România este țara românilor. Colocatarii nu pot dispune de ea. Punctum.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Autorul acestui text colaborează la ACUM. TV. Ceea ce nu ar fi un păcat. Și eu am colaborat cîndva, cu un text dedicat politicii culturale a ICR, care exportă «avangardă» puțoaiască într-o cultură americană unde toate astea sunt «fumate» de experții comerțului de artă. Colaborasem pe vremea când linia propagandistică a acestei publicații internetistice nu era așa clară și nu avea tonalitatea  revendicativă și filosemită a grupului de monitorizatori și ai gândirii «corecte» pe care vor să impună tuturor ca o cămașă de forță, vorba scriitorului Leonard Oprea. Voi comenta cîteva fragmente. Întregul îl puteți citi pe blogul autorului. 

Cu prietenie, Dan Culcer

Ovidiu Ivancu. Vremea propagandei… Redaţi România românilor!

25 Januarie 2012

    

Ovidiu Ivancu zice : «Poporul este astăzi în România invocat din ce în ce mai des. El, poporul, vrea ca televiziunea publică să fie redată românilor, poporul vrea democraţie, poporul doreşte alegeri anticipate… Şi puterea şi opoziţia sunt specialiste în ce doreşte poporul. Pentru unii, el vrea demisia Preşedintelui şi a Guvernului, pentru ceilalţi, acelaşi popor doreşte continuitate şi stabilitate. Mai nou, lozinca preferată, cu variaţii diverse în funcţie de educaţia şi mofturile vorbitorilor, este o reiterare a unui mai vechi element propagandistic: redaţi România românilor! Nu e un slogan extrem de original, el circulând prin spaţii europene şi nu numai, mai ales în vremuri de criză. Nu, însă, originalitatea lui trebuie să ne preocupe acum, ci profunda lui lipsă de coerenţă internă, adâncul său nonsens.

                Desigur, atunci când unii şi alţii doresc să redea România românilor, ei înţeleg prin asta predarea la cheie a ţării către popor. Două probleme majore se ridică aici. În primul rând, o înţelegere defectuoasă a democraţiei. În al doilea rând, România aparţine în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură [NU!] românilor, maghiarilor, evreilor şi a tuturor celor care trăiesc în România ca cetăţeni ai ei. A spune astăzi că cine ştie ce politician nu e român, de parcă acesta ar fi păcatul suprem pe care o fiinţă umană l-ar putea comite, e o puerilitate. De ce? Fie şi doar pentru că, România, în ceea ce are ea valabil astăzi, este rodul unor elite care, în mare parte, nu are rădăcini româneşti sau educaţie românească.

[Tocmai asta este problema. Cei care nu au educație românească, au educație «șoroșistă», sau ungurească, sau evreiască, sau comunistă. Un fond educațional mai greu vizibil dar care diferențiază la nivelul proiectului politic și social. Colaboratorii acestui cuib de «munzneri», care este clubul celor care scriu la ACUM, unii lucrînd fără să vrea poate pentru centrala Soros, cred și vor să ne convingă că educația românească ar înseamnă educția cominternistă, ceaușistă, comunistă, legionară. NU e adevărat. Nu asta este educația românească, ci aceea pe care au avut-o blăjenii, sibienii, bănățenii, maramureșenii, moldovenii, basarabenii și care i-a menținut români, diferențiindu-i de ceilalți, adică de neromâni. Sistemele totalitare, realizate sau proiectate, au avut aspecte dogmatice de supușenie militară care au fost imaginate fiind considerate necesare, dar care blocau reactivitatea independentă. Acum, într-o lume prea complexă pentru soluțiile gata fabricate și impuse de sus, educația militarizată nu corespunde, precum nici cea lipsită de coerență, dizolvantă, pe care o propun adepții globalismului, a neoliberalismului.]

Ovidiu Ivancu mai scrie : « Protestele de azi din România sunt, în mare parte, surprinzătoare prin decenţa lor, prin extraordinara imaginaţie cu care se scandează (cele mai multe dintre scandări trădează un nivel înalt de educaţie) şi prin faptul că se concentrează asupra putreziciunii sistemului politic românesc în general. Evident, s-au alăturat pe parcurs şi pensionari militari cu discurs comunistoid, revoluţionari care-şi doresc indemnizaţia înapoi [Nota 1 Dan Culcer. Ar fi mai corect pe românește să scriem «ar dori să-și recupereze indemnizațiile pierdute»] sau fanii unor echipe de fotbal, şomeri eterni şi anarhişti aproape analfabeţi. Dincolo de toate astea, însă, ar trebui spus mai des că în stradă nu se află poporul. Nu acesta e sensul democraţiei. Într-o democraţie, o ţară cu toate sistemele ei se conduce prin delegarea puterii. [...] »

«Unde sunt reprezentanţii celor care astăzi manifestă decent şi inteligent în stradă? Cei care sunt astăzi în stradă au, în primul rând o problemă de reprezentare. Sistemul electoral actual îi lasă în afara ariei de reprezentare. »

[Nota 2 Dan Culcer. Am putea crede că Ovidiu Ivancu face o criză de egolatrie, fiind el însuși un intelectual. Va fi obligat să aleagă : ori e democrație ori e intelocrație. În principiu nu am nimic împotriva intelocrației, elita intelectuală -nu cea de literați sau filosofi, ci cea tehnică, face ca deobicei treabă bună, ca și pe vremea comunismului, dacă este lăsată, cu un punct de plecare și vedere pragmatic. Dar atunci Ovidiu Ivancu ar trebui să știe că elitismul pe care îl propovăduiește nu se potrivește cu sistemul pentru care s-a votat în România. Poate știe cum se poate schimba poporul pe care evident îl disprețuiește din principiu. Elitism era și domnia activului de partid, chiar dacă selectat după alte criterii decât cele ale inteligenței pure. Criteriul (contra)selecției era originea sănătoasă, premisa fiind că orice fiu de om al muncii are calități de revoluționar, este natural deștept, poate fi făcut deștept prin educația standardizată ce i se inculca și se află natural în serviciul clasei sale.]

               Sunt de acord cu afirmațiile ulterioare. «Nu putem reda România românilor pentru simplul motiv că românii, poporul, nu sunt o personificare monolitică, substantivul acesta colectiv acoperă indivizi de calităţi dintre cele mai diverse. Nu există românul absolut, căruia să i se poată preda cheile cetăţii. În spatele lui Dan Diaconescu, Gigi Becali, Vadim Tudor se ascunde, de asemenea, poporul. Întrebarea este cum facem să reprezentăm mai bine acea parte a poporului care nu se simte confortabil în prezenţa unor asemenea personaje infrecventabile (sic!). Şi, mai mult, ar trebui să fim preocupaţi să creăm sisteme care să împiedice alegerea unor nulităţi în funcţii de reprezentare. Soluţia e una singură: crearea unui sistem electoral care să permită reprezentarea celor care astăzi se simt şi sunt nereprezentaţi.  [...] În secunda în care, în locul discursurilor ezitante, gângave, propagandistice, am avea parte în viaţa noastră politică şi de mesaje şi idei, problema va fi fost rezolvată.»

             Exemplificările care urmează au o tentă «rasistă» pe dos. Nimeni nu susține că elitele României se trag direct din Decebal și nici că un descendent de grec, armean sau ungur nu s-ar putea simți, trei secole mai încolo, un «bun român».  

Ovidiu Ivancu continuă cu aproximațiile :« Şi acum, câteva cuvinte despre ideea de român (alt slogan!). Am pornit, deci, de la redarea României către români. Să discutăm metodic, istoriceşte. Kogălniceanu descindea dintr-o familie genoveză, Caragiale are rădăcini greceşti, făuritorul României Mari provenea dintr-o dinastie străină, Mihail Sebastian este evreu…. Elitele româneşti ale Şcolii Ardelene sunt educate la Viena şi Roma, paşoptiştii au, mai toţi, legături cu spaţiul cultural francez, Marii Clasici sunt, cu excepţia lui Creangă, educaţi în Occident. Toţi cei enumeraţi aici au contribuit decisiv la formarea statului român şi la afirmarea culturii române. Şcoala românească de acum câteva secole nu era capabilă să producă elite de una singură, e o evidenţă. [...] Mareşalul Antonescu era român, la fel erau şi Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu. Dacă vrem, deci, să redăm România cuiva, de ce am reda-o musai românilor? »

[Nota 4 Dan Culcer. Ovidiu Ivancu speră să convingă cu o astfel de logică? Dacă, în mintea lui O. Ivancu, seria celor trei români pomeniți mai sus ar fi compusă din valori negative echivalente, nu identitatea lor românească le-a imprimat trăsături eventual negative. Și dacă nici nu au toți trăsături negative, atunci seria nu mai are sens.]

[Nota 5 Dan Culcer. Aici Ovidiu Ivancu uită ceva simplu. Că țara asta, care se numește România, este țara celor care se simt români, prin limba vorbită, prin cultura transmisă de părinți, prin legăturile de ascendență genealogică, printr-o comunitate cu locul și orizontul, care nu poate fi doar rațională. De patru secole familia mea vorbește românește acasă, chiar dacă au urmat școli ungurești sau austriece. Își îngropau morții în pământ, plângeau la anumite cântece și ascultau liturghii în românește. Poate că ai mei, înainte de 1650, vorbiseră și poloneza, nu doar româna, maghiara și germana, știind eu, prin tradiție, că, pe linie paternă, se trăgeau din imigranți poloneji ajunși în nordul Tisei, în Maramureș, la Biserica Albă. Asta este o parte din definiția identității. Nu poate fi vorba de o definiție rasială. 

Când România era sub ocupația colonială sovietică, țara nu mai era a românilor, majoritari, ci a slugoilor și a sovieticilor. Printre slugi au fost și români, poate chiar majoritatea slugoilor au fost români, în sensul mai sus arătat, dar puterea era deținută de alții. De ruși, de calmâci, de unguri, de comuniști evrei, de securiști, de torționari români, unguri, evrei sau apatrizi. După 1990 puterea a revenit unor categorii privilegiate de comunism, în continuarea procesului de contra-selecție, încurajat și menținut de Restaurație. Deci, este cât se poate de normal și necesar ca puterea, după o lungă perioadă de intruziuni diverse, să revină românilor, adică celor care se simt români, gândesc românește și vor să trăiască în România, nu altundeva. Iar dacă pleacă însemnă că nu pot trăi aici, că sunt alungați de foame, de sărăcie, de incertitudini și boli sau sub presiuni demografice și politice. Asta înseamnă să redăm țara românilor, românilor. Să-i lăsăm să trăiască în țara lor așa cum vor.

Ovidiu Ivancu mai scrie :

«Dar în logica ineptă a acestui slogan, am fi la fel de îndreptăţiţi să redăm ţara evreilor, austriecilor sau francezilor. Simplul fapt, însă, că un politician gândeşte în aceşti termeni, de parcă România ar fi o minge de fotbal care ar putea fi pasată  între unii şi alţii, e suficient pentru a ne face să ne gândim că sursa problemelor este, aşa cum am mai spus-o, lipsa de reprezentare.» 

Lipsa de reprezentare este un bun diagnostic. Admitem cu interes formula.

Dar vorba proverbului : «Dă-i nas lui Ivan și se urcă pe divan.»

În logica șchioapă a lui Ovidiu Ivancu, țara poate fi predată oricui (prădată?). Firește, ar fi posibil, dacă ar fi țara Nimănui. Dar nu este. Ovidiu Ivancu ar trebui să știe asta, fiindcă este și țara lui. Doar dacă nu este sau nu se consideră român. Dar atunci, nefiind român nu are cum dispune de o proprietate care nu este a lui. România este țara românilor. Colocatarii și străinii nu pot dispune de ea. Punctum.

Dan Culcer