Oamenii din bolgie de Sorin Lavric

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

România Literară 2011 > Numarul 27 > Oamenii din bolgie

Cronica Ideilor: Oamenii din bolgie de Sorin Lavric Ca nec plus ultra în materie de atrocitate p e n i t e n c i a r ă , fenomenul Piteşti are o virtute mai puţin obişnuită: îndeamnă la meditaţie. De obicei suferinţa, atunci cînd e privită dinafară, te indispune prin scîrbire: întorci capul şi pleci, ca să nu te molipseşti de zvîrcolirile ei. Nici o clipă nu simţi nevoia de a-i înţelege dedesubturile. Că Piteştiul îndeamnă la reflecţie o dovedeşte numărul de cărţi scrise în marginea fenomenului, de n-ar fi să pomenesc decît Piteşti. Centru de reeducare studenţească de Dumitru Bacu sau Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca, alături de zeci de alte volume pe aceeaşi temă. Din lectura lor se desprind două trăsături frapante, care surprind ceva din specificul ororii de atunci. Prima este de ordin psihologic: cînd scoţi un om din regimul obişnuinţei şi îl sileşti să înfrunte imprevizibilul, el va reacţiona în virtutea unor imbolduri care nu mai ţin de tiparul educaţiei. Pus în condiţie periclitată, un om e împins de resorturi care nu mai sunt nici morale, nici umaniste şi nici filosofice, ci fie pur animalice, fie strict spirituale. Un asemenea posedat e sau bruta animalia, sau spiritus angelicus. Din acest motiv (şi aceasta e a doua trăsătură), răsturnările intime ale victimelor sunt în mod fatal incomunicabile, nici o carte neputînd să transmită senzaţiile prin care au trecut ele. Există o felie indescriptilă a vieţii din categoria căreia face parte şi Piteştiul. Despre el putem vorbi doct şi în detaliu, dar nu-l vom putea intui niciodată. Cine priveşte fotografiile persoanelor oficiale care au organizat experimentul de la Piteşti, de la Nicolschi pînă la ultimul plutonier din închisoare, e izbit de inexpresivitatea mată a chipurilor. O piele împăstată care se întinde ca un pergament uscat pe o osatură asimetrică, ochii avînd o opacitate de robot din care a dispărut urma vreunei emoţii: e faciesul clasic al activistului de partid, brutal, docil şi insolent. Al slugii inculte şi înzestrate cu privilegiul de a nu avea remuşcări. Există o singură excepţie: Eugen Ţurcanu. Un bărbat frumos, impunător, cu ţinută de atlet şi cu o ardoare în priviri care, în alte împrejurări, ar fi atras atenţia femeilor. Un exemplar reuşit la care biologia a fost surclasată de o zdruncinare interioară cu efecte monstruoase. E uimitor cum dintr-o apariţie estetică de pregnanţă virilă a putut ieşi la iveală un simian de esenţă apocaliptică. De cealaltă parte, fotografiile victimelor îţi dau impresia unei galerii de fantome livide: feţe îngustate de inaniţie, priviri hipnotizate de teroarea suportată şi rareori cîte o fizionomie de amprentă nobilă: Calciu, Oprişan sau Nuti Pătrăşcanu. Iar dacă Piteştiul nu e doar un subiect de oroare, ci şi o temă de reflecţie retrospectivă, atunci cărţile care cercetează patogenia fenomenului sunt de două ori importante: mai întîi fiindcă scot la lumină adevărul şi, în al doilea rînd, fiindcă trezesc în cititori dorinţa de a afla mai mult. E ca o scuturare dintr-o letargie lungă, a cărei cauză a stat într-o ignoranţă întreţinută prin pîrghii politice şi mediatice. Dacă la asta adăugăm împrejurararea că actualii supraveghetori ideologici vor să facă din fenomenul Piteşti o banală temă a Gulagului, din teama ca nu cumva, dînd prea mare importanţă fenomenului, victimele lui să capete o celebritate nedorită, atunci o carte ca cea a lui Alin Mureşan merită tot interesul nostru. Şi cum ştiu presiunile la care acest tînăr cercetător a fost supus în ultima vreme, nu am cum să nu-l încurajez în demersul lui investigare istorică. Îmi vine să-i spun că spinările declive pe care le vede la colegii şi superiorii lui ierahici nu trebuie să-i înmoaie tenacitatea: natura din el e prea dîrză ca să se clatine în faţa unor directori de plastilină, care, spăşiţi în servilismul lor de moment, au ajuns să-l duşmănească pentru curajul şi inflexibilitatea lui. Istoricul născut la Oradea în 1983 a absolvit Facultea de Ştiinţe Politice, secţia Jurnalism, a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Este iniţiatorul şi coordonatorul proiectului www.fenomenulpiteşti.ro şi autorul scenariului filmului Demascarea (2010, regia Nicolae Mărgineanu), bazat pe interviurile luate victimelor de la Piteşti. Volumul Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate e cea mai cuprinzătoare cercetare făcută pînă acum fenomenului în cauză. Alin Mureşan a cercetat arhivele CNSAS şi a luat interviuri unui număr de 38 de deţinuţi politici, majoritatea trecuţi prin celulele de la Piteşti. E specialistul numărul unu în materie de oroare piteşteană, expresia competenţei sale stînd în capitolele cărţii (1. „Acţiune violentă: Suceava, Piteşti, Braşov, Gheral, Tîrgşor, Tîrgu Ocna, Peninsula; 2. „Procesele“; 3. „Personajele“; 4. „Administraţia”; 5.„Instantanee macabre“; 6. „Concluzii“), precum şi în bibliografia şi anexele volumului (lista deţinuţilor politici care au trecut pe la Piteşti, lista victimelor de la Gherla, oficialii regimului comunist implicaţi, fotografiile protagoniştilor şi ale clădirii penitenciarului). Scris pe un ton neutru, de radiografie detaşată, volumul are o informaţie care lasă în urmă toate cărţile care au fost publicate în marginea temei. Căci aici nu avem a citi verdicte ideologice, judecăţi morale sau explicaţii de conjunctură, ci avem de-a face cu cartea neagră a Piteştiului, alcătuită din documente, mărturii, informaţii şi poze. Dar mai avem şi exemplul unui autor care nu e dispus să se plece tiparului de discriminare ideologică a deţinuţilor de la Piteşti.. Autorul îşi precizează astfel poziţia: „Am primit de-a lungul timpului şi cîteva reproşuri legate de publicarea portretelor agresorilor şi victimelor în acelaşi capitol, «Personaje», fără o delimitare clară între cele două categorii. Or, această delimitare este aproape imposibil de făcut tocmai din cauza naturii perverse a acţiunii, care urmărea ştergerea acestei graniţe. Exemplele sunt numeroase: cine poate hotărî dacă un Dan Dumitrescu a fost victimă sau agresor? Dar Octavian Voinea, Cornel Pop, Constantin Oprişan şi atîţia alţii? Pe de altă parte, demersul nostru este unul moral doar prin tratarea cu onestitate a subiectului, şi nu prin pretenţia deţinerii adevărului absolut. Nu am dorit nici un moment să ne transformăm în judecător şi să stabilim cine a fost maculat şi cine a fost imaculat în Piteşti, tocmai pentru că am înţeles condiţiile cu totul excepţionale în care au trăit tinerii de acolo. Şi apoi cine ne dă nouă astăzi dreptul moral de a acuza din comoditatea libertăţii? Iată motivele pentru care am păstrat abordarea şi în această a doua ediţie, cu atît mai mult cu cît, aflînd de tot mai multe detalii despre fiecare personaj, am realizat că agresorii benevoli se pot număra pe degetele de la o mînă. Mai mult decît atît, nu trebuie uitat un lucru esenţial: înainte de a trece prin Piteşti, toţi au fost condamnaţi de regimul comunist. Nimeni nu a intrat în închisoare cu intenţia de a-şi tortura colegii. Pentru respectarea adevărului istoric, am prezentat etapele prin care au trecut cei prezentaţi în carte, fie ele victimă, informator sau agresor (în cazurile evidente şi semnificative, i-am menţionat şi pe cei care au activat ca informatori după eliberarea din închisoare), dar în niciunul din cazuri nu am emis judecăţi de valoare, ci am prezentat faptele aşa cum leam identificat. Repetăm faptul că nu ne permitem să condamnăm niciuna din cedările foştilor deţinuţi, după cum nici nu am lăudat actele de curaj, convinşi fiind că rolul istoricului este acela de cronicar, nicidecum de judecător.“ (p. 10) Din lunga listă de nume cărora autorul simte nevoia să le mulţumească se disting, alături de victimele Piteştiului (cărora le este dedicat de altfel volumul), cei care i-au inspirat ideea acestui proiect de cercetare: Ruxandra Cesereanu şi Raul Volcinschi. Dacă mai adăugăm şi principalii parteneri ai proiectului (Fundaţia „Konrad Adenauer România“, Fundaţia „Arsenie Boca“ şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), atunci avem o imagine a instituţiilor şi persoanelor care l-au sprijinit pe Alin Mureşan de-a lungul timpului. Pînă cînd penitenciarul din Piteşti va deveni un muzeu finanţat din bani europeni, unde orice vizitator va afla din documente şi imagini saga colegilor lui Oprişan şi Calciu, volumul lui Alin Mureşan este vademecum-ul cel mai competent în universul de bolgie al locului. În genere, intelectualul român are inteligenţă, dar n-are caracter, avînd în schimb iscusinţa versatilă a Mitläufer-ului (după vorba Hertei Müller de la Ateneul Român), adică a celui care ştie să se strecoare, lipind gardurile şi mergînd în paralel cu tendinţa dominantă. Alin Mureşan nu e un Mitläufer, ci un veritabil paladin de esenţă spirituală. E îmbucurător că într-o naţiune atinsă de hemiplegia memoriei, mai apar tineri de stofa lui.