Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Ca să știm de unde ni se trage binele dezmembrării economiei României. De la o adunarea de «proletari» internaționaliști în Eleveția. Cu prietenie, Dan Culcer

Despre MPS (Mont Pelerin Society)

About MPS (Mont Pelerin Society)

History

After World War II, in 1947, when many of the values of Western civilization were imperiled, 36 scholars, mostly economists, with some historians and philosophers, were invited by Professor Friedrich von Hayek to meet at Mont Pelerin, near Montreux, Switzerland, to discuss the state and the possible fate of liberalism (in its classical sense) in thinking and practice.
The group described itself as the Mont Pelerin Society, after the place of the first meeting. It emphasised that it did not intend to create an orthodoxy, to form or align itself with any political party or parties, or to conduct propaganda. Its sole objective was to facilitate an exchange of ideas between like-minded scholars in the hope of strengthening the principles and practice of a free society and to study the workings, virtues, and defects of market-oriented economic systems.
Members who include high government officials, Nobel prize recipients, journalists, economic and financial experts, and legal scholars from all over the world, come regularly together to present the most current analysis of ideas, trends and events.

Istorie (traducere automată)

După al doilea război mondial, în 1947, atunci când multe dintre valorile civilizaţiei occidentale au fost în pericol, 36 oameni de ştiinţă, economişti cea mai mare parte, cu unii istorici şi filozofi, au fost invitate de către profesorul Friedrich von Hayek a se întâlni la Mont Pelerin, lângă Montreux, Elveţia, pentru a discuta despre stat şi soarta posibile ale liberalismului (în sensul ei clasic), în gândire şi practică.
Grupul în sine descris ca Mont Pelerin Society, după locul primei reuniuni. Acesta a subliniat că nu intenţionează să creeze un ortodoxie, pentru a forma sau a se alinia cu orice partid politic sau partide, sau pentru a efectua propagandă. Obiectivul său unic a fost de a facilita un schimb de idei între ca-minded cercetători în speranţa de consolidare a principiilor şi practica de o societate liberă şi pentru a studia modul de funcţionare, virtuţile, şi defectele de piaţă sisteme orientate-economice.
Membrii care includ înalţi oficiali ai Guvernului, destinatarii Premiul Nobel, jurnalişti, experţi economice şi financiare, juridice şi oamenii de ştiinţă din toată lumea, vin în mod regulat împreună pentru a prezenta analiza cele mai recente de idei, tendinţe şi evenimente.

Milton Friedman (în strat de lumină şi cu pălărie, în centru), cu prietenii într-o excursie la prima reuniune a Mont Pelerin Society în 1947.		Karl Popper (spate rând), Ludwig von Mises (rândul din faţă la dreapta) şi alţi participanţi în timpul unei sesiuni de la prima reuniune a Mont Pelerin Society în 1947.
Friedrich von Hayek (extrema stanga) a fost primul preşedinte al Societăţii Mont Pelerin. George Stigler glumea odată că societatea ar putea fi numit "Prietenii lui FA Hayek.", Hayek a fost unul dintre gânditorii cei mai influenţi şi interesante ale secolului 20. Cartea lui a fost cel mai faimos polemica sa împotriva socialismului, The Road to Serfdom.

Karol Boudreaux, Proprietatea asupra resurselor subsolului

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. O pledoarie pro domo pentru extinderea proprietății private asupra subsolului, pentru definirea sau redefinirea «interesului general». Cu prietenie, Dan Culcer

Karol Boudreaux, Proprietatea asupra resurselor subsolului

---

Articolul 44 alineatul (1) din Constitutie garanteaza dreptul de proprietate pentru cetatenii Romaniei.  A avea dreptul neclintit de a detine, folosi si transfera proprietatea este unul din fundamentele libertatii economice si o astfel de libertate este puternic corelata cu cresterea economica. Drepturile de proprietate clare sunt vitale si pentru prosperitatea umana; aceste drepturi le permit oamenilor sa foloseasca resurse aflate sub controlul lor pentru a atinge scopuri personale directe.

Numai cand oamenii sunt siguri pe dreptul lor de proprietate au stimulente puternice pentru a conserva si intretine proprietatea. Drepturile sigure de a folosi si de beneficia de proprietate stau la baza activitatilor antreprenoriale si comerciale. La fel de important, drepturile de proprietate sigure descentralizeaza puterea, asezand un set de lucruri in mainile lor nu sub sub controlul oficialilor si functionarilor din sectorul public. Din aceste motive, printre altele, Articolul 44 alin. (1) stabileste un principiu legal crucial.

Si totusi, asa cum stau lucrurile acum, acest articol contine o ambiguitate periculoasa care poate submina beneficiile unei garantii constitutionale a dreptului de proprietate. Articolul 44 alin. (5) afirma:

„Pentru proiecte de interes general, autoritatile publice sunt indreptatite sa utilizeze subsolul oricarei proprietati imobile cu obligatia de a plati compensatii catre proprietar pentru prejudiciile aduse solului, plantatiei sau cladirii, precum si pentru alte pagube imputabile acestor autoritati.”

Articolul 44 alin. (5) permite oficialilor publici sa foloseasca subsolul oricarei proprietati imobile private atat timp cat argumenteaza convingator ca utilizarea este pentru „proiecte de interes general”. Totusi, semnificatia „interesului general” poate fi interpretata foarte subiectiv, facilitand oficialilor publici revendicarea utilizarii lor. Ar trebui sa ne intrebam cum detectam interesul general. Este o intrebuintare legala numai daca este in interesul tuturor cetatenilor? Aceasta pare o interpretare rezonabila. Sau intrebuintarea va fi legala daca aduce beneficii numai unui anumit grup? Cat de mic ar trebui sa fie un grup pentru a mai fi in interesul general? Nu cumva vor decide functionarii aparatului birocratic? Cu alte cuvinte, standardele pe care tribunalele romanesti le vor aplica pentru a determina scopul interesului general sunt de maxima importanta. Acest lucru ne sugereaza ca dreptul cetatenilor de a folosi si beneficia de proprietatea lor ar fi mult mai sigur si, deci, mai valoros daca articolul 44 alin. (5) ar fi formulat mai clar.

Art. 44 alin (5) trebuie citit Impreuna cu art. 136 alin (3) care afirma ca: „resursele minerale de interes public ... sunt in mod exclusiv proprietate publica.” Ne-am putea intreba care resurse minerale ar fi de interes privat?  O citire realista a prevederii ar fi ca orice resursa minerala valoroasa (sau potential valoroasa) este de „interes public” si, deci, o proprietate publica, dar cum va sti un proprietar ca proprietatea sa are asemenea resurse si, deci, este sau va deveni de interes public? Daca ecuatia „resurse potential valoroase = proprietate publica” este corecta, atunci Art. 136 alin. (3) nationalizeaza resursele subsolului. O asemenea proprietate publica diminueaza libertatea economica si poate conduce la niveluri mai mici de crestere economica pe termen lung.

Proprietatea publica inseamna si ca guvernul national are dreptul legal la toate valurile de venituri viitoare din resurse ale subsolului. Guvernul nu este obligat prin lege sa Imparta nici o parte din venitul generat de resurse cu proprietarul care detine drepturile de la suprafata. Mai degraba, guvernul trebuie sa plateasca compensatii numai daca actiunile sale afecteaza solul sau structurile de suprafata ale solului.

In timp ce aceasta cerinta poate constrange putin actiunile guvernului, nu cumva diviziunea drepturilor de proprietate conform careia subsol = proprietate publica, sol = proprietate privata va creste posibilitatea intrebuintarii deficitare de catre guvern? Ea va creste abuzul de resurse si venituri daca nu sunt luate masuri suplimentare de responsabilizare.

Cand guvernul va pastra controlul veniturilor generate de resursele subsolului el va fi in pozitia de a aloca „rente” rentierilor, care pot recurge la mita sau la alte actiuni corupatoare pentru a obtine rentele. Coruptia poate diminua cresterea economica pe termen lung, impunand costuri asupra tuturor cetatenilor romani. Cu alte cuvinte Constitutia poate sa creeze o varietate de „blesteme ale resurselor naturale” nationalizand resursele subsolului.

Care ar fi solutiile? Miscandu-ne de-a lungul unui continuum de la cel mai inalt grad de libertate economica la cel mai mic: A) Guvernul ar putea transmite drepturile asupra subsolului catre proprietari. Aceasta ar da proprietarilor un avantaj valoros in manunchiul de drepturi de proprietate. Proprietarii individuali ar fi Imputerniciti sa exploreze, sa dezvolte sau nu proprietatea lor asa cum cred de cuviinta, sau sa cedeze catre altii drepturile de explorare si dezvoltare. Desigur, proprietarii ar avea obligatia de a acorda compensatii celor carora le-ar aduce prejudicii in timpul explorarii sau dezvoltarii. Extinderea drepturilor de proprietate de aceasta maniera ar extinde si libertatea economica in Romania. B) Proprietatea ar putea fi detinuta in comun de catre guvern si detinatorul unei suprafete. intr-un asemenea caz, daca ambele parti sunt de acord, proprietarii comuni ar stabili un aranjament contractual pentru a Imparti atat cheltuielile, cat si veniturile. Impartirea venitului ar limita oportunitatile de cautare de arendasi si ar asigura proprietarului suprafetei resurse financiare pentru actiuni antreprenoriale sau de alt fel. Impartirea venitului ar putea conduce la investitii crescute in capitalul uman si ar putea servi ca alternativa sau complement la finantarea existenta a intreprinderilor mici si mijlocii. C) Guvernul ar putea pastra drepturile de proprietate asupra resurselor subsolului, dar ar crea un fond auditat independent care sa administreze venitul si sa ofere fiecarui cetatean roman un dividend anual in anii in care este generat profit prin intrebuintarea resurselor de subsol. Dividendele s-ar baza pe criterii stabilite prin consultarea unei palete largi de cetateni romani si ar putea include caracteristici precum varsta, vechimea cetateniei, statut de criminal sau infractor etc.

Asa cum este formulat in prezent, Art. 44 alin. (5) din Constitutia Romaniei foloseste insa un limbaj ambiguu pentru a descrie cand guvernul national poate folosi subsolul proprietatilor private. insa limbajul ambiguu din Art. 136 e suficient pentru a lasa impresia ca toate resursele valoroase ale subsolului sunt proprietate publica nationalizata. O astfel de nationalizare insa limiteaza libertatea economica si ofera oportunitati noi pentru coruptie si arendare atat de mult incat odata cu libertatea economica in Romania si este afectata si rata de crestere economica pe termen lung.


Textul de mai sus este publicat pe situl CADI

CADI este un centru de cercetare, advocacy si consultanta, angajat in promovarea institutiilor libertatii economice si civile. Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala s-a dezvoltat ca o organizatie care reuneste curentele libertarian, liberal si conservator si alte miscari intelectuale de centru-dreapta.

Activitatile CADI includ de la organizarea de dezbateri publice si ateliere de discutii, la programe comune de publicatii si de asociere in jurul unor propuneri de politici publice, de la programe educationale, pana la consultanta legislativa si organizationala. Le putem imparti in doua categorii: analiza institutionala - cautarea unor solutii institutionale care sa garanteze proprietatea privata, sa promoveze libera intreprindere si liberul schimb prin scaderea semnificativa a taxelor, reglementarilor si birocratiei – si respectiv dezvoltare institutionala – constructia modalitatilor de a le pune in practica. Toate aceste activitati isi gasesc locul intr-un proiect social pe termen lung, crearea unei comunitati care sa sustina valorile clasic-liberale, activa pe mai multe nivele ale edificiului social - academic, politic, mediul de afaceri, si al societatii civile.

Chiar daca ne bucuram astazi de libertate politica, viata publica sta sub semnul presiunilor etatismului si toate aspectele vietii private sunt expuse presiunilor de limitare a libertatilor individuale. Aceasta situatie trece dincolo de cazul particular al Romaniei si ne priveste la nivel elementar pe toti indiferent de categoriile economice si sociale carora se intampla sa apartinem; functionarii publici insisi au ajuns captivi intr-un hatis reglementativ imposibil de aplicat si de respectat.             

Salutam contributiile dumneavoastra la proiectele, programele si actiunile CADI. Nu ne facem iluzia ca ineficientele produse de stat vor fi vreodata complet eliminate. Speram insa ca actiunile noastre sa contribuie la procesul schimbarii catre o societate deschisa si o economie mai libera.

ECHIPA EXECUTIVA:
Horia Paul Terpe - Director executiv
Anamaria Chis - Coordonator administrativ
Tudor Glodeanu - Coordonator de programe
Dana Marin - Coordonator financiar
Aura Matei - Coordonator de programe
Irina Papuc - Cercetator
Monica Somandroiu - Staff Assistant
Ionut Sterpan - Coordonator de programe
Vlad Tarko - Coordonator de programe


ASOCIATI:
Bogdan Lazarescu
Mihai Neamtu
Olga Nicoara
Manuela Paraipan
Costel Stavarache
Andrei Trandafira

CONSILIUL EXECUTIV:
Dragos Paul Aligica, Senior Fellow at Mercatus Center, George Mason University
Adrian Miroiu, Chief of the Political Science Department of the National School of Political Studies and Public Administration Bucharest.
Mona Musca, Deputy, Euro-observer, ex Vice President of the National Liberal Party and ex Minister of Cults and Culture
Valeriu Stoica, Doctor in Law and Professor of Civil and Human Rights at the University of Bucharest

CONSILIUL ACADEMIC:
Benito Arrunada, President of the International Society for a Neo-Institutional Economy Professor at University Pompeu Fabra, Barcelona
Prof. Corneliu Birsan, Faculty of Law, University of Bucharest, Judge at the European Court of Human Rights
Peter Boettke, Deputy Director of The James M. Buchanan Center for Political Economy, Senior Research Fellow at the Mercatus Center , Professor, Department of Economics at George Mason University George Mason University
Aurelian Craiutu, Professor, Department of Political Science at Indiana University Bloomington
Pierre Garello, Director of IES-Europe, Professor of Economics at Paul Cezanne University in Aix-En-Provence
Fr. Marcel Guarnizo, Chairman Of Educational Initiative For Central And Eastern Europe, Vienna, and Diocesan Priest, Archdiocese Of Moscow
Leonard Liggio, Executive Director of the John Templeton Foundation Freedom Project Senior Vice President of Mont Pelerin Society, Research Professor of Law at George Mason University, and executive vice president of the Atlas Economic Research Foundation in Fairfax, Virginia.
Gabriel Liiceanu, Philosopher and Founding Director of the Humanitas Publishing House, Romania.
Herbert I. London, President of Hudson Institute and Professor at New York University
Costea Munteanu, Professor at the Faculty of International Economic Affairs, Academy of Economic Science Bucharest
Elinor Ostrom, Member of the American Academy of Arts and Sciences, President of the American Political Science Association, Co-director of The Workshop in Political Theory and Policy Analysis at Indiana University Bloomington, Nobel prize laureate in economic sciences.
Tom Palmer, Vice President For International Programs At The Atlas Economic Research Foundation, and Senior Fellow at the Cato Institute, Washington D.C.
Pascal Salin, Professor at the Université Paris IX Dauphine, president of the Mont Pelerin Society (1996-1998)
Vladimir Tismaneanu, Director of the Center for the Study of Post-Communist Societies and Professor in the Department of Government & Politics, University of Maryland
Reverend Robert Sirico, President of the Acton Institute for the Study of Religion and Liberty

COLABORATORI :
Raluca Alecu, Dragos Bigu, Brandusa Birhala, Florin Bondar, Razvan Braileanu, Andrada Busuioc, Remus Cernea, Iulia Cioroianu, Laurentiu Ciurea, Radu Cristescu, Sorin Cucerai, Andreea Curelea, Carmen Dorobat, Madalina Doroftei, Gabriela Dumitrescu, Anthony Evans, Andra Flenches, Victor Flueras, Alexandru Gabor, Laurentiu Gheorghe, Bogdan Glavan, Armand Gosu, Catinca Hanganu, Octavian Dragomir Jora, Cosmin Marinescu, Luciana Marsu, Andreea Martinovici, Anca Matei, Gabriel Mihalache, Crisia Miroiu, David Moscovici, Cristina Muset, Claudiu Nasui, Christian Nasulea, Ovidiu Neacsu, Radu Nechita, Cristian Patrasconiu, Serban Pitic, Liliana Popescu, Petronela Radu, Emi Socaciu, Mihail Radu Solcan, Ioan Stanomir, Manuela Strainu, Vlad Tanase, Bogdan Tatavura, Vlad Topan, Gelu Trandafir, Dacian Tolea, Radu Uszkai, Constantin Vica, Adrian Voicu, Marian Zulean.


CADI ESTE PARTE A ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE:
Atlas Foundation
Stockholm Network

PARTENERI INSTITUTIONALI:
The Swiss Confederation Institute
Ambasada Marii Britanii in Romania
Institutul de Studii Populare
Asociatia Liberalism.ro
Centrul Independent de Studii in Economie si Drept
Institutul Ludwig von Mises - Romania
Centrul Roman de Studii Globale
Fundatia Ioan Barbus
Cato Institute
Heritage Foundation
Institute for Humane Studies
Institute for Economic Studies
Institute for Market Economics
Mercatus Center at George Mason University
Workshop for Political Theory and Policy Analysis at Indiana University

PARTENERI MEDIA:
22

PARTENERI IT:
Average Design
C-Design Studio
Spirio

Fara sustinerea morala, intelectuala si materiala a acestei comunitati extinse, CADI nu ar putea exista in Romania.

prof. univ. dr. Gavrilă Sonea. Prevederi ale constituţiilor României referitoare la proprietatea şi exploatarea bogăţiilor subsolului ţării - scopuri şi urmări –

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Prevederi ale constituţiilor României referitoare la proprietatea şi exploatarea bogăţiilor subsolului ţării

- scopuri şi urmări –

Mie, 25/08/2010 - 10:26

Politică

Constituţia Statului Român din 1866, în art. 131, al.7, prevedea necesitatea de a se elabora, în cel mai scurt timp, o lege specială cu privire la exploatarea minelor. Drept urmare, în anii care au urmat, au fost întocmite mai multe proiecte de legi, fără ca ele să fie, însă, votate. Primul proiect legiferat, în domeniu, a fost cel din 1895, cunoscut sub denumirea de „Legea Petre Carp”, care a adoptat principiul separaţiei subsolului minier de proprietatea suprafeţei. La baza principiului respectiv a stat, în principal, necesitatea înlăturării obstacolului pus în extinderea industriei miniere de suprafaţa solului extrem de divizată.
După primul război mondial, datorită aplicării doar parţiale a legii minelor din 1895 şi a intereselor mult mai mari în exploatarea bogăţiilor miniere pentru industriile naţionale în curs de formare şi dezvoltare, Constituţia României, adoptată în 1923, proclama, în art. 19, că: „Zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului”. Textul constituţional mai prevedea că: „o lege specială a minelor va determina regulile şi condiţiile punerii în valoare a acestor bunuri”.
Pe baza prevederilor Constituţiei ţării, din 1923, în 1924, a fost adoptată Legea minelor, cunoscută sub denumirea de „Legea Tancred Constantinescu”. Politica minieră, concretizată în această lege, a urmărit, după cum arăta autorul ei, înfăptuirea următoarelor scopuri:
1. O cât mai bună valorificare a zăcămintelor miniere, având în vedere că această valorificarea nu este supusă aceloraşi norme ca valorificarea bogăţiilor suprafeţei pământului. Într-adevăr, zăcămintele miniere fiind limitate, iar bogăţia minieră dispărând prin exploatare şi niciun mijloc neputând să o refacă, Statul nu putea privi indiferent exploatarea şi, deci, epuizarea bogăţiilor sale miniere. El trebuia, în viziunea autorului lege, să ducă o politică de conservare a zăcămintelor sau, în orice caz, să aibă grijă de economisirea bogăţiilor sale miniere, utilizându-le în mod cât mai raţional. Ca o consecinţă, legislaţia minieră trebuia să urmărească că înlăturarea exploatărilor prădalnice care nu ţineau seama de nevoile viitorului.
Aceste scopuri ale politicii miniere nu s-ar fi putut atinge dacă proprietatea subsolului nu s-ar fi găsit în mâna Statului şi dacă nu s-ar fi dat acestuia posibilitatea exploatării bogăţiilor miniere potrivit cu natura lor, vădit deosebită de aceea a altor bogăţii. De aceea, atât Constituţia din 1923, cât şi Legea minelor din 1924, au urmărit, în ce priveşte proprietatea subsolului, să generalizeze pentru toate zăcămintele miniere dreptul de proprietate al Statului asupra acestor bogăţii – drept care se întindea până atunci numai asupra unora dintre ele – şi să asigure astfel şi o valorificare cât mai bună a zăcămintelor.
2. Dezvoltarea economiei naţionale prin întărirea şi armonizarea tuturor factorilor producţiei naţionale, cât şi asigurarea conservării lor.
Satisfacerea consumului intern cu combustibil, în condiţii favorabile, asigura dezvoltarea industriilor naţionale de orice fel. Această dezvoltare, în special a industriilor de bază, trebuia să fie avută, deci, în permanenţă în vedere, inclusiv înlesnirea procurării combustibilului, în astfel de condiţii, încât ele să poată concura chiar cu alte industrii similare străine.
Totodată, politica minieră trebuia să tindă la înlăturarea putinţei de acaparare a producţiei miniere de către cei ce ar fi avut interese opuse intereselor economiei naţionale. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele zăcăminte miniere sunt o adevărată garanţie independenţei politice şi apărării naţionale.
3. Apărarea intereselor economiei naţionale pe piaţa internaţională, având în vedere că importanţa produselor miniere depăşeşte cadrul politicii economice interne şi unele din aceste produse sunt adevărate instrumente de dominaţie economică şi de supremaţie politică mondială.
După al doilea război mondial, Constituţia adoptată în 1948, ca şi cele adoptate în anii 1976 şi 1980, pornind de la prevederile constituţiilor anterioare şi având în vedere interesele fundamentale permanente ale ţării, a statuat, în art. 6, că: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, apele, izvoarele de energie naturală… aparţin Statului”. Iar prin art. 7, aceasta a stabilit politica Statului, în domeniu, exprimată în prevederea potrivit căreia: „Bunurile comune ale poporului constituie temelia materială a propăşirii economice şi independenţei naţionale a României”.
Constituţia din 1991, inclusiv cea adoptată în anul 2003, inspirate şi ele din prevederile constituţiilor anterioare ale României, în domeniu, au stabilit, în art. 135, că: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului… apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public… fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. În acelaşi articol, 135, ambele constituţii (din 1991 şi 2003), spre deosebire de constituţiile din 1948, 1976 şi 1980, prevăd că: „În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”. Aceste prevederi, aşa cum realităţile au demonstrat, deschid larg porţile capitalului străin de a pune stăpânire pe bogăţiile subterane ale patriei, şi de a le exploata în folosul lor.
În sprijinul precizărilor de mai înainte amintim, între altele, că în ajunul celui de-al doilea război mondial, tocmai pe baza unor asemenea posibilităţi oferite de prevederile constituţiilor anterioare şi de cele două legi menţionate, din 1895 şi 1924, peste 95% din industria petrolieră şi 95% din industria de gaze şi electricitate erau în mâinile capitalului străin. În stăpânirea trusturilor străine se găseau, de asemenea, în mare măsură, exploatările de fier, de cărbune ş.a. În anii tranziţiei, Constituţia din 1991, inclusiv cea adoptată în 2003, împreună cu legile în domeniu, au făcut deja posibilă trecerea în stăpânirea străinilor şi exploatarea de către aceştia, în mare parte a principalelor noastră bogăţii subterane, care sărăcesc naţiunea română şi diminuează rezervele subsolului patriei, cu efecte nefaste, greu de evaluat, asupra dezvoltării suverane şi independente, în viitor, a României.
Util de reţinut:
1. Politica naţională în domeniul exploatării bogăţiilor de orice natură ale subsolului ţării poate fi realizată, în concordanţă cu interesele fundamentale permanente ale naţiunii române, numai dacă acestea se află în proprietatea şi în administrarea exclusivă a statului român.
2. Zăcămintele miniere fiind limitate, atât pe plan naţional cât şi planetar, iar bogăţia acestora dispărând prin exploatare, Statul român nu are dreptul să fie indiferent faţă de cine le administrează şi î interesul cui le utilizează şi nici de consecinţele epuizării lor pentru ţară.
3. Bogăţiile naturale ale subsolului ţării sunt unul din factorii majori indispensabili ai progresului economico-social naţional şi una din marile garanţii ale independenţei politice şi suveranităţii economice a statului român, în condiţiile transformărilor care au loc, în prezent, în lume.
Relevăm în încheiere că, după formarea statului naţional român, în 1859, aproape 100 de ani, cele mai importante bogăţii ale României s-au aflat în mâinile capitalului şi monopolurilor străine, astfel că între primul şi al doilea război mondial acestea au acumulat pe seama bogăţiilor ţării noastre şi a muncii poporului român aproape 100 de miliarde de dolari, care au ajuns în ţările capitaliste dezvoltate. Toate acestea au făcut ca România să fie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial o ţară agrar-industrială slab dezvoltată, dependentă economic şi financiar de statele avansate, puternic industrializate, ale lumii, aşa cum a ajuns, din nou, după 20 de ani de tranziţie şi de liberalism economic, ca în trecutul mai îndepărtat.

prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

Mihai Goţiu. Opriți legea exproprierii munților României! Citiți ce prevede cel mai dur atac la adresa proprietății românilor de la cooperativizare încoace vezi toate articolele de Mihai Goţiu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. S-ar putea să apară și un efect pervers, bunuri de « patrimoniu național», cum sunt acum zăcămintele de aur, și care se află în subsolul terenurilor care au la suprafață imobile, să fie înstrăinate mai ușor astfel. Altfel spus, prezervarea, «protejarea» proprietății private imobiliare să permită ignorarea interesului colectiv, în cazul când, prin tactica salamului, micii proprietari ar fi convinși mai ușor să vândă unor intreprinzători de genul Gold Corporation. Marea cotitură a fost Legea cu privire la subsolul României.
Cu prietenie, Dan Culcer
A se citi și Mihai Goţiu

EXCLUSIV  Mihai Goţiu : Legătura lui Băsescu cu băieții deștepti ai aurului: cetățeanul Arpad Paszkany. Paszkany – principalul sponsor oficial al PDL. Și conexiunile lui cu firmele care vor aurul României

Opriți legea exproprierii munților României! Citiți ce prevede cel mai dur atac la adresa proprietății românilor de la cooperativizare încoace

vezi toate articolele de Mihai Goţiu

27 Aug la 14:30 90 comentarii 2252 vizualizari.

Poate că unii sunt surprinși de amploarea pe care cazul Roșia Montană a luat-o în ultimele două luni. Ei bine, explicația se găsește într-un proiect legislativ care urmează să intre la votul final în Camera Deputaților la începutul acestei toamne. Declarațiile lui Traian Băsescu și ale susținătorilor săi și ai proiectului RMGC de la Roșia Montană încearcă să inducă ideea unui interes național în acest caz (și a celor similare care vor urma). De ce? Pentru a ”justifica” instituirea unor măsuri fără precedent legate de exproprieri speciale în cazul activităților miniere în care interesele private surclasează la modul cel mai evident interesele publice.
Inițiat în 2009 de senatorii Ion Rușeț (PDL) și Toni Greblă (PSD), proiectul de modificare a Legii minelor nr. 85/2003, a trecut de Senat (cel mai probabil, votat ”după deget”), fără a avea parte de vreo dezbatere publică reală. Între timp, proiectul a obținut avizele majorității comisiilor Camerei Deputaților (din nou fără o dezbatere reală și transparentă), urmând să intre la vot în viitoarea sesiune parlamentară (care va începe pe 1 septembrie).
Din start trebuie menționat că aceast proiect reprezintă, de fapt, instituirea unei proceduri speciale de expropriere (nu o modificare de esență a Legii Minelor), procedură care îi lasă, practic, fără apărare pe proprietarii de imobile din zonele vizate de proiecte miniere. Iar Roșia Montană este doar unul dintre cazurile vizate de proiect. Că este vorba de o lege specială de expropriere, și nu de o modificare a Legii Minelor se arată chiar în punctul de vedere al Guvernului nr. 1547/ 16.06.2010, remis Camerei Deputaților: ”Din analiza măsurilor care vor fi adoptate rezultă că se are în vedere modificarea și completarea Legii nr. 85/2003, în sensul stabilirii unor proceduri speciale de expropriere (s.a.) pentru punerea la dispoziția titularilor de licențe a terenurilor ce urmează a fi afectate de exploatări, explorări miniere, precum și lucrări de dezvoltare, dar și o serie de derogări de la reglementările în materie de urbanism și amenajarea teritoriului, în materie silvică, de mediu, cu privire la autorizări și proceduri prealabile proiectului (s.a.)”
***
Premise. Ce legi mai prevăd proceduri speciale privind exproprierea
Legea nr. 194/2008 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de drumuri de interes național, județean și local;
Legea nr. 407/2005 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de reabilitare și extindere a infrastructurii feroviare;
Legea nr. 106/2008 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenurilor necesare lucrărilor miniere pentru exploatarea zăcămintelor de lignit.
Comentarii:

- În cazul Legii 194/2008 și a Legii nr. 407/2005 utilitatea publică este mai ușor de înțeles; de asemenea, în cazul Legii nr. 106/2008 se poate vorbi de o utilitate publică, ținând cont de susținerea strategiei energetice a țării și de faptul că statul român este cel care exploatează minele de lignit;

- În privința exploatării aurului nu există o necesitate economică și niciuna strategică; o asemenea strategie nu poate fi stabilită printr-o declarație de presă a președintelui României (în acest sens a se vedea reacțiile reprezentanților BNR referitoare la ”necesitatea” creșterii rezervei de aur a BNR);

- În cazul deținătorilor de licențe de explorare și exploatare a aurului, interesul este majoritar privat (în proproție de peste 80%) – invocarea ”utilității publice” în cazul unui asemenea procent este o supralicitare;

- În cazul Legii nr. 106/2008 sunt reglementate aspecte importante precum: conținutul documentației tehnico-economice, sancțiuni care intervin în cazul în care titularul licenței nu-și respectă obligațiile până la începerea lucrărilor efective de expropriere (sancțiuni care merg până la blocarea procedurilor de expropriere) ; proiectul de modificare a Legii nr. 85/ 2003 nu face nicio referire însă la aceste documentații și sancțiuni.

Cu dedicație, domnului ministru Kelemen Hunor
Art. 11, aliniat 3 (din proiectul legii, așa cum a fost adoptat de Senat): ”Adoptarea unei hotărâri a Guvernului este necesară în cazul în care nu se efectuează descărcarea de sarcină arheologică și/sau declasificarea respectivelor zone”.
Comentarii:

- Această prevedere permite Guvernului să ia o hotărâre (cu caracter politic) fără să fie nevoit să țină cont în niciun fel de opțiunea specialiștilor și în ciuda opiniei acestora (în condițiile în care specialiștii nu acordă descărcarea de sarcină arheologică);

- Mențiunea ”și/sau declasificarea respectivelor zone” este o prevedere ”cu dedicație” pentru proiectul de la Roșia Montană:  chiar dacă într-un mod ilegal, încâlcând o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, RMGC a obținut o nouă descărcare de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic; acest lucru nu înseamnă, automat, și declasificarea acestuia de pe lista Monumentelor Istorice de clasă A (pentru care e necesară și o procedură inițiată de Comisia Națională a Monumentelor Istorice);

- Interesante în acest sens sunt declarațiile ministrului Culturii, Kelemen Hunor, care, după descărcarea de sarcină arheologică a Cârnicului, a afirmat că ”nu a semnat și nu va semna declasarea” și că ”decizia îi aparține Guvernului”; practic, Kelemen Hunor a anticipat votarea acestei legi, care i-ar lăsa Guvernului să adopte o hotărâre prin care Cârnicul să fie declasat evitând procedura Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice (pentru a înțelege această procedură, vezi și interviul cu arhitectul Ștefan Bâlici, aici).

Art. 11, aliniat 5: ”Prin derogare de la prevederile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național (…) certificatul de descărcare de sarcină arheologică se emite pentru fiecare parte de teren din perimetrul de exploatare care poate fi redată activităților umane curente”
Comentarii:

- Aceasta este o nouă prevedere ”cu dedicație” expresă pentru proiectul RMGC de la Roșia Montană și Masivul Cârnic. După anularea primului certificat de descărcare de sarcină arheologică, după cum deja se știe, RMGC a obținut noul certificat de descărcare de sarcină arheologică pentru 80% din Masivul Cârnic – în vederea proceselor care vor urma RMGC are nevoie de această prevedere pentru a susține că nu este vorba de ”un nou certificat de sarcină arheologică”, fiindcă e vorba ”de o parte” din Cârnic (80%), nu de tot Cârnicul (cum era precedentul). E evident că și exploatarea a 10% sau 20% dintr-o zonă protejată poate duce la distrugerea întregii zonei, când vorbești însă de ”o parte de 80%” să mai susții că monumentul istoric e protejat e deja aberant;

- Valoarea unui monument istoric este evaluată în ansamblu (ca sumă a tuturor părților componente), nu pe bucăți; faptul că o parte este mai puțin valoroasă ca alte părți, nu înseamnă că aceasta poate fi extrasă din întreg.

Cui îi este ”mai favorabil” proiectul
Art. 21, aliniatul 2: ”Prevederile legale existente la data acordării licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale mai favorabile titularului”
Comentarii:

-  Această excepție de la principiul neretroactivității legii (cu excepția legii penale mai favorabile) exprimă esența întregului demers: în favoarea titularilor de licențe de explorare și exploatare, și în defavoarea proprietarilor de imobile aflate sub riscul exproprierii și a legilor legate de protecția patrimoniului cultural și natural.

Art.25, aliniatul 2: ”Titularul licenței de exploatare poate solicita extinderea perimetrului pentru executarea lucrărilor de construcții aferente utilităților specifice necesare stocării produselor miniere, a sterilului și a produselor reziduale, în condițiile în care extinderea nu se suprapune peste o concesiune/ dare în administrare aparținând unui alt titular și nu blochează accesul la resursele/ rezervele minerale utile”
Comentarii:

-  Acest aliniat nou denotă (în plus) reaua- credință a inițiatorilor: din formulare lipsește o mențiune esențială – că extinderea s-ar putea face ”în condițiile legii”; în lipsa acestei mențiuni, rezultă că solicitarea extinderii va fi admisă fără alte proceduri (indiferent de statutul terenului pentru care se solicită extinderea – că e sau nu de utilitate publică, monument istoric sau natural).

Excepții de la excepții
Art. 40¹ : ” (1) Prin derogare de la prevederile alin. (2) și (3) ale art. 92 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI) emite autorizația de scoatere din circuitul agricol, la solicitarea persoanei care deține licență de activități miniere, după obținerea avizelor de la toate celelalte autorități, în conformitate cu prevederile legii. Avizele se emit de autoritățile relevante, în termen de 30 de zile de la primirea solicitării ANCPI.
(2) În cazul în care într-o anumită unitate administrativ-teritorială nu este aprobat niciun plan de urbanism, terenurile folosite exclusiv pentru activități miniere, din clasa I și II, pot fi scoase definitiv din circuitul agricol pe baza planurilor de amenajare a teritoriului (PATJ) redactate pentru zona relevantă”.
Comentarii:

- Alin. (2) și (3) ale art. 92 din Legea 18/1991 se referă la interdicția de ”amplasarea a construcțiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan de clasa I și a II-a de calitate, pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și pe cele plantate cu vii și livezi, parcuri naționale, rezervații, monumente, ansambluri arheologice și istorice este interzisă (s.a.)”.  ”(2) Se exceptează de la prevederile alineatului precedent construcțiile care servesc activitățile agricole, cu destinație militară, căile ferate, șoselele de importanță deosebită, liniile electrice de înaltă tensiune, forarea și echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării țițeiului și gazului, conductele magistrale de transport gaze sau petrol, lucrările de gospodărire a apelor și realizarea de surse de apă.”

- Se observă că activitățile miniere nu se numără printre aceste excepții; astfel, chiar dacă, aparent, Art. 40¹ alin. (1) , instituie o excepție referitoare la autoritatea competentă să emită autorizația de scoatere din circuitul agricol (Direcția Agricolă, cu avizul Ministerului Agriculturii), de fapt, se lasă loc interpretării conform căreia se instituie o excepție de la interdicția de a construi utilități miniere în parcuri naționale, rezervații, monumente, ansambluri arheologice și istorice!

- Aliniatul (2) al art. 40¹ reprezintă, din nou, o prevedere ”cu dedicație” pentru cazul Roșia Montană, unde Planul de Urbanism General (PUG) din 2002 a fost anulat defintiv și irevocabil de instanță; în 2009, Consiliul Local Roșia Montană a reconfirmat însă același PUG anulat de judecători! În primăvară, Tribunalul Alba a anulat din nou PUG-ul, în toamnă urmând să fie judecat recursul la Curtea de Apel. În condițiile în care Curtea de Apel menține sentința Tribunalului, RMGC este asigurată că își poate porni proiectul chiar și fără existența unui PUG (pe baza căruia se emit majoritatea certificatelor și avizelor)!!!

- Aberațiile merg mai departe, prin propunerea introducerii art. 43¹-43³, care prevăd că actele obținute pe baza unui certificat de urbanism expirat sau invalidat sunt menținute în vigoare (!), precum și posibilitatea emiterii de certificate de urbanism chiar și în lipsa unor planuri urbanistice generale (!).

Cele mai dure prevederi: Adio, proprietate privată! Adio, justiție!
La final, am lăsat partea cea gravă a acestui proiect de lege, setul de 16 articole noi, propuse să fie introduse cu numerele 10¹-10¹⁶.  Iată câteva prevederi din acest set (selectiv, proiectul, în forma votată de Senat, îl puteți citi aici):
”Art. 10²: Se declară de utilitate publică lucrările miniere pentru exploatarea substanțelor minerale utile, care se execută în baza unei licențe de exploatare.”
”Art. 10³, alin. (1): Pentru lucrările declarate de utilitate publică în condițiile art. 10², expropriator este statul român, prin titularii licențelor de exploatare, operatori economici.”
”Art. 10⁸, alin. (1): Plata despăgubirilor pentru imobilele ce urmează a fi expropriate în temeiul articolului 10⁵, alin.(1) se face de titularul de licență direct titularilor de drepturi reale, în numerar sau prin consemnarea sumelor într-un cont bancar la dispoziția acestora.”
”Art.10¹², alin. (2): Judecarea cauzelor ce au ca obiect exproprierile pornite în temeiul prezentei legi se face cu precădere, iar termenele stabilite în cursul judecății de către instanțele învestite nu pot fi mai mari de 7 zile.”
”Alin. (3): Instanța competentă poate suspenda executarea unui act emis în procedura exproprierii dacă se depune o cauțiune de 10% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 10.000 de lei.”
Comentarii:

- Fiecare articol și aliniat din acest set merită câte un comentariu separat, selecția a fost făcută doar pentru a scoate în evidență caracterul flagrant prin care proprietarii de imobile (terenuri și case) din zonele vizate de exploatările miniere sunt expropriați și puși în imposibilitate de a-și apăra drepturile, precum și favorizarea expresă a titularilor de licențe de exploatare;

- Expresia ”substanțe minerale utile” este vagă și intră în contradicție cu Legea minelor nr. 85/2003, în care mineralele care fac obiectul exploatărilor sunt menționate expres, pe categorii;

- Titularii de licență devin expropriatori în numele statului – lucru inadmisibil într-un stat de drept, fiind de neconceput ca o persoană privată să primească prerogative și să îndeplinească proceduri care țin de competența exclusivă a instituțiilor statului;

- Plata despăgubirilor sau consemnarea sumei într-un cont bancar nu poate fi făcută de către titularul licenței, între acesta și expropriat neexistând relații directe; statul este expropriatorul și el este singurul care poate îndeplini toate procedurile legale legate de expropiere, inclusiv plata sumelor cuvenite;

- Nu există nicio justificare pentru judecarea cauzelor legate de expropriere ”cu precădere”; nu există niciun temei prin care cauzele legate de interesele miniere ar putea fi prioritizate în raport cu alte cauze (care ar fi amânate din acest motiv); mai mult termenul de 7 zile este unul neconstituțional, anulând, practic orice demers de aducere în probatoriu a unor dovezi, acte, expertize sau contra-expertize noi (ca exemplu: o parte solicită amânarea pentru a obține un act administrativ care să-i probeze cele afirmate, termenul legal general de eliberare al actelor administrative este de 30 de zile; de asemenea pentru solicitarea unei expertize ori contra-expertize termenul de 7 zile este total abuziv). Prioritizarea cauzelor legate de exproprierea specială prevăzută de acest proiect și termenul de 7 zile sunt, însă, o dovadă în plus a caracterului acestei legi – de favorizare expresă a titularilor licențelor de exploatare minieră;

- În fine, cauțiunea de 10% este, la rândul ei, neconstituțională și revoltătoare, anulând un drept fundamental al oricărui cetățean într-un stat de drept: cel la petiționare (acces la justiție). Practic, 99% din cei vizați nu au la dispoziție acel 10% necesar cauțiunii (la o valoare medie de 50.000 de euro a unui imobil, teren și/sau casă, câți dintre d-voastră ați avea un disponibil de 5.000 de euro pe care să-i blocați într-un proces?). Mai mult, chiar în răspunsul Guvernului referitor la aceast proiect de lege se menționează expres cazul ”Iosif ș.a. împotriva României”, câștigat de reclamant la CEDO. În motivarea CEDO se arată expres că ”măsura instituirii unei cauțiuni este disproporționată și aduce atingere înseși existenței dreptului de acces la justiție”.

***
Comentarii finale:

- Așa-zisul proiect de modificare a Legii Minelor nr. 85/2003 este, în esență, proiectul unei legi de expropriere (în cea mai mare parte a prevederilor proiectului se fac referiri la expropriere, nu la activitatea minieră);

- Toate modificările majore aduse acestei legi sunt ”inspirate” din cazul Roșia Montană, scopul lor fiind să anuleze toate actele, procedurile și avizările legale pe care RMGC nu a reușit să le obțină și să le parcurgă până în acest moment;

- Aplicabilitatea acestor măsuri nu se rezumă însă la Roșia Montană, ci vizează toate licențele de explorare și exploatare (și nu doar cele legate de aur) existente în acest moment în România (cele mai multe dintre ele în județele Alba, Hunedoara, Caraș-Severin, Bihor, Maramureș și Mureș);

- Ideea instituirii unei ”cauze de utilitate publică” în privința unor proiecte din care statul român nu deține nici măcar 20% (în unele cazuri și mai puțin) nu este doar o forțare a definiției ”cauzei de utilitate publică”, ci de-a dreptul revoltătoare;

- Nu există nicio justificare pentru favorizarea intereselor titularilor privați ai unor licențe de explorare și exploatare minieră în detrimentul intereselor cetățenilor români proprietari de imobile în zonele vizate; această favorizare neconstituțională, care aduce o atingere gravă dreptului la proprietate privată, transformă România, la modul cel mai concret (nu doar teoretic), într-o țară colonie; Într-un interval de 20-50 de ani, România va rămâne fără toate resursele ei minerale, fără Munții Apuseni (în principal), încasând niște fărâmituri și adunând costuri uriașe (pe sute de ani) legate de conservarea și administrarea munților și lacurilor de deșeuri pe care le vom ”moșteni”.

***
P.S.: Lansat online în urmă cu mai puțin de două săptămâni, și fără a beneficia de vreo promovare specială, setul de petiții referitoare la stoparea acestei legi și a abuzurilor din cazul Roșia Montană a strâns deja peste 10.000 de semnături, care vor fi depuse la Camera Deputaților, la începutul noii sesiuni parlamentare. Puteți semna acest set de petiții foarte simplu, aici.
Iar aici puteți afla ce puteți face concret pentru a opri votarea acestui proiect de lege.

Constantin Cojocaru. Preşedintele României, Roşia Montană, Aurul şi Rezervele BNR.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Preşedintele României, Roşia Montană, Aurul şi Rezervele BNR.

1. Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României, a declarat, recent, că ar vrea să vadă “începută exploatarea aurului la Roşia Montană”. Cu precizarea că domnul Preşedinte vrea să vadă exploatarea aurului la Roşia Montană “începută” de o firmă străină, care ar urma să extragă circa 300 de tone de aur, din care României să-i revină, ca redevenţă, 4%, adică 12 tone.
 Eu sunt de acord cu domnul Preşedinte.

Şi eu aş vrea să văd “începută” exploatarea aurului de la Roşia Montană.Cu precizarea că, în opinia mea, exploatarea aurului de la Roşia Montană TREBUIE şi POATE fi începută şi terminată de către români, nu de către străini. Şi, mai ales, fără cianură. Să o facem cu tehnologiile noastre, netoxice.


2. Domnul Preşedinte ne spune şi de ce vrea să vadă “începută” exploatarea aurului la Roşia Montană. ” Incertitudinea viitorului, spune Preşedintele, obligă orice stat care îşi poate consolida rezervele şi cred că din exploatare ar trebui să ridicăm rezerva la cel puţin 200 de tone în următorii ani, pentru că vedeţi cât sunt de volatile monedele”.
În prezent, rezerva de aur a României este de 103 tone, toată cantitatea provenind din “greua moştenire”. Diferenţa, între cele 12 tone, care ne vor reveni de la Roşia Montană, şi restul, până la 97 tone, ca să ajungem la 200 tone, o vom obţine, ne spune Preşedintele, prin începerea exploatării altor două zăcăminte de aur, de către companii româneşti: un zăcământ de 50 tone şi altul de 54 tone.
Ce ziceţi de modul în care Preşedintele României îşi argumentează susţinrea începerii exploatării aurului de la Roşia Montană? Păi dacă cele două zăcăminte exploatate de companii româneşti ne vor aduce 104 tone de aur, de ce mai vrea dumnealui să vadă “începută” exploatarea aurului de la Roşia Montană?


3. La data de 31 iulie 2011, totalul rezervelor internaţionale ale României, conform datelor publicate pe site-ul BNR, era de 36,4 miliarde de euro. Acest total se compune din: a)3,8 miliarde, aur, cele 103 tone, b)5,0 miliarde, numerar şi depozite şi c)27,6 miliarde euro, “securities”, valori mobiliare, adică hârtii (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc), emise de guverne şi instituţii financiare străine, cărora BNR le-a împrumutat această sumă, de 27,6 miliarde de euro. Evident, de-a-alungul anilor, suma împrumutată de BNR a fost mult mai mare. Aceste 27,6 miliarde de euro reprezintă SOLDUL existent la data de 31 iulie 2011. Aurul reprezintă 10,4% din totalul rezervelor internaţionale ale României. Aurul reprezintă 84,8% din rezervele internaţionale ale Portugaliei,  71,7 % din cele ale Germaniei, 71,4% din cele ale Italiei, 66,1 din cele ale Franţei, 59,4 din cele ale Olandei.


4. Conform evaluării BNR, la data de 31 iulie 2011, cele 103 tone de aur aflate în rezerva sa, valorează 3,8 miliarde de euro. Aceasta înseamnă că preţul unitar mediu luat în considerare de BNR este de 36,9 milioane de euro pe tona de aur, respectiv, 1675 euro/uncie.
La acest preţ, de 36,9 milioane de euro pe tonă, cu cele 27,6 miliarde de euro investite de BNR în hârtii, am putea cumpăra, acum, 750 tone de aur. Vă rog să calculaţi. Împărţiţi 27,6 miliarde de euro la 36,9 milioane euro pe tonă. Vă dă, exact, 748 tone.
5. În argumentarea poziţiei sale, Preşedintele Românie ne spune şi că “Dacă vă uitaţi ce s-a întâmplat în ultimii cinci ani, preţul aurului a crescut de la 620 de dolari uncia acum cinci ani la 1890 dolari”.
 Din nou, sunt de acord cu domnul Preşedinte. Da, este adevărat, în ultimii cinci ani, preţul aurului a crescut de peste 3 ori. Cu acestă constatare, vom vedea, imediat cât de ridicolă şi de tragică, în acelaşi timp, este poziţia domnului Preşedinte faţă de exploatarea aurului de la Roşia Montană.
 Cele 27,6 miliarde de euro au fost investite de BNR în “securities”, nu acum, când preţul aurului este de 36,9 milioane de euro pe tonă, ci, în cea mai mare parte, cu 5-10 ani în urmă, atunci când preţul aurului era de 3,4, sau 5 ori mai mic decât astăzi. Dacă luăm în considerare cifra avansată de domnul Preşedinte, adică un preţ de numai 3(trei) 3 ori mai mic decât cel de astăzi, ajungem la un ADEVĂR CUTREMURĂTOR: Dacă Banca Naţională a României ar fi investit cele 27,6 miliarde de euro ÎN AUR, astăzi, rezerva de AUR a României ar fi fost de 2200 TONE DE AUR. Ea ar fi valorat peste 80 miliarde de euro, actuali. Rezerva de aur a Germaniei este de 3750 tone, a Italiei, de 2700 tone, a Franţei, de 2685 tone.

6. Începând cu anul 1990, atât eu cât şi regretatul profesor Anghel Rugină am atras atenţia conducerii BNR ca să investească toate rezervele ţării în AUR şi numai în AUR. Nu am fost ascultaţi.
 Iată ce probleme grave au creat incompetenţa şi iresponsabilitatea celor care au condus Banca Naţională a României în ultimii 22 de ani.
 Am ajuns să ne vindem munţii ţării şi să ne otrăvim, pe noi şi pe urmaşii noştri, pe motiv că ne trebuie 12 tone de aur, pentru că BNR, în loc să cumpere aur, a împrumutat pe alţii cu zeci de miliarde de euro, miliarde care, mâine, poimâine, pot să valoreze zero lei, zero bani.
 Până când?


dr. econ. Constantin Cojocaru, președintele Partidului Poporului.

Papiro. A propos de la dette américaine

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

A propos de la dette américaine

25 août 2011 par Papiro   Editorial

Nous abordons aujourd’hui le problème récurrent et fort complexe des déficits publics américains et du gonflement vertigineux de leur dette souveraine. Nous expliquerons le mécanisme économique qui engendre ces déficits et qui suscite le gonflement de leur dette souveraine, le défaut de paiement et la dévaluation du dollar US.
Nous verrons que ce processus est inhérent au modèle de développement impérialiste et qu’à terme il engendre la création de gigantesques entreprises multinationales sans patrie, sans allégeance, sans foi et sans loi, prêtes à flouer l’économie américaine si nécessaire afin de poursuivre leur marche inexorable vers l’accumulation de profits.
LE MODÈLE DE LA « PLATEFORME »
Un nouveau « modèle de division internationale du travail » serait en train de se répandre sur la planète. À commencer par les États-Unis d’Amérique, les grandes multinationales, américaines d’abord, canadiennes, australiennes, israéliennes et européennes ensuite, auraient développé une nouvelle façon de produire et de vendre des marchandises en accumulant des profits astronomiques.
En fait, il s’agit de l’implantation systématique du modèle de division du travail impérialiste mais à une échelle jamais égalée auparavant. Selon l’économiste Charles Gave ce nouveau mode de division internationale du travail, que les technologies de l’information et de la communication facilitent grandement, s’appelle faute de mieux le système de la « Plateforme » (1).
C’est la systématisation de ce modèle de développement économique impérialiste qui provoque les présentes perturbations économiques, budgétaires, monétaires et commerciales mondiales. Ce ne sont pas les mauvaises décisions des banquiers, des spéculateurs boursiers, des industriels ou des politiciens qui engendrent ces crises systémiques répétitives qui s’abattent comme la peste sur les peuples du monde mais l’application mécanique des lois inexorables du développement impérialiste redécouvertes par Charles Gave.
Nous savons tous que chaque pays tient une comptabilité nationale d’où l’on peut observer annuellement les fluctuations de sa balance commerciale (2), de sa balance des paiements (3), de son PIB (4), de son endettement cumulatif et de ses déficits budgétaires (5), de ses emprunts et de la valeur de sa monnaie nationale.
Selon l’économiste Charles Gave, toute cette comptabilité nationale est de moins en moins pertinente et elle permet de moins en moins d’analyser et de comprendre les crises économiques et financières mondiales.
D’après l’éminent économiste, la logique de la comptabilité nationale est sans intérêt. En fait, que les sociétés multinationales se proclament « Américaines », « Canadiennes », « Israéliennes », « Européennes » ou « Chinoises », elles domicilient où elles le veulent leurs déficits commerciaux : « les marchés n’ont pas compris que nous sommes en train d’assister à la privatisation des balances commerciales (nationales et internationales NDLR). » (6).
Dans son article de macro économie Charles Gave donne l’exemple de la société de micro-informatique DELL dont le siège social est situé au Texas.
Tous leurs ordinateurs sont conceptualisés de façon « virtuelle » dans leurs centres de recherche. Aucune de leurs machines vendues aux États-Unis n’est construite sur place. Elles sont toutes montées au Mexique ou en Chine, et importées en Amérique après coup. L’originalité est dans le fait que Dell ne possède pas les usines dans lesquelles ses machines sont assemblées (ce qui est différent de la délocalisation industrielle). La seule chose que fait l’entreprise Texane est de préciser les caractéristiques techniques que devront avoir ses ordinateurs. Ensuite, des industriels indépendants de Dell s’engagent à les produire au coût fixé par Dell.
Des trois fonctions nécessaires à la commercialisation d’un produit – conceptualisation, fabrication et vente – Dell a réussi à externaliser la plus dangereuse et la plus cyclique, la fabrication. Charles Gave explique ensuite que par une telle division internationale du travail un ordinateur construit en Asie, vendu 700 $ aux États-Unis, muni d’un système d’exploitation Microsoft (dont le siège social est à Seattle mais la production délocalisée), équipé d’un processeur Intel (dont le siège social est aux USA mais la production délocalisée), monté d’un écran fabriqué à Taiwan dans un boîtier – clavier fabriqué en Chine, la part du produit de la vente empochée par des firmes dites de « nationalités américaines » sera de 300 $ (et leur marge bénéficiaires de 262 $ soit 87 %) et la part des entreprises dont le siège social est en Asie de 365 $ (et leur marge bénéficiaire de 28 $ soit 7,7 %). (7).
Les impérialistes internationaux trouvent ce mode de division internationale du travail très avantageux et il se répand chaque jour davantage. Cependant, quand l’ordinateur vendu en ligne par Internet entre aux États-Unis, ce pays enregistre une forte détérioration de sa balance commerciale.
Dans l’exemple ci-dessus l’exportation dite « américaine » a été de 275 $ alors que l’importation aux États-Unis a été de 670 $ (bénéfice de Dell et taxes en sus), d’où les États-Unis enregistrent un déficit commercial de 395 $. Malgré cela la rentabilité des sociétés dites « Américaines » présente un certain nombre d’avantages fort désirables aux yeux de n’importe quel investisseur :
 Elle est très stable : la partie cyclique (la production) a été affermée à des industriels extérieurs. - Elle est très élevée : la recherche, le développement et la vente par Internet ne suscitent pas des besoins de fond de roulement importants. La rentabilité sur capital investi est donc forte. - Elle ne nécessite pas d’apports de capitaux nouveaux : Dell n’a pas besoin d’emprunter pour son développement.
 Elle est très transparente : si le coût du travail augmente trop fortement au Mexique, Dell ne renouvelle pas ses contrats de production au Mexique pour en signer de nouveaux au Brésil, ou en Chine… De ce fait, les prix à la production demeurent sans arrêt sous pression, d’où le peu d’inflation, du moins jusqu’à ce que les travailleurs du tiers-monde revendiquent des hausses salariales afin de bénéficier eux aussi du pactole du développement capitaliste dans leur pays.
La Chine avec son système policier très répressif possède à cet égard un avantage certain et elle maintien ainsi les salaires de ses ouvriers aussi bas que possible. Toutefois, ceci n’empêche pas le Yuan chinois de subir des pressions à la hausse que le gouvernement chinois ne peut résorber, ce qui entraîne une augmentation du coût des importations américaines en Chine et l’exportation de l’inflation chinoise aux États-Unis.
LA BALANCE COMMERCIALE
Tout ceci à pour effet que les pays émergents se retrouvent avec des excédents commerciaux considérables vis-à-vis des États-Unis, qui pourtant ne veulent strictement rien dire selon l’économiste Gave, puisque la maîtrise des flux (importations de marchandises aux États-Unis) est à cent pourcent dans les mains de sociétés dites « Américaines ». De réclamer de ces pays de réévaluer leurs monnaies contre le dollar ne règlera rien (ce qui laisse entendre que les sénateurs américains pétitionnaires ne font que de la figuration pour le public américain) (8).
De fait, ces pays émergents en voie d’industrialisation accélérée sont intégrés à la zone dollar. Ce qui veut dire en termes simples que la balance commerciale d’un pays où les sociétés s’organisent selon les principes de la « plateforme » ne veut plus rien dire. Pour raisonner à nouveau comme cet économiste, l’avantage comparatif qui crée le déficit américain n’est pas en Chine, mais aux États-Unis. Ce sont les sociétés américaines qui domicilient où elles le veulent le déficit américain. Si le Yuan est réévalué, Wallmart passera ses commandes au Vietnam. Le déficit US restera le même, mais il sera comptabilisé au Vietnam (si les entreprises oeuvrant au Vietnam sont vietnamiennes, ce qui n’est pas assuré) plutôt qu’en Chine, et le chômage augmentera en Chine.
Gave ajoute : « Les pays qui pour des raisons politiques (rejet de la globalisation et de la mondialisation) refuseront ce modèle de production verront leurs entreprises absolument laminées, car elles seront forcées de conserver des activités de production cycliques et peu rentables dans des zones où elles n’ont rien à faire. À terme, elles disparaîtront, et tous leurs emplois avec elles (et pas seulement les emplois industriels). Et le protectionnisme ne les sauvera pas plus qu’il n’a sauvé l’industrie textile en France. » (9).
Le raisonnement de Gave laisse entendre que les investisseurs étrangers désirent détenir des actions de ces sociétés américaines, et que les dollars excédentaires qui entreraient ainsi aux États-Unis serviraient à acheter des actions de ces sociétés ou des obligations émises par les gouvernements des États-Unis. Ce qui signifierait que l’équilibre des paiements américains se ferait en prenant en compte les ventes d’actifs américains aux étrangers.
Ce dernier raisonnement de l’éminent économiste est totalement faux cependant. La preuve en est que depuis 2008 les investissements étrangers (directs et de portefeuilles) ne cessent de diminuer aux États-Unis à cause de l’instabilité du dollar américain (10).
Le modèle de division internationale du travail appelé « plateforme » entraîne la relocalisation de la production dans les pays pauvres ce qui réduit d’autant le pouvoir d’achat des travailleurs des pays riches car l’augmentation des emplois du secteur tertiaire ne compense pas la destruction des emplois dans le secteur secondaire, et qui plus est, les emplois tertiaires créés sont parfois si mal payés (MacDonald et Tim Horton) que les capacités de consommation des travailleurs d’occident sont réduits à presque rien, ce que les banques compensent pour un temps par l’élargissement du crédit à la consommation qui ne fait qu’accroître l’endettement des ménages jusqu’à la prochaine crise des « subprimes ».
Plus loin Gave explique que les constructeurs asiatiques sont totalement dépendant du marché nord américain pour survivre et que donc ils ne peuvent pas refuser de vendre leurs marchandises aux firmes ayant siège social aux États-Unis contre des dollars dont la masse internationale est toujours plus importante et la valeur marchande toujours plus réduite (le dollar ne vaudra bientôt plus qu’un demi euro). Ce raisonnement est également faux. À court terme le constat est exact, mais à moyen terme la Chine et l’Inde ont commencé à développer leurs immenses marchés domestiques et ils se rendront ainsi de plus en plus indépendants du marché nord américain et alors ils refuseront les dollars plombés et c’en sera fini pour cette devise.
PRIVATISATISATION DES BALANCES COMMERCIALES
L’économiste Gave ajoute : « Les marchés n’ont pas compris que nous sommes en train d’assister à la privatisation des balances commerciales nationales. Ce qui veut dire en termes simples que quiconque reste enfermé dans la logique de la comptabilité nationale pour effectuer ses investissements va tout droit à la ruine. » (11).
Le développement impérialiste signifie la totale intégration du capital industriel et du capital bancaire en un capital financier international « off shore », sans patrie, sans intérêt national et voué exclusivement à l’accumulation de profits et de dividendes internationaux. En cela Gave a raison de souligner que pour ces puissants spéculateurs boursiers et pour ces grandes entreprises multinationales la seule comptabilité globale qui vaille est la comptabilité internationale. C’est d’ailleurs pourquoi ces ploutocrates réclament l’internationalisation des organismes de gestion et des mécanismes de régulation économique.
Ce qui provoque la présente crise budgétaire américaine (défaut de paiement de leur dette souveraine gigantesque de 15 000 milliards de dollars) est du au fait que les dépenses du gouvernement fédéral et des États américains sont croissantes alors que les revenus étatiques sont en baisses. Nous savons déjà pourquoi les dépenses américaines sont si importantes – guerres d’agression incessantes, subventions aux entreprises privés et aux banques soit - 1 200 milliards en 2008 seulement (12) – mais pourquoi les revenus des impôts sont-ils en baisse alors que les firmes américaines sont prospères et font des profits records ? Même si Barak Obama augmentait le taux d’imposition des entreprises américaines cela ne changerait rien.
C’est que les entreprises dites « Américaines », c’est-à-dire ayant leur siège social aux États-Unis (alors que leurs manufactures et leurs centres d’affaires sont répartis un peu partout dans le monde) ne rapatrient plus leurs profits aux États-Unis afin d’éviter de les « dollariser » et de les voir dévaloriser par l’inflation et la dévaluation de cette monnaie. Les trusts et les entreprises multinationales Américaines choisissent de localiser leur profits dans des centres bancaires « off shore », dans des paradis fiscaux (Caïmans, Bahamas, Monaco, Macao, Israël, etc.) où ils se mélangent aux capitaux du monde interlope et une fois blanchies ils sont réinvestis dans les pays émergents ou dans des fonds boursiers spéculatifs.
« Pour prendre la mesure du choc qui se prépare, il est utile de savoir que même les banques américaines commencent à réduire leur utilisation des bons du trésor US pour garantir leurs transactions par crainte des risques croissant pesant sur la dette publique US. Le groupe GEAB croit qu’un autre 15 000 milliards d’actifs-fantômes spéculatifs vont s’envoler en fumée dans les prochains mois de 2011 et 2012. En ce moment les grandes entreprises accumulent de la trésorerie en prévision de ce choc financier qui verra les trésoreries gouvernementales s’effondrer. » (13).
INFLATION ET DÉVALUATION DE LA MONNAIE
Au milieu de ce salmigondis la Fed (banque fédérale américaine) songe à un troisième épisode d’assouplissement quantitatif…Comprendre ici que la Fed songe à émettre de nouveaux dollars pour acheter les obligations d’épargnes des gouvernements américains que de moins en moins de spéculateurs (y compris les banques américaines) désirent acquérir car l’investissement est trop risqué. Cette troisième émission de monnaie engendrera la dévaluation du dollar et une inflation importante aux États-Unis ; méthodes par lesquelles le gouvernement américain transfert le coût de la crise de la dette souveraine sur le dos des petits salariés, des retraités, des pauvres et des démunis qui verront leur maigre pouvoir d’achat s’éroder encore davantage (14).
Pour le gouvernement américain les bénéfices combinés de l’inflation et de l’émission de monnaies est double puisque d’une main il décharge le fardeau de la dette sur le peuple (par la hausse des prix et des recettes fiscales de l’État) et de l’autre il réduit d’autant sa dette extérieure en dévaluant les créances en dollars de ses créanciers. C’est la raison pour laquelle de nombreux pays dans le monde cherchent à transiger avec d’autres monnaies que le dollar américain, ce que nous avions déjà souligné dans une étude antérieure (15).
Pendant ce temps, les immenses trusts internationaux, les multinationales de tout acabit, les spéculateurs boursiers et les banquiers internationaux observent l’économie mondiale, spéculent, jouent avec les actifs du monde entier et cherchent à tirer leur épingle de ce jeu macabre dont les lois inéluctables les entraînent inévitablement vers la catastrophe économique. Mais attention, ce système économique moribond ne s’effondrera pas de lui-même, il imposera encore et toujours plus de sacrifices aux peuples du monde entier afin de se maintenir à flot. Seule une révolte généralisée pourra l’abattre et construire un monde nouveau…Qu’attendons-nous pour le construire sur ses ruines ?

---

(1) http://www.geostrategique.net/viewt... (2) http://perspective.usherbrooke.ca/b... (3) http://www.wikiberal.org/wiki/Balan... (4) http://fr.wikipedia.org/wiki/Produi... (5) http://lexpansion.lexpress.fr/econo... (6) http://www.geostrategique.net/viewt... (7) http://www.geostrategique.net/viewt... (8) http://www.agoravox.fr/actualites/i... (9) http://www.geostrategique.net/viewt... (10) http://perspective.usherbrooke.ca/b... (11) http://www.geostrategique.net/viewt... (12) http://www.ledevoir.com/economie/ac... (13) GEAB no 56 Spécial été 2011. Crise systémique globale – dernière alerte avant le choc de l’automne 2011. in L’Étoile du Nord, vol 9 no 3. Mai-juin 2011. (14) Aux Etats-Unis la Fed est poussée à injecter des liquidités dans l’économie. Le Monde, 17.08.2011. Page 11. (15) http://www.centpapiers.com/la-chine...

Anonim ? Secretele industriei cărnii: chimicalele din salamuri

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Un text care circulă prin poșta electronică. Expresia spaimei, o formă a trezirii conștiinței de consumator care nu mai acceptă să fie păcălit? Nu știu. Oricum merită să fim atenți. Numele doctorului la care se face referință mă duce cu gândul la savantul rus Mecinikov, de la finele secolului al XIX-lea. Cu prietenie, Dan Culcer

Mezeluri

Nu mai puteti spune ca n-ati stiut!
„Nu pot fi digerate de tubul digestiv, decât în zece ani. Efectul imediat este apariţia gastritelor şi a ulcerelor, dar şi a celei mai urâte forme de cancer - cel colonorectal”, spune Mencinicopschi.


Secretele industriei cărnii: chimicalele din salamuri

Aditivii sintetici din semipreparatele din carne rămân în organism chiar şi zece ani, pentru că tubul digestiv nu le poate digera. Consumul anual de mezeluri în România este de aproximativ zece kilograme pe cap de locuitor, ceea ce înseamnă că, în fiecare zi, un român mănâncă cam 28-30 de grame de produse din carne.
Anul trecut, media ţărilor europene mergea către aproape 100 de grame consumate zilnic. Totuşi, diferenţa este dată de calitatea semipreparatelor româneşti din carne, care este printre cele mai slabe din Europa, asta şi pentru că românii nu se arată preocupaţi de ce pun în farfurie.

Slănină multă şi injecţii cu apă

În unităţile de producţie mari şi în abatoarele tehnologizate, sacrificările de animale sunt rare. După tranşare, 80% din carne se foloseşte pentru specialităţi, iar restul intră în producţia salamurilor, a cârnaţilor, parizerului şi a crenvurştilor.

Cantităţile sunt ajustate cu multă slănină tare, dar şi cu soia sau alte grăsimi hidrogenate. Malaxarea se face într-un recipient mare de metal, în care se pun la tocat carnea, apoi slănina şi şoriciul. Din saci de rafie se adaugă făina de soia, şi, potrivit fiecărui reţetar, se adaugă aditivi sintetici şi coloranţi. Omogenizarea se face în câteva minute, iar pasta prinde gust şi aspect de carne. Ambalarea se face în membrane de plastic, care, uneori, ajung să coste mai mult decât compoziţia produsului.

De cealaltă parte, produsele „premium”, ca pastrama, muşchiul sau cotletul, sunt injectate cu saramură şi fosfaţi, compuşii care reţin cea mai multă apă.

Injectarea se face cu o maşină specială cu ac, iar vidarea maschează că produsul e umplut cu apă.Saramura, care trage foarte mult din greutatea produsului, are ca efecte secundare hipertensiunea arterială şi diabetul.

E-urile sunt importate şi, în cele mai multe cazuri, condimentele precum ceapa sau usturoiul sunt prafuri obţiunite prin deshidratare.

Departe de „mâncatul sănătos”

Gheorghe Mencinicopschi, directorul Insitutului de Cercetări Alimentare din Bucureşti, spune că absolut toate produsele din magazine, mai puţin cele „eco”, sunt pline de chimicale.

Cel mai mult, însă, atrage atenţia asupra intoxicării cu reclame: „Mezelurile şi sănătatea n-au nimic în comun. Copiii n-ar trebui să consume niciun gram. De aceea, publicitatea este agresivă pe segmentul celor mici”.

Chiar dacă au fost siliţi de legi să treacă pe etichete toate componentele reţetei, producătorii din România se feresc să dezvăluie cantităţile adevărate de carne dintr-un produs.

Dintr-o listă de aproximativ 20 de ingrediente, doar unul singur este carne. Restul sunt fosfaţi, nitriţi, nitraţi, arome sintetice şi coloranţi, multă sare şi multă apă.

Medicii spun că efectele acestor aditivi nu apar de pe o zi pe alta. În schimb, pe timp îndelungat, efectele sunt dezastruoase. „Românii s-au obişnuit să cumpere apă la la preţ de carne. În ultima vreme, au apărut tot soiul de aditivi care n-au fost testaţi toxicologic, dar pe care producătorii au început să-i folosească intens. Dintre cei mai periculoşi sunt fosfaţii, care, în exces, împiedică fixarea calciului în oase. Imaginaţi-vă ce înseamnă asta pentru copii”, spune Gheorghe Mencinicopschi.

SCUMP. 80% din carnea tranşată merge pentru specialităţi, ca pastrama şi cotletul

Etichetele fără valoare

Specialistul în sănătate alimentară atrage atenţia că potenţiatorii de aromă, care se regăsesc chiar şi în specialităţile mai scumpe din carne, provoacă un apetit ridicat şi dau de pendenţă: „Glutamatul monosodic dă un gust foarte bun. Stimulează pofta şi te face să mănânci încontinuu. Efectul nu-i imediat, dar mâncând şi mâncând, duce la obezitate”.

Din lista lungă de compuşi chimici alimentari, coloranţii sunt bombe pentru organism. „Roşul carmin se extrage dintr-o insectă. În procesul chimic de extracţie, se foloseşte aluminiul. Consumul distruge celulele nervoase şi riscul cel mai mare îl reprezintă Alzhaimerul”, explică Gheorghe Mencinicopschi.

Aspectul de „delicios” al mezelurilor este dat, în mare parte, de făina de soia sau de amidonul de cartofi, care au chiar 40% din compoziţia unui parizer ieftin sau a unui salam.

„Soia în stare pură, nemodificată genetic, a ajuns să fie cel mai sănătos ingredient dintr-un salam. Amidonul, în schimb, chiar n-are ce căuta într-un produs din carne. Pentru că nu vor să fie scrupuloşi, producătorii promit să-l treacă pe lista ingredientelor”, spune Mencinicopschi.

AMENINŢĂRI

Bolile care ne urmăresc

Fosfaţii din mezeluri împiedică fixarea calciului în oase. Afectează creşterea copiilor, iar în 20 de ani, femeile vor suferi de osteoporoză. Bărbaţii vor scădea la bătrâneţe mai repede în înălţime şi, în multe cazuri, vor fi obezi...

Semipreparatele mai conţin gume de omogenizare, care, pe lângă faptul că reţin apă, au rolul de a omogeniza.


44% CARNE

Cârnaţi Cabanos

Conţine: carne de porc inferoară - cu slănină şi şorici - 44%, carne de vită - 16%, faină de soia - 40%. Se adaugă usturoi, condiment universal, coriandru şi agent de afumare.

Aditivi: stabilizatori: (polifosfat de potasiu, caragenan), antioxidant (acid ascorbic), potenţiator de gust, glutamat monosodic (aditiv care provoacă apetit mare şi dependenţă), zaharuri - dextroză, lactoză, colorant natural: carmin, conservant - nitrit de sodiu si nitrat de potasiu.

Pentru omogenizare se mai folosesc grăsimile vegetale. Se ambalează în intestine subţiri de oaie. Se lasă la fiert 20 de minute, la 75 de grade C. Zvântarea se face într-o cameră frigorifică, timp de 2-3 ore.


60% CARNE

Cârnaţi de porc

Conţine: carne de porc 60%, cu slănină şi şorici, proteină vegetală din soia nemodificată genetic, apă 20%, sare, condimente şi arome naturale, stabilizatori (di-polifosfat de sodiu şi potasiu), antioxidanţi (acid ascorbic, izoascorbat de sodiu), nitrit de sodiu, potenţiator de gust (glutamat monosodic), zaharuri (lactoză, dextroză), colorant natural – carmin, conservanţi: nitrit de sodiu şi nitrat de potasiu.

Nitritul de sodiu previne creşterea bacteriei ce cauzează botulismul, măreşte timpul de valabilitate al produsului, stabilizează culoarea roşie a cărnurilor procesate şi dă o aromă specifică.

60% CARNE

Cotlet de porc

Conţine: cotlet de porc, un strat de slănină de 0,5–1 centimetri. Carnea, tăiată şuviţe, se injectează cu saramură 20%- 40%. Injectarea se face manual sau cu o maşină specială cu ac.

Se pune apoi într-un sos condimentat cu usturoi, boia de ardei, piper şi coriandru, unde se lasă timp de mai multe ore. În sos se mai adaugă antioxidanţi, potenţiatori de gust.

Se lasă şase zile la rece, apoi se afumă industrial.. 14 porţii de mezeluri pe lună cresc cu 78% riscul apariţiei unei forme de boală pulmonară obstructivă cronică, care este foarte gravă.

Afecţiunea reprezintă una dintre primele cinci cauze de deces în Vest. Se manifestă prin scăderea capacităţii organismului de a menţine o concentraţie normală de oxigen în sânge.

62% CARNE

Lebărwurst

Conţine: carnea capului de porc în proporţie de 62%, slănină tare 7%, organe – inimă, rinichi, splină 15%, ficat 16%. Se adaugă supa de la fierberea capului, mixul de condimente, ceapă fiartă, zahăr şi sare. În malaxor se adaugă aditivii – colorantul alimentar – carmin, antioxidanţi, amidon de cartofi.

Compoziţia se ambalează în membrane sintetice şi se fierbe la 75 de grade C.

Un lebărwurst „tradiţional” trebuie să conţină mai puţin de şase grame de sare la 100 de grame de produs şi, în principiu, să aibă cel mult trei aiditivi sintetici, iar termenul de valabilitate să nu depăşească zece zile.

Un produs mai puţin conservat îşi schimbă culoarea la deschiderea ambalajului.

80% SLĂNINĂ ŞI ŞORICI

Parizer de porc

Conţine: 80% slănină şi şorici de porc, 10% carne de pasăre dezosată mecanic (în care intră oase măcinate), faină de soia, proteină vegetală, amidon, condimente – sare, usturoi, coriandru, boia de ardei, potenţiatori de gust, coloranţi (carmin).

După amestecare, compoziţia se fierbe timp de 20 de minute în apă, la 75 de grade C. Din cauza amidonului şi a fibrelor din soia, conferă starea de saţietate.

În schimb, este greu de digerat. Carnea dezosată mecanic este pasta rezultată din dezosarea carcaselor de pasăre, care este prelucrată cu utilaje speciale.. Această pastă poate conţine şi resturi de piele, chiar şi oase.

60% SLĂNINĂ ŞI ŞORICI

Salam de vară

Conţine: 60% slănină şi şorici, 17% carne de calitate inferioară – adică ceea ce se poate prelucra din picioare, gât - mix de condimente – sare, boia, piper sau extract de condimente – aditivi care imită gusturile condimentelor, făină de soia 20%, antioxidanţi, colorant – carmin, glutamat de sodiu (E 261), nitriţi, nitraţi, pastă de usturoi, zahăr.

Toate acestea se amestecă în malaxoare, apoi se ambalează în membrane artificiale (de plastic), se zvântă şi se afumă industrial într-o cameră unde, teoretic, ar trebui să stea cel puţin patru-cinci zile.

În alte cazuri, se adaugă agent de afumare.


40% SARAMURĂ

Pastramă

Conţine: carne dezosată de la pulpă, spată şi muşchiul de pe spate.

Se taie în şuviţe, se sărează, după care se trece printr-un sos condimentat cu praf de ceapă şi de usturoi, antioxidanţi, coloranţi, agenţi de afumare şi potenţiatori de gust.

Carnea stă în sos timp de trei până la cinci zile, apoi se scoate şi se leagă cu sfoară. Se injectează cu o soluţie de saramură de 20-40%, apoi se ambalează în pungi de plastic, în vid.

Afumarea se face cu fum lichid, care conţine cele mai cancerigene hidrocarburi - cele policiclice aromate.

70% SLĂNINĂ ŞI ŞORICI

Şuncă de porc

Proporţiile de carne diferă în funcţie de reţetă.. Şunca ţărănească conţine: 70% carne procesată mecanic (are în compoziţie slănină, urme de oase, şorici) - proteine din soia, toată gama de antioxidanţi, colorant – carmin.

Carnea se injectează cu o soluţie de saramură, apoi trece în malaxoare de trei ori..

Prima malaxare se face la o oră după injectarea cu saramură, a doua la 24 de ore după depozitarea la frig şi încă o dată la 48 de ore după maturare.

Apoi, compoziţia se pune în forme metalice care se ţin la un tratament termic de 75 de grade Celsius. După răcire, formele se ambalează în pungi de plastic, în vid. 

Domenico Losurdo. Libye : une guerre promue et déclanchée par l’OTAN

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Désormais même les aveugles peuvent être en mesure de voir et de comprendre ce qui est en train d’arriver en Libye : C’est une guerre promue et déclanchée par l’OTAN qui est en cours. Cette vérité finit par filtrer sur les organes mêmes d’ « information » bourgeoise.  Sur La Stampa  du 25 août, Lucia Annunziata écrit : c’est une guerre « entièrement "extérieure", c’est-à-dire faite par les forces de l’OTAN » ; c’est « le système occidental, qui a promu la guerre contre Kadhafi ». Une vignette de l’International Herald Tribune du 24 août nous montre des « rebelles » qui exultent, mais ils sont commodément installés sur un avion qui porte l’écusson de l’OTAN. Il s’agit d’une guerre préparée depuis longtemps. Le Sunday Mirror du 20 mars a révélé que déjà « trois semaines » avant la résolution de l’ONU étaient à l’œuvre en Libye des « centaines » de soldats britanniques, encadrés dans un des corps militaires  les plus sophistiqués et les plus redoutés du monde (SAS). Des révélations ou admissions analogues peuvent être lues sur l’International Herald Tribune du 31 mars, à propos de la présence de « petits groupes de la Cia » et d’une « ample force occidentale en action dans l’ombre », toujours « avant l’éclatement des hostilités le 19 mars ». Cette guerre n’a rien à voir avec la protection des droits humains. Dans l’article déjà cité, Lucia Annunziata observe avec angoisse : « L’OTAN qui a atteint la victoire n’est pas la même entité qui a lancé la guerre ». Entre temps, l’Occident est gravement affaibli par la crise économique ; réussira-t-il à garder le contrôle d’un continent qui, de plus en plus souvent, perçoit l’appel des « nations non occidentales » et en particulier de la Chine ? Par ailleurs, ce même quotidien qui présente l’article d’Annunziata, La Stampa, ouvre le 26 août sur un titre en pleine page : « Nouvelle Libye, défi Italie-France ». Pour ceux qui n’auraient pas encore compris de quel type de défi il s’agit, l’éditorial de Paolo Paroni (Duel de la dernière affaire) est clair : depuis le début des opérations guerrières, caractérisées par l’activisme frénétique de Sarkozy, « on a immédiatement compris que la guerre contre le Colonel allait se transformer en un conflit d’un autre type : guerre économique, avec un nouvel adversaire, l’Italie évidemment ». Voulue pour des motifs abjects, la guerre est menée de façon criminelle. Je me limite  seulement à quelques détails repris dans un quotidien au-dessus de tout soupçon. L’International Herald Tribune du 26 août, dans un article de K. Fahim et R. Gladstone, rapporte : « Dans un campement au centre de Tripoli ont été retrouvés les corps criblés de balles de plus de 30 combattants pro-Kadhafi.  Deux au moins étaient ligotés avec des liens en plastique, et ceci laisse penser qu’ils ont subi une exécution. Parmi ces morts, cinq ont été trouvés dans un hôpital de fortune ; l’un était sur une ambulance, étendu sur un brancard et ligoté par une ceinture et portant encore une perfusion intraveineuse dans le bras ».  Barbare comme toutes les guerres coloniales, la guerre actuelle contre la Libye démontre comment l’impérialisme se fait de plus en plus barbare. Dans le passé, innombrables ont été les tentatives de la Cia d’assassiner Fidel Castro, mais ces tentatives étaient conduites en secret, avec un sentiment si ce n’est de honte du moins de crainte des possibles réactions de l’opinion publique internationale. Aujourd’hui, par contre, assassiner Kadhafi ou d’autres  chefs d’Etat non appréciés à l’Occident est un droit ouvertement proclamé. Le Corriere della Sera du 26 août 2011 titre triomphalement : « Chasse à Kadhafi et à ses fils, maison par maison ». Tandis que j’écris, les Tornado britanniques, se prévalant aussi de la collaboration et des informations fournies par la France, s’emploient à bombarder Syrte et à exterminer l’entière famille de Kadhafi. Non moins barbare que la guerre a été la campagne de désinformation. Sans le moindre sentiment de pudeur, l’OTAN a martelé systématiquement le mensonge selon lequel ses opérations guerrières ne visaient qu’à la protection des civils ! Et la presse, la « libre » presse occidentale ? Elle a, à un moment, publié avec ostentation la « nouvelle » selon laquelle Kadhafi bourrait ses soldats de viagra de façon à ce qu’ils puissent plus facilement commettre des viols de masse. Cette « nouvelle » tombant rapidement dans le ridicule, voici alors une autre « nouvelle » selon laquelle les soldats libyens tirent sur les enfants. Aucune preuve n’est fournie, on ne trouve aucune référence à des dates et des lieux déterminés, aucun renvoi à telle ou telle source : l’important est de criminaliser l’ennemi à anéantir.   Mussolini en son temps présenta l’agression fasciste contre l’Ethiopie comme une campagne pour libérer ce pays de la plaie de l’esclavage ; aujourd’hui l’OTAN présente son agression contre la Libye comme une campagne pour la diffusion de la démocratie. En son temps Mussolini n’avait de cesse de tonner contre l’empereur éthiopien Hailé Sélassié comme « Négus des négriers » ; aujourd’hui l’OTAN exprime son mépris pour Kadhafi « le dictateur ». De même que la nature belliciste de l’impérialisme ne change pas, ainsi ses techniques de manipulation révèlent de significatifs éléments de continuité. Pour  clarifier qui exerce réellement aujourd’hui la dictature à niveau planétaire, plutôt que de citer Marx ou Lénine, je veux citer Emmanuel Kant. Dans un texte de 1798 (Le conflit des facultés), il écrit : « Qu’est-ce qu'un monarque absolu ? Celui qui, quand il commande : "la guerre doit être", la guerre suit en effet ». En argumentant de la sorte, Kant prenait pour cible, en particulier, l’Angleterre de son époque, sans se laisser tromper par les formes « libérales » de ce pays. C’est une leçon dont nous devons tirer profit : les « monarques absolus » de notre époque, les tyrans et dictateurs planétaires de notre époque siègent à Washington, à Bruxelles et dans les plus importantes capitales occidentales. Publié vendredi 26 août 2011 sur le blog de l’auteur http://domenicolosurdo.blogspot.com/ Traduit de l’italien par Marie-Ange Patrizio

Domenico Losurdo est un collaborateur régulier de Mondialisation.ca.  Articles de Domenico Losurdo publiés par Mondialisation.ca