«Les plus importantes des règles du gouvernement des hommes sont celles relatives à l'action. Quand agir, comment agir et dans quelles limites agir? La réponse à ces questions constitue tout l'art de la politique.»
Gustave Le Bon
Cu politica la psihiatru – PSIHOLOGIE POLITICĂ
Autor: Gustave Le Bon
O satisfacţie certă ne cuprinde atunci când punem mâna pe un anumit tip de cărţi ştiinţifice vechi. Nu mai este nicio surpriză când, în domeniul aproape matematic al politicului, câţiva scriitori părăsesc rigoarea decretelor, opunând zolismului o angajare profetică. Cumva, ne punem în locul scriitorului, pentru a-i accepta logica vaticinară, însă avem un redutabil avantaj: suntem, temporal, în poziţia în care putem judeca aspru validitatea ideilor sale. Căci o prorocire nu poate îmbrăca decât două haine: cea a întruchipării adevărate sau cea a verdictului contradictoriu.
Gustave Le Bon se înscrie subtil, prin lucrarea Psihologie politică (1910), în această categorie a omului de ştiinţă angajat în desluşirea capcanelor viitorului. Am notat „subtil” deoarece, deşi remarcă fără inutilă modestie avangardismul domeniului, ezită în a formula clar concepţii vizionare. Printre rânduri însă, prin aceea că, în mare parte, lucrarea este o înlănţuire de „iată ceea ce trebuie făcut!”, autorul ne spune „iată ceea ce va urma”. Din acest punct de vedere, al „artei guvernării în deplină cunoştinţă de cauză” (a se citi viitor) însuşi autorul remarcă similitudini între studiul psihologiei politice şi Principele lui Machiavelli.
Lucrarea de faţă nu este decât o aplicaţie în domeniul politicului şi o completare a câtorva idei cuprinse în mult mai celebra carte a sa, Psihologia mulţimilor (1895), lucrare ce a generat practic disciplina psihologiei sociale. Deşi o viziune – critică sau nu – asupra uneia este aproape imposibilă fără un proces similar asupra celeilalte, ne vom rezuma aici la a enunţa mecanic unul din principiile de bază ale amândurora: mulţimile psihologice se constituie în anumite circumstanţe socio-culturale iar ceea ce le diferenţiază de individ este lipsa raţionamentului, ca proces regulator, şi înlocuirea lui cu credinţe, convingeri, opinii, prejudecăţi, fie ele religioase, politice, sociale etc.; ceea ce le diferenţiază de grup (ca aglomerare aleatorie de oameni) este dobândirea unor caracteristici noi, complet diferite, care se reunesc în ceea ce ulterior va fi definit ca inconştient colectiv. Să observăm că, aparent inofensive, aceste aserţiuni guvernează astăzi domenii vaste, de la comunicare politică la advertising, iar miile de sondaje care le-au întărit cu puterea numărului nu au contrazis afirmaţia lui Blaga din 1944: „inconştientul este un alt fel de teologie, care se bazează pe credinţa că nu există fenomene psihice fără sens”. Continuând, vom spune că inconştientul colectiv este cu atât mai dogmatic, câtă vreme probabilismul individual este amplificat la nivel de masă.
Trecutul mort „dar ale cărui capricii le suportăm încă” şi prezentul „încărcat de mister şi purtând în pântece un viitor necunoscut”, aceste două lumi coexistă în toată istoria umanităţii şi au fost mereu ostile una alteia, dar, spune Gustave Le Bon, ele sunt „fondate pe credinţe comune, pe sentimente asemănătoare”. Acest fond comun se constituie ca un complex de determinante psiho-socio-economice care sunt reunite sub conceptul de „sufletul unui popor”. În asemenea zone, logica raţională a filosofiei clasice este înlocuită cu logica afectivă şi logica mistică, ultimele două nefiind direcţionate de inteligenţă/raţionament decât într-o mică măsură. Schimbarea (şi în general acţiunea politică) apare pe o fundaţie eminamente afectivă şi mistică, păstrează coordonatele acesteia (spre exemplu, speranţele mitice sunt înlocuite cu puterea factorilor economici şi încrederea în stat şi comerţ) şi este imposibil de impus („sufletul unui popor nu se transformă prin legi”). Bunăoară, Revoluţia franceză, o urmare socială explozivă a unor teorii strict raţionale (Rousseau, Robespierre, Saint-Just) a prins rădăcină în sufletul mulţimilor nu pentru că era inovatoare, ci „doar pentru că, dimpotrivă, erau [credinţe] foarte vechi”.
În asemenea condiţii, metodele de studiu ale psihologiei politice trebuie distanţate de „istoria evidentă” sau de filosofia politică şi transformate într-o cazuistică a socialului. Decelarea elementelor generatoare ale unui eveniment, împărţirea factorilor lor în „permanenţi” (ex: rasă, trecut istoric comun) şi „tranzitorii” (ex: curentele de opinie), stabilirea importanţei acestora, iar la finalul acestui şir s-ar găsi descoperirea utilităţii şi formarea capacităţii de a prevedea şi preveni. Această schemă poate conduce la ideea de simplitate, poate semăna cu lucrul într-un laborator de fizică, însă îi lipseşte un element crucial: experimentul. Psihologia politică se rezumă aşadar la „procedeul mereu incert al observaţiei, al interpretării şi stabilirii adevărului”.
Convingerile politice ale cercetătorului convingerilor politice sunt neaşteptat de „la vedere”. Te-ai fi aşteptat ca un autor care operează cu asemenea concepte (cel care, de fapt, le-a fundamentat) să fie mai subtil, să manevreze abil o retorică diplomată. Gustave Le Bon trage însă fără milă, cu toate armele darwinismului politic în etatism, socialism şi sindicalism remarcând (mai bine spus atenţionând cu privire la) pericolul exacerbării acestor doctrine.
Una din premisele anti-etatiste este aceea că legile nu pot schimba o societate („nişte texte nu pot remania, după voinţă, starea socială a unui popor”), pentru că ele provin din cutume/ credinţe şi sunt modificate lent, în funcţie de nevoi, prin jurisprudenţă. Aşadar „legea nu este decât o codificare de moment a unui drept natural”, de aceea „acţiunea legislativă trebuie să ţină cont de necesităţile imuabile ale organismului social”. Termeni vagi, la prima vedere, însă autorul consacră un capitol exemplificării acestora prin legi ale vremii care guvernează în mod deficitar. Nu voi insista, căci ar însemna să detaliem mediul legislativ al începutului de secol XX, dar voi puncta aici ideea conform căreia ignorarea convingerilor şi a dreptului natural a generat o deficienţă cu totul nouă faţă de vechile regimuri: neîncrederea făţişă în acţiunea parlamentară, scepticismul faţă de putere, aşa cum „bolnavul nu-l iartă pe medic pentru insuccesul leacurilor sale”.
A doua premisă anti-etatistă este aceea că doctrina „moşteneşte totodată şi din autoritatea zeilor, şi din cea a regilor, reprezentând forma modernă a dreptului divin”. Credinţa în universalitatea statului, imaginarea lui ca un fel de papă colectiv care poate şi trebuie să administreze totul, este însă cât se poate de oarbă, dacă luăm în considerare prima premisă.
În esenţă, tot ceea ce dirijează statul iese prost. În economie, spre exemplu, colectivizarea aduce societăţile comerciale la mâna funcţionarilor „ceea ce înseamnă că responsabilitatea, împărţită în mii de agenţi, dispare […] Legea psihologică este certă: un om lipsit de iniţiativă şi lăsat fără o mare responsabilitate, vede imediat cum scade valoarea sa productivă”. Statul trebuie să renunţe la colectivism pentru că progresul şi competenţa pot fi obţinute numai de şefii din industria privată, care au o imensă, existenţială responsabilitate: profitul şi supravieţuirea pe piaţă. Trei decenii mai târziu, colectivismul se îmbina cu urmările revoluţiei ruse şi consituia în estul Europei cel mai neprofitabil dintre regimuri.
Aici, între bombardarea etatismului şi a socialismului, Le Bon introduce un capitol foarte „out of the picture”, care pare să nu aibă legătură nici cu paginile anterioare, nici cu restul cărţii. Nu ştiu dacă este un subterfugiu pentru a transmite mesaje subliminale, sau, dacă este, n-am înţeles exact unde încape războiul în demonstraţia sa, însă am reţinut de aici poate cel mai profetic pasaj al cărţii: „un război apropiat ameninţă Europa [...] va fi una dintre acele lupte finale de genul cărora istoria a înregistrat deja mai multe […] încăierări cumplite, fără pic de milă, în care regiuni întregi vor fi metodic pustiite”.
Continuând, socialismul e rău, elitismul e bun şi sănătos. Socialismul e sinucigaş, elitismul e remediul. „În ciuda tuturor teoriilor egalitariste, şi a zadarnicelor tentative de instaurare a unor regimuri (între timp, calificativul de „zadarnic” a putut fi şters n.m), diferenţierea dintre elite şi mulţime se accentuează” iar socialiştii trebuie să observe că „elitele lucrează mai mult pentru muncitor decât lucrează el pentru elite”. Dacă până la apariţia modernităţii nu te puteai îmbogăţi decât ruinându-i pe ceilalţi, datorită progreselor ştiinţifice, astăzi „nu te poţi îmbogăţi decât îmbogăţindu-ţi vecinii şi statul”. Un remediu foarte simplu ar fi să se micşoreze puterea populară (Le Bon propunând cu voce scăzută o monarhie absolută –nu neapărat despotică) dar evoluţia democratică modernă face din acest remediu un paliativ sau o utopie. Antagonimul va dispărea „în ziua în care mulţimile, conştiente de adevăratele lor interese, vor descoperi că dispariţia sau slăbirea elitelor ar aduce imediat după sine încetinirea progresului, sărăcirea şi apoi ruina”.
În plus, şi aici diatriba „oferită” mulţimilor continuă, masele sunt „lipsite de judecată”, „simpliste şi credule”, „păcălite facil de către repetări violente”, „neputincioase când trebuie să-şi reprezinte mai multe idei deodată şi să raţioneze”. Singurul lor aspect pozitiv, „altruismul” (care derivă oricum din credulitate), a generat religii şi imperii glorioase, dar şi războiaie sau crime absurde. „Masochismul socialist” apare cu atât mai evident cu cât democraţia („guvernarea populară”, în terminologia autorului) este un concept himeric, masele fiind guvernate de conducători, deci de elite. Spre exemplu, „nu mulţimile sunt cele care generează curentele de opinie, ele imprimă, hipnotizate, o forţă ireziszibilă, dar nu le creează”.
Gustave Le Bon face diferenţa între sindicalism şi socialism, deşi ele se vor contopi după 1917. Dacă socialismul înseamnă colectivism şi puterea statului, „egalitatea în sărăcie” şi suprimarea privatului, sindicalismul ar fi prin esenţă anti-etatist. În acesta din urmă putem, de exemplu, găsi germenii anarhismului stării a treia (după încadrarea dinaintea revoluţiei), muncitorii, adunaţi în comitete şi sindicate, devin conştienţi de puterea lor şi ameninţă statul prin greve. „Este ruşinos cum, fantoma fricii împinge guvernanţii la tot felul de concesii absurde şi eronate în favoarea anarhismului. Căci masele nu sunt blânde, ele nu respectă victoria, ci o folosesc pentru un alt atac”. Sindicalismul nu este, desigur, păgubos prin definiţie, autorul elogiind forma pe care o ia în Anglia sau Germania (simple adunări utilitariste, menite spre ajutor reciproc şi soluţii la nivel colectiv). Autorul priveşte cu teamă ziua în care CGT (Confédération générale du travail) va unifica sindicatele, căci atunci vom asista la o situaţie în care guvernarea va însemna satisfacerea muncitorimii în dauna tuturor celorlalte clase. Păcat că autorul n-a apucat ziua când sindicalismul (într-adevăr, dezbrăcat complet de accentele sale anarhiste, dar intonând patriotard Internaţionala) avea să pactizeze apoteotic cu „stalinism-leninism”-ul după episodul Yalta.
În partea de final a lucrării, Gustave Le Bon aprofundează fenomenul anarhist. Asasinatele politice, anarhia socială, criminalitatea, persecuţiile religioase şi întreţinerea conflictelor sociale, toate acestea au apărut ca adieri efemere ale unor „dez-axaţi”. În faza de final a modernităţii, câţiva dintre neadaptaţi, au rămas nesusţinuţi de nicio doctrină nouă, n-au aderat la nicio acumulare de concepte, aşa că au ales, eminamente, non-doctrina. Totul a fost doar o aparenţă, căci, aproximativ un secol mai târziu, o mână de insurgenţi islamici, fanatici ca fraţii lor anarhişti de peste veacuri, aveau să restaureze ceea ce autorul a numit „sclavia gândirii [...] a te sacrifica pentru a face să triumfe obiectul adoraţiei tale”.
Discursul autorului este lipsit, pe tot parcursul cărţii, de sibilinicul unei ştiinţe mature, puternic sprijinită pe concepte de mult definite. Gustave Le Bon se găseşte astfel în situaţia de a explica temeinic, nu de a aprofunda ezoteric. De aceea, cartea este foarte plăcută la atingere intelectuală şi permite tot felul de extrapolări care, de altfel, ulterior n-au ezitat să apară. Totuşi, ea nu a avut succesul Psihologiei mulţimilor (predată după numai câţiva ani de la apariţie în şcolile de ştiinţe politice şi militare) însă, dacă ar fi avut, lumea, în special a noastră, ar fi arătat poate altfel.
Scrisă de Octav Popa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu