importantă a administraţiei sovietice, aceştia fiind mai uşor de educat în spiritul noilor valori. Sunt înfiinţate pentru acest scop “403 de organizaţii kosomoliste şi 4460 de centre de studiu ale Constituţiei Staliniene”[3]. Învăţământul este şi el organizat pentru a sluji îndoctrinarea populaţiei, acţiune mascată de lupta împotriva analfabetismului. Radio Chişinău, 28 octombrie 1940 ora 17.15 transmitea: “În şcoli domneşte disciplina prin însuşirea programului analitic; în clasele 6-7 de liceu se predă biografia lui Stalin, în clasele 8-9-10 se asimilează cunoştiinţa organizării tineretului comunist”[4]. Ziarul Pravda din 4 decembrie 1940 anunţa: „În Chişinău există 25 de şcoli ruseşti, 17 moldoveneşti şi 5 evreieşti”[5].
Informaţii despre organizarea culturii şi artei în Basarabia găsim în ziarul “Izvestia” din 20 noiembrie 1940: ”Institutul de cercetare a limbii, literaturei, istoriei şi economiei din Republica Moldova pregăteşte 3 publicaţii pentru ediţie despre viaţa poporului moldovean, poveşti, poezie, proză, balade, viaţa de colhoz, armata roşie şi un dicţionar ruso-moldovenesc de 70.000 de cuvinte”[6]. Se urmărea astfel propagarea modului de viaţă sovietic în teritoriile ocupate. “Izvestia” scria la 17 noiembrie 1940: “Fabrica Cinema din Odessa traduce în moldoveneşte filmul Lenin în Octombrie. La Cernăuţi, expoziţie fotografică a modului de viaţă sovietic”. Radio Moscova completa ştirile despre propagarea noului mod de viaţă în provinciile ocupate în urma ultimatumului adresat României şi transmitea la 12 noiembrie 1940: “La cinematografele din Kiev va rula filmul Bucovina Sovietică reprezentând viaţa şi bucuria poporului izbăvit de robia boierilor români”. Ştirile continuă şi la 2 ianuarie 1941 la Radio Moscova se anunţă: ”Ediţie de 40.000 de exemplare în moldoveneşte a cărţii Istoria Republicii Moldova şi legăturile sale cu U.R.S.S. de profesor universitar Sestocov, precum şi traduceri în moldoveneşte a Capitalului de Marx a Însemnărilor lui Lenin şi a Problemelor Leninismului de Stalin”[7].
Agricultura a fost o preocupare importantă a autorităţilor sovietice, pe 1 iulie 1940 fiind promulgat decretul de trecere a tuturor pământurilor în proprietatea statului, ţăranii recalcitranţi fiind trimişi în Ural sub masca ofertelor de muncă în raiul sovietic.
Propaganda stalinistă nu uită de “vina” României pentru că a răpit un teritoriu “din cele mai vechi timpuri sovietic” şi, deşi oficial se anunţa că URSS. nu doreşte decât o bună vecinătate cu românii, acum că nu mai există litigii de nici o natură, în ziarul “Izvestia” din 7 noiembrie 1940 găsim o ameninţare făţişă la adresa “boierilor români”, care nu puteau vreodată să câştige încrederea sovietică; “Să recunoaştem toată perfidia boierilor şi a capitaliştilor români; pe când Rusia mântuise România de jugul turcesc şi luptase alături de ea în războiul mondial, aceasta a profitat de slăbiciunea militară temporară a Sovietelor şi a înţeles să acapareze parte din teritoriul nostru”[8].
O mărturie despre situaţia din Basarabia, făcută de un om fără o funcţie oficială în statul român ne este oferită de patriotul basarabean Ion Codreanu la eliberarea sa de către sovietici în schimbul Anei Pauker, închisă în România. Impresiile sale au fost notate de Constantin Argetoianu şi sunt relevante datorită percepţiei individuale asupra situaţiei din teritoriul ocupat de sovietici: ”S-a înapoiat Moş Codreanu, simpaticul răzeş de la Soroca, din Basarabia. A fost schimbat cu Ana Pauker, cunoscuta comunistă…Codreanu a fost arestat în iulie trecut, îndată după intrarea ruşilor în Basarabia. A fost dus la Soroca, la Balţi şi de acolo la Chişinău, unde a stat închis până în februarie trecut, când a fost transferat la Tiraspol de unde vine. Povesteşte multe…De reţinut: Pământurile sătenilor n-au fost confiscate şi sunt toate muncite. Armata rusească s-a purtat foarte bine, n-a brutalizat sau ucis pe nimeni, dimpotrivă a intervenit de câte ori ajutorul ei a fost cerut împotriva derbedeilor, care s-au dat la jafuri şi la omoruri după plecarea armatei române şi până să sosească cea sovietică. Ruşii au arestat dintre români pe toţi cei care au avut legătura cu Sfatul Ţării şi cu Unirea din 1918 (în această calitate a fost arestat şi Codreanu). Au fost închişi şi foarte mulţi evrei. Ţara Sovietelor raiul jidanilor este o legendă…În închisoare toată lumea a fost bine tratată. Nici o brutalizare sau violenţă. Mâncare: o pâine albă şi un borş bun cu carne, pe zi. Numai strâmtoare la locuinţă: în Chişinău erau 20 închişi într-o cameră de 7 metri pe 4…şi dormeau pe jos…Sovieticii au inventat un neam nou de oameni: moldovenii, pe care îi consideră deosebiţi de români. Au făcut anchete, au adus specialişti să scrie şi au publicat lucrări ca să dovedească că moldovenii, corciţi cu sânge slav, sunt deosebiţi de români…Şi ei pretind că n-au nici o pretenţie asupra românilor, dar că au drept la moldoveni…Aceasta e teoria nouă…La instrucţie, pe toţi ai noştri care se declarau români, judecătorul îi injura şi le dovedea că nu sunt români, ci moldoveni…Moş Codreanu e om cinstit şi nu minte. Oricât de triste sunt cele povestite de el, atitudinea ruşilor faţă de români mă linişteşte puţin în ipoteza întinderii dezastrului până la noi…Moş Codreanu a fost primit şi de generalul Antonescu, care, încântat de simplicitatea şi francheţea lui, i-a oferit o moşioară din cele luate de la evrei, dar bătrânul a refuzat…”[9].
[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul Propagandei Naţionale-Presa Internă, dosar 1063, f. 11. [2] Ibidem, f, 12.
[3] Ibidem, f. 13.
[4] Ibidem, f. 14.
[5] Ibidem, f. 14.
[6] Ibidem, f. 15.
[7] Ibidem, f. 16.
[8] ANIC, Fond MPN-Presa internă, dosar 1063, f. 18.
[9] Constantin Argetoianu, Însemnări Zilnice, vol. IX, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2008, pp. 83-84.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu