România ca un act. Eseu despre construcția de țară
“De ce trebuie să iubim România?” O întrebare care acum 80 de ani ar fi primit muzicalitatea unui răspuns liric: pentru că este o ţară frumoasă, cu un trecut glorios şi cer albastru. Azi, când cifrele indică o realitate apatică un asemenea răspuns ar fi cel puţin pueril. Într-o epocă în care suveranitatea se află pe epiderma cetăţenilor unui stat obligat să-i ajute oriunde ar fi, chiar dacă aceştia nu îi sunt loiali, România nu mai pare decât peronul unei gări. Destinaţia banilor trimişi prin Western Union celor de acasă. Pentru cei mai mulţi dintre noi România est un mijloc, niciodată un scop în sine. Pentru prea mulţi o dezamăgire; pentru atâţia o plafonare; pentru prea puţini o promisiune şi pentru nimeni o certitudine. Şi totuşi întrebarea revine acut: “De ce trebuie să iubim România?” În rândurile ce urmează voi încerca să justific un răspuns ca parte a unei legitimări mai ample a patriotismului într-o lume globalizată.
În spaţiul nedrept de scurt al acestui eseu voi încerca să-mi răspund şi să răspund la întrebarea de mai sus. Textul mai degrabă va încerca să demonstreze necesitatea patriotismului şi a culturii naţionale în cadrul stabilităţii sistemului internaţional.
Structura eseului va începe cu o prezentare a apologiei globalizării urmată dialectic de o argumentare a necesităţii statului-naţional ca ipostază a unui rău preferabil, dacă nu un cadru optim de dezvoltare umană.
Globalizarea ca libertate. Cultura ca proprietate
Putem alege să vedem globalizarea ca episodul actual al unui serial ce descrie drumul sacadat al libertăţii în modernitate. Infuzând gândirea oamenilor conceptul de libertate a schimbat fundamental toate instituţiile omeneşti. Naţionalismul secolului XIX (ca luptă pentru libertate a unor popoare împotriva unor imperii multietnice); decolonizarea (ca luptă pentru libertate a popoarelor non-europene împotriva Occidentului); autonomia (ca lupta pentru o mai mare libertate a unei comunităţi în cadrul unui stat); lupta pentru votul universal şi drepturile civile au fost premergătoare procesului de globalizare- globalizarea ca modalitatea de a-i aduce pe oameni împreună.
Voi presupune acum statul (să spunem naţional) ca pe o firmă care acţionează în sistemul internaţional precum un actor raţional care îşi calculează costurile şi profiturile. Teoria nu este originală. Când Kenneth Waltz o aducea pe tapet în 1979 el infuza studiul relaţiilor internaţionale cu aportul teoriei economice. Deşi Waltz era conştient că modelul actorului raţional simplifică realitatea, îi găsea totuşi meritul de a ne arăta cum rezultatele la nivel global se prind într-un anumit tipar. Eu voi completa neinteresul său faţă de procesele interne ale statului. Capacitatea unei firme de a face performanţă depinde de procesul de team-building. De modul în care membrii ei înţeleg să creeze o microsocietate. Ceea ce pentru o firmă se numeşte team-building în cazul unei naţiuni poartă numele de nation-building sau, mai tradiţional, proces de aculturare. Un aspect al acestui fapt este capitalul social care poate fi redat simplu drept încrederea pe care o acordăm celorlalţi. Disponibilitatea noastră de a ne pune la dispoziţia semenilor şi a coopera pentru binele comun ! Fukuyama arată că o societate este cu atât mai stabilă şi mai prosperă cu cât capitalul social este mai ridicat.Tradiţia se formează astfel din reinvestirea continuă a capitalului social- ca o înşiruire de alegeri personale şi colective ce ţes fibra socială. Cultura naţională, ca set de valori şi practici devine astfel o proprietate colectivă [sau personală dacă vreţi; în măsura în are vedeam o colectivitate ca pe o singură fiinţă]. Nu trebuie de aici dedusă cultura unei societăţi drept ceva închis ermetic ce nu permite ventilarea, contactul cu exteriorul. Ci ca pe un format, care rezolvă şi absoarbe influenţele exterioare într-un mod propriu. Aşa cum proprietatea privată [spre exemplu, o gospodărie] participă la circuitul economic fără a se dezintegra.
Necesitatea patriotismului?!
Deşi pachetul de promisiuni pe care mondializarea le aduce (posibilitatea de a-ţi alege viitorul; de a elimina spaţiul, timpul; de a beneficia de prosperitatea adusă de comerţul liber etc.) este extrem de seducător, realitatea se opreşte undeva între proiect şi utopie.
Alături de beneficii incontestabile peisajul unei lumi globalizante găzduieşte şi accentuarea inegalităţilor, a poluării, dezrădăcinarea comunităţilor şamd. Diminuarea suveranităţii tradiţionale a statelor este de multe ori corelată cu ineficienţa instituţiilor, terorismul şi proliferarea lumii interlope.
Având în minte imperfecţiunea oricărei analogii, în lumina celor argumentate mai sus putem considera globalizarea drept un uriaş proces de redistribuire a proprietăţii- proprietatea însemnând aici cultura statului-naţiune. Diminuarea suveranităţii statale, proliferarea actorilor non-statali, fluxul de imigranţi dinspre statele sărace spre cele bogate produc numeroase externalităţi, multe dintre ele nedorite.
În altă ordine de idei numărul mare de imigranţi nu poate fi gestionat de către statele occidentale. Convulsiile sociale care au loc din timp în timp în Franţa sunt o dovadă a neputinţei stabilimentului de a-i integra pe noii veniţi. De aceea ar fi în interesul statelor occidentale ca probleme să fie rezolvate la locul 0 al producerii lor. Altfel spus, ar fi salutară găsirea unor soluţii prin care aceşti oameni să fie ajutaţi să îşi rezolve problemele acasă fără a mai considera imigraţia în Occident drept panaceu. Comunitatea internaţională nu va putea niciodată rezolva problemele a ceea ce ne-am obişnuit a numi drept Lumea a treia dacă cei din zonele problematice nu doresc şi mai ales nu doresc să se ajute singuri. Aşadar ar fi dezirabil ca să putem încuraja edificarea unui patriotism moderat şi constructiv. Un patriotism bazat pe civism. Pe dorinţa rezolvării unor probleme concrete şi nu doar un discurs bombastic lipsit de urmări în planul realului.
În loc de concluzie
Mi-ar fi plăcut ca la sfârşitul rândurilor de faţă să am conştiinţa schiţării măcar a unui trunchi pe care să se poate pune ulterior coroana. Din păcate cred că am reuşit să redau doar un mugure cu ceva excrescenţe. Profit de ocazia scrierii acestui eseu ca antet al unui corp argumentativ mai serios şi, sper eu, să adauge un plus de originalitate într-un mediu de multe ori îmbâcsit.
Se tot spune că trăim în România şi aceasta ne ocupă tot timpul. Dar poate că nu ne ocupăm acest timp cum trebuie. Precum la jocul Tetris nu ştim să ordonăm cuburile în aşa fel încât să putem trece la nivelul următor. Poate că ne imaginăm România ca o barcă ce se scufundă. O ancoră care nu ne oferă stabilitate, ci doar ne trage în jos împiedicându-ne evoluţia. Dar poate ar trebuie să privim lucrurile în sens invers. Să ne imaginăm că România nu este o origine, ci un scop spre care îl dorim atins. Să ne imaginăm că suntem cetăţeni ai lumii sau reprezentanţi ai ONU care au de rezolvat o situaţie a unui stat aflat la ananghie. Să ne imaginăm România drept un şantier, o schelă aflată în construcţie. Demersul nostru ar fi pe undeva unul actoricesc. Am intra în interiorul subiectului. Un actor nu îşi poate interpreta calitativ un rol decât dacă îşi simpatizează personajul, încearcă să îl înţeleagă, să se apropie de paradoxurile sale şi să îi speculeze posibilele reacţii. Aşa nu ne vom mai lamenta asupra condiţiei umane în care istoria ne-a încastrat.
În schimb vom da un sens părţii din umanitate pe care o reprezentăm.
Scrisă de Silviu Petre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu