Carl Schmitt. Conceptele politice. Un studiu de Ion Papuc

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

«Pentru Carl Schmitt, războiul este starea firească a lucrurilor, o lume stăpînită de pace fiind o utopie socialistă. Şi dacă viaţa are o inerentă tentă beligerantă, atunci mintea oricărui om e pătrunsă de o distincţie fundamentală: deosebirea dintre prieten şi duşman, cu observaţia obligatorie că această distincţie e o consecinţă a apartenenţei la un popor. Naţiunile se duşmănesc, şi aşa apare politica. Potrivit acestei logici, motivaţia unui om e dată de acuitatea cu care ştie să împartă lumea în prieteni şi duşmani, de unde reiese că identitatea lui politică creşte în jurul acestei dihotomii. În schimb, dacă îl împiedici juridic să-şi recunoască duşmanii, îi iei dreptul de a se defini pe sine ca persoană politică. De pildă, un cetăţean care trăieşte cu convingerea că naţia lui n-are duşmani e o fiinţă emasculată politic.»

Sorin Lavric rezumă astfel una din tezele lui Carl Schmitt.

România literarp 2012 > Numarul 2 > Noi, cei învinşi
Cronica Ideilor: 
Noi, cei învinşi de Sorin Lavric
Arhivă > 2012 > Numarul 2 > Noi, cei învinşi
Ion Papuc, Carl Schmitt.
Conceptele politice, Bucureşti, 
Editura Lumea Magazin, 2011, 
208 pag.
http://www.romlit.ro/noi_cei_nvini


Sunt cazuri cînd forţa unui autor se măsoară după zădărnicia tentativei de a-l compromite, încăpăţînarea cu care supravieţ uieşte anatemelor fîind ea însăşi un indiciu a cît de durabilă îi e opera. În fond, semnul de recunoaştere a unei valori e că nu trece odată cu generaţia din care a făcut parte, iar Carl Schmitt e proscrisul care şi-a depăşit epoca în ciuda represaliilor la care a fost supus.
Supranumit în perioada interbelică „der Kronjurist”, Schmitt a fost considerat cel mai important gînditor de factură juridică al Germaniei interbelice, pentru ca sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, prins în logica învingătorilor care îşi umilesc învinşii pînă la ştergerea demnităţii, să-i aducă ostracizarea viageră. Întemniţat şi anchetat la Nürnberg, Schmitt va fi pus în cele din urmă în libertate, retrăgîndu-se în satul natal Plettenberg din Westfalia, unde va continua să-şi scrie cărţile pe picior de claustrare. 
Biografic vorbind, destinul său seamănă cu cel al lui Ezra Pound sau Martin Heidegger: primul a fost închis într-o cuşcă de metal şi condamnat la moarte, spre a i se face pînă la urmă favoarea ca, scutit de execuţie, să fie tratat cîţiva ani cu şocuri electrice, în timp ce celui de-al doilea, scos din învăţămînt şi osîndit la clandestinitate, în speranţa că i se va şterge urma, avea să i se confecţioneze un portret de monstru arian. Dar ca în toate cazurile în care represiunea a fost exercitată din raţiuni de răzbunare, oprimarea a mers mînă în mînă cu creşterea faimei lor. În felul acesta principiul subînţeles al istoriei contemporane – „Der Sieger schreibt die Geschichte” (învingătorul scrie istoria), cum însuşi Schmitt notează în jurnalul Ex captivitatae salus, ţinut în anii de ocupaţie ai Germaniei postbelice –, principiul acesta este cu timpul încălcat: vor apărea autori care vor rupe plasa de minciuni pe care învingătorii au întins-o peste trecutul german. 
La drept vorbind, ce s-a întîmplat cu nemţii după 1945 e o mostră de incriminare dusă la extrem: siliţi a capitula fără condiţii, germanii au fost martorii rescrierii unei istorii pe care nu o trăiseră. Învinuiţi pînă la diabolizare şi preschimbaţi în întruchiparea răului absolut, nemţilor li s-a luat dreptul de a-şi asuma cu onoare înfrîngerea, desfiinţarea morală la care au fost siliţi însemnînd coborîrea lor în cripta umilinţei. 
Din această criptă a umilirii Carl Schmitt avea să-şi scrie cărţile pînă în anul morţii (1985), spre a oferi un model de cum poate un intelectual să privească cu demnitate înfrîngerea propriului popor, fără subterfugii retorice şi fără căderi la compromis. Din acest motiv, Schmitt a rămas toată viaţa pe poziţia unei gîndiri nealterate de presiuni ideologice şi, în timp ce public figura lui era inavuabilă pînă la boicot cultural, legitimitatea sa în ochii germanilor venea din îndurarea aceluiaşi destin. Schmitt e un personaj tragic a cărui măreţie vine din gestul drept cu care şi-a primit căderea. 
La o privire rapidă, cartea lui Ion Papuc este o incursiune atent documentată în opera lui Carl Schmitt, accentul căzînd cu precădere pe patru lucrări: Der Begriff des Politischen (Conceptul politicului), Politische Theologie (Teologia politică), Ex captivitatae salus (Mîntuirea din captivitate) şi Der Nomos der Erde (Legea Pămîntului). La o privire mai minuţioasă constaţi altceva: că de sub distincţiile conceptuale se desprinde portretul unui caracter german pe care Ion Papuc l-a intuit în formula lui intimă. Cu alte cuvinte, înainte de a fi gînditor, Schmitt e un luptător la care gîndirea se prelungeşte într-o atitudine de viaţă, de aici refuzul de a fi pe placul adversarilor. E drept, cine citeşte originalul cărţilor amintite va simţi tonul extrem de prudent, aproape voalat, cu care juristul german îşi formulează nuanţele, dar dincolo de precauţiile de expresie, fondul de intransigenţă e intact. Meritul lui Ion Papuc e că trece peste crusta precaută a originalului şi îi scoate la lumină ideile delicate, graţie unei empatii care denotă o lungă familiarizare cu opera lui Carl Schmitt. Mai mult, exegetul îşi îndreaptă atenţia asupra acelor români care au fost influenţaţi de profesorul berlinez, în speţă Mircea Eliade şi Mihail Fărcăşanu, acesta din urmă susţinîndu-şi teza de doctorat (Monarhia socială) în 1938 chiar sub coordonarea lui. 
Sunt trei întrebări în jurul cărora se adună capitolele volumului: 1) Ce înseamnă „a fi politic”? 2) Ce înseamnă „a fi suveran”? 3) Ce înseamnă „a fi partizan”? Deşi aparent nu au legătură, cele trei probleme se desfac una din alta, aşadar să le urmărim. Pentru Carl Schmitt, războiul este starea firească a lucrurilor, o lume stăpînită de pace fiind o utopie socialistă. Şi dacă viaţa are o inerentă tentă beligerantă, atunci mintea oricărui om e pătrunsă de o distincţie fundamentală: deosebirea dintre prieten şi duşman, cu observaţia obligatorie că această distincţie e o consecinţă a apartenenţei la un popor. Naţiunile se duşmănesc, şi aşa apare politica. Potrivit acestei logici, motivaţia unui om e dată de acuitatea cu care ştie să împartă lumea în prieteni şi duşmani, de unde reiese că identitatea lui politică creşte în jurul acestei dihotomii. În schimb, dacă îl împiedici juridic să-şi recunoască duşmanii, îi iei dreptul de a se defini pe sine ca persoană politică. De pildă, un cetăţean care trăieşte cu convingerea că naţia lui n-are duşmani e o fiinţă emasculată politic. 
În al doilea rînd, într-o lume a cărei condiţie iniţială a starea heraclitică (războiul), autoritatea fiecărui popor ascultă de o verticală de origine divină: puterea se deleagă de sus în jos, de la Dumnezeu la monarh şi de la monarh la guvern. Iar ce defineşte o astfel de putere e faptul că ea poate lua decizii radicale. Etimologic, orice „decizie” e o „tăietură” în mersul lucrurilor, o tăietură care instituie un sens sau o ordine, de aceea persoana care decide e singura care are dreptul să fie numită „suverană”. La urma urmelor, adevăratul suveran e Dumnezeu, pentru ca sub el să apară persoana monarhilor. Potrivit acestei logici, suveranitatea nu poate fi a poporului, ci doar a monarhului care decide în locul mulţimii. Suverană nu e decît fiinţa care poate hotărî în privinţa stării de excepţie, iar aceea e ori zeul, ori monarhul. Mai mult, orice ordine de drept se instituie printr-un act discreţionar în numele căruia cineva impune o normă iniţială, din care va decurge întreaga legislaţie a poporului. 
În al treilea rînd, ce s-a întîmplat cu Germania postbelică a fost că învingătorii au luat locul suveranului care hotărăşte ce anume e stare de excepţie. În urma acestei uzurpări, nemţii au fost reduşi la treapta de învinşi care trebuie să accepte că sunt unicii vinovaţi pentru tot ce s-a întîmplat, caz în care, lipsiţi de demnitatea cuvenită adversarului înfrînt, li s-a interzis să-şi mai recunoască duşmanii şi prietenii. Din 1945 încoace, germanii nu mai au duşmani, ci doar virtuali prieteni, ceea ce e totuna cu a spune că, politic vorbind, nemţii sunt la cheremul altora. Le lipseşte suveranitatea dată de o persoană care să hotătărască în locul lor starea de excepţie. În schimb au voie să lupte pentru pace şi pentru binele umanităţii. Dar, vorba lui Carl Schmitt: „Wer sagt Menschheit, will betrügen.” (Cine invocă umanitatea vrea să înşele). 
Cînd unui popor i se ia demnitatea de adversar egal îndreptăţit moral, din mijlocul lui se naşte partizanul. Partizanul e forma de reacţie a unei naţiuni căreia i s-a interzis să-şi recunoască oficial duşmanii. Mai simplu: cînd ţi se ia suveranitatea, intri în pielea partizanului. Iar lumea secolului XXI cunoaşte internaţionalizarea partizanului sub forma răspîndirii globale a terorismului, căci teroristul e de fapt omul căruia i se refuză statutul de duşman cu drepturi egale şi care, scos fiind în afara legii, alege forma iregulară a războiului. Numai că partizanul, ilegal fiind din punct de vedere juridic, e legitim din punct de vedere organic, căci legile sunt date de învingător, pe cînd legitimitatea e dată de apartenenţa la o naţiune.
O carte inteligentă şi patetică, pledînd pentru actualitatea lui Carl Schmitt.