Scurtă istorie de rafinare: Cum a ajuns România ca din zece rafinării să mai aibă doar trei

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Scurtă istorie de rafinare: Cum a ajuns România ca din zece rafinării să mai aibă doar trei

ieri, 15:23 Autor: Roxana Petrescu
Scurtă istorie de rafinare: Cum a ajuns România ca din zece rafinării să mai aibă nevoie de numai trei

Petrom, cea mai mare companie din România, a anunţat azi că pune lacătul la rafinăria Arpechim din Piteşti, în contextul în care producătorul de petrol şi gaze a spus încă de la finalul anului 2009 că intenţionează să tragă pe linie moartă două business-uri Doljchim şi Arpechim.


Deşi la momentul respectiv, oficialii Petrom spuneau că la finalul anului 2011 se va stabili viitorul Arpechim, azi ei au anunţat că unitatea se va închide în contextul în care nu au găsit niciun cumpărător credibil.

Închiderea rafinăriei Arpechim face astfel ca dintr-o industrie de prelucrare a petrolului formată din zece unităţi de rafinare, numai trei să mai funcţioneze în prezent: Petromidia, companie controlată de grupul petrolier Rompetrol, Petrobrazi, a doua rafinărie din portofoliul Petrom, şi Petrotel, unitate controlată de ruşii de la Lukoil.

Ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani astfel încât azi România să mai aibă nevoie de numai 3 unităţi de rafinare?

România a fost prima ţară din lume care a avut o capacitate de rafinare, fiind de altfel prima ţară în care s-a descoperit petrolul în urmă cu mai bine de 150 de ani.
În tot acest timp, industria de profil s-a dezvoltat continuu, fiind construite rând pe rând zece rafinării. Acestea sunt: Petromidia, Petrobrazi Ploieşti, Arpechim Piteşti, Petrotel Ploieşti, Rafo Oneşti, Astra Ploieşti, Vega Ploieşti, Steaua Română Câmpina, Rafinăria Dărmăneşti şi Petrolsub Surplacu de Barcău. Primele cinci rafinării sunt unităţi cu capacităţi mari, în timp ce ultimele sunt de dimensiuni mici.

Specialiştii din piaţă spun că întreg sectorul de rafinare a fost dezvoltat cu o singură intenţie: obţinerea unei industrii pe verticală, care să aibă textile, petrochimie, lacuri şi vopsele, îngrăşăminte chimice, iar toate acestea să pornească de la petrol. De exemplu, în anii '75 în România se rafinau circa 20 de milioane de tone de ţiţei, pentru ca între '88 şi '89 nivelul să ajungă la 34 de milioane de tone.

În 2009 însă, rafinăriile din România au mai prelucrat numai circa 13-14 milioane de tone pentru a acoperi o cerere mai mică de 9 milioane de tone de produse petroliere, cerere diminuată şi de efectele primului an de criză.


În ciuda supracapacităţii evidente, analiza strategiilor anunţate de marile companii petroliere denotă faptul că în anii de boom economic nici măcar nu se lua în calcul închiderea marilor unităţi, ci dimpotrivă.

Astfel, creşterea consumului de carburanţi îi determină pe marii petrolişti locali să anunţe în 2007 investiţii de miliarde de euro în rafinării în contextul în care setea de benzină şi motorină a României nu părea că se va potoli rapid. OMV spunea de exemplu că are un buget de investiţii de un miliard de euro pentru Petrobrazi pentru a-i creşte capacitatea de rafinare de la 4,5 la 6 milioane de tone.

Au fost necesari însă numai doi ani pentru ca de la optimismul de atunci să se ajungă la situaţia din 2009 când aceleaşi companii au ales să-şi închidă capacităţile de rafinare. A fost cazul Petrom care atunci a anunţat că planurile de creştere a capacităţii de rafinare de la Petrobrazi se tranformă în investiţii în micşorarea capacităţii de rafinare, Arpechim intrând într-o perioadă de conservare finalizată azi prin anunţul de închidere definitivă a companiei.