Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
De la vinovăţia justiţiei la falimentul dreptului -scrisoare deschisă către domnul Valeriu Ciucă-
Domnule Ciucă,
Ultimul mesaj primit de la dv m-a bucurat. Preţuirea care vi s-a arătat la curtea europeană mi-a confirmat că nu m-am inşelat văzînd în dv un partener pentru discutarea problemelor teoretice şi practice de drept care mă frămîntă, chiar dacă le abordăm din unghiuri diferite. In discursul laudativ cu care a fost salutată plecarea dv dintr-o misiune juridică de înalt nivel, este accentuată preocuparea dv metodică pentru scrutarea temeirilor normelor juridice- care mă frămîntă şi pe mine. De aceea revin la invitaţia de a face cunoscută public părerea dv. faţă de observaţiile mele privind (ne)funcţionarea justiţiei din România, raportată la problemele fundamentale ale teoriei statului şi dreptului.
Nu mai reamintesc celelalte provocări ale mele în direcţia dv. Vă semnalez doar cîteva adrese la care am expus problema mea de cercetare-acţiune:
http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=7&year=2009&month=12.htm
http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=3&year=2010&month=9.htm
http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=2&year=2010&month=9.htm
http://www.piatauniversitatii.com/news/default_editoriale.asp-year=2010&month=12.htm sau demersurile concrete făcute de mine pentru a demasca (in)justiţia română:
http://www.piatauniversitatii.com/news/default_editoriale.asp-year=2010&month=12.htm
http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=1&year=2011&month=2.htm
http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=2&year=2011&month=3.htm
Drumul meu spre intrebarea "Pe ce se bazează şi cum creşte legitimitatea unui sistem juridic?", care se loveşte de obstacole nedepăşite, nu este cel obişnuit, al unui practician, sau al unui teoretician specializat. Cercetarea mea interdisciplinară (teoria sistemelor şi cibernetică, psihologie (socială) şi teoria cogniţiei/cunoaşterii, logică şi epistemologie, teoria explicaţiei, comunicării şi educaţiei, teoria jocurilor, negocierii şi cooperării etc.) nu a avut- mult timp- şi dreptul printre componente (sau aplicaţii). Primele mele legături cu problematica (literatură) juridică au fost ocazionate de interesul pentru traseul profesional al soţiei mele, o juristă din generaţia dv. Dar în ultimii ani, implicarea în încercarea de judecare/reparare a abuzurilor regimului comunist m-a silit să urc treptat scara de la pretenţia civică la plîngerea petentului, apoi la alcătuirea pledoariei şi consultarea legislaţiei si jurisprudenţei, care au impus studiu teoretic şi în sfirşit, căutări privind bazele epistemice ale teoriilor statului si dreptului.
Rămân desigur un musafir în acest spaţiu. Textele pe care vi le-am semnalat incearcă sa urce pe scara semnalată mai sus. Nu reiau aici problemele, ci extrag consecinţa lor ultimă. Condamnarea justiţiei din România, complice (susţin eu) la un genocid continuat şase decenii- iată obiectivul meu concret. Vreau să spulber prezumţia de legitimitate a unei legalităţii criminale. Ceea ce conduce la o provocare de fond. Reaua credinţă a celor care au uzurpat instituţiile statului român nu este singura cauza a patologiei juridice. Reperez, pornind de la acest studiu de caz- dureros dar consistent- racile, aporii si falsuri pe care se sprijină dreptul, limite de principiu si pragmatice adînci, izvorînd din nivelul de bază al socialităţii, sau efecte nocive ale complexităţii promovată de progres. Am ajuns la concluzia că nici dreptul nu poate avea fundamentele pe care le pretinde, nu (mai?) poate infige piloni într-un sol tot mai îndepărtat, mitic, fiind silit să plutească în derivă pe suprafaţa oceanului agitat al realităţii, intreţinînd- chinuit- falsa impresie că e polarizat de sensuri valide.
Poate că nici nu putea fi altfel condiţia juristului, azi, într-o civilizaţie eşuată în simulacru sistematic şi impostură labirintică, în care profesorii alienaţi trebuie să se facă- deseori- că educă, medicii- că tratează, politicienii- că reprezintă, cercetătorii- că descoperă, ziariştii- că informează, inginerii- că optimizează, muncitorii- că produc, funcţionarii că rezolvă, programatorii că implementeză, filozofii că meditează, preoţii că cred, oamenii că există…
Nu m-aş revolta virulent, dacă s-ar recunoaşte fragilitatea deschisă a construcţiei şi condiţiei juridice, faptul ca duce la sub-compromisuri (convenţii aparente, căci sînt controlate de cei ajunşi la putere), mai mult sau mai putin adecvate unor necesităţi sociale contradictorii şi fluide, nici într-un caz la surse de adevăr,dreptate şi sens, adică la Reper- în sensul plin al cuvîntului, la care aspiră visătorii dreptului natural.
Priviţi-vă colegii oficiind un rit cenuşiu, cu aere de dumnezei cu celular, ascunzîndu-şi mediocritatea cupidă în togi, lozinci concatenate găunos şi sub-raţionamente, pretinzînd că demonstrează riguros, că tranşează corect, că fac lumină pentru dreptate, părînd a rezolva 50 de dosare pe zi (dar fără a mai apuca să le citească). Sînt aceşti cavaleri ai retoricii de plîns, sau de condamnat? I-aş compătimi pe cei care au sarcina ingrată să joace teatru în sala de judecată, să simuleze continuu rezolvarea antagonismelor şi ambiguităţilor nerezolvabile, să-şi pună elocinţa în slujba petentului necinstit, să gîdile sau zgîrie urechea atrofiată a unor judecători intoxicaţi de deciziile vărsate la gramadă, sa forţeze condamnarea acarilor Păun- închizind ochii fata de delicvenţii cu relaţii deasupra legii, să producă micro-observaţii corectoare privind articole din legi strîmbe, folosite strîmb de oameni strîmbaţi de un sistem strîmbat.
Dar am motive să nu tratez concesiv mercenarii nedreptăţii, să nu menjez o castă prea rapace, necinstită, arogantă şi nocivă, care sprijină deturnarea energiei justiţiare înspre o farsă distructivă. Societatea modernă a reuşit transformarea agresiunii directe, generată de instinctul animalic de supravieţuire, într-o serie de roluri tipizate (specializări), care împletesc, în doze diferite, schimbul de servicii reale cu parazitismul. Exista şi moduri rezonabile de a-ţi cîştiga pîinea. Nimeni nu e obligat să practice necinstit o meserie (să practice o meserie necinstită), să facă prostituţie intelectuală cu ifose profesioniste, o jalnică postură, chiar bine plătită şi bine cotată, la bursa valorilor falsificate.
Fiind atît de gravă, concluzia studiului meu, că deturnabilitatea justiţiei (şi în general, a instituirilor sociale) e cauza ultimă a deturnărilor constatabile, mai mult sau mai puţin suportabile (cum este cazul românesc)- vă propun să mă contraziceţi fertil, fără menajamente. Arătaţi-mi vă rog, cum şi unde au trecut- cu succes- teoreticienii dreptului examenul analizei fundamentelor, la care s-au expus matematicienii sau fizicienii secolului trecut, cu unele rezultate negative- care au mărit profunzimea întrebărilor, dar au creat crize dificil de gestionat în comunitatea ştiinţifică. Nu cumva nedescoperirea inconsistenţei juridice nu este orbire sau întîrziere, ci apărare, prin inacţiune, a intereselor celor care folosesc respectabilitatea nejustificată? Pentru că, pe de o parte, ocupanţii inimii cetăţii trebuie să evite punerea în discuţie a temeiurilor regimului de care profită, pentru a cărui continuitate lucrează volantul juridic. Pe de altă parte, cei angajaţi în măşinăria "dreptăţii", ca falşii vindecători, predicatorii găunoşi sau propagandiştii cinici- nu au interes ca publicul să descopere că e vorba de placebo în satisfacţia înşelătoare că nerezolvabilul e rezolvat corect. Deşi, admit, lumea lucidităţii generalizate brutal poate fi mai rea decît cea anesteziată cu iluzii, reacţia anarhică putînd mătura şi ce s-a construit viabil pe nisip.
Trebuie să existe însă şi alte soluţii, să putem supravieţui mai demn. Prea profită regeşte cei fără scrupule de dificultăţile definirii şi apărării binelui. Prea e respingător conformismul faţă de manipularea propagandistică, dezolantă capacitatea domesticirii, pe care se bazează ingineria centralizată a sensurilor. Prea au căzut în postmodernism intelectualii, răpuşi de relativism, sau de comoditate.
În nenumărate tomuri de drept "racordate" ca într-un joc de oglinzi, produse în serie de banalişti aciuiaţi academic, nu găsesti nimic despre esenţial. Cum pot fi reperaţi, dovediţi şi pedepsiţi cei care încalcă legea- e un subiect banalizat. Dar despre cum se reperează, dovedeşte şi pedepseşte pătrunderea răului în lege, despre capturarea justiţiei, uzurparea statului- procese omniprezente în istorie- doar fleacuri expirate.
Fenomenul juridic e integrat cibernetic, interferînd dublu cu activitatea socială. Pe de o parte , legea pilotează societatea care o aplică, prin mecanisme puse la punct şi urmărite meticulos, de instituţii tot mai depăşite, deşi cresc canceros. Pe de alta, ea este emanată din societate, prin procese politice insuficent controlate, definite vag de constituţie şi de regulă- abuzive, căci nu are cine pedepsi puterea, pentru că foloseşte maşinăria legală la făcut rău, sau cîştig necinstit. Se ajunge ca statul să fie instrumentul- tot mai perfecţionat şi puternic- cu care un grup uzurpator îşi poate captura şi tîlhări concetăţenii.
În loc să crească controlul populaţiei care suportă legea în procesul stabilirii ei, pseudodemocraţia de mucava (bazată pe inşelătoria falsei "reprezentări") ne îndoctrinează tot mai insistent că nu pot fi pedepsiţi cei care au abuzat, nici după ce sînt răsturnaţi de la putere, deci că nu se poate face -retroactiv- reabilitarea reală a dreptului. Boala cea mai gravă rămîne deci netratată, pericolul cel mai mare- necombătut, în numele evitării "vinătorii de vrăjitoare". Şi jocul merge înainte aşa.
Aplicarea, chiar corectă, a unor legi incorecte, stabilite incorect- nu poate insănătoşi viaţa socială. Noroc că nu toate instrucţiunile comuniste au fost aplicate. Anticorpii infectaţi ai legii devin cei mai periculoşi duşmani ai organismului colectiv, interdicţia ca o celula atacată să-şi facă dreptate singură lasînd cale liberă dăunătorilor, care au învăţat că trebuie să ocupe polii de putere, dacă vor impunitate. Numai bandiţii mici operează ilegal. E drept că o grupare criminală care a cucerit teritoriul, va impune eventual ordinea ei, pentru ca afacerile să nu-i fie deranjate de benzi rivale. Viruşii cîştigători pot apăra de alţii corpul pe care-l exploatează (dar la noi, nici asta nu au făcut). Orice putere disciplinantă e mai buna decit anarhia? Să trebuiască să ne resemnăm la acest drept cinic, ascuns după aparenţe respectabile, umanismul fiind o elucubraţie romantică?
Majoritatea colegilor dv. deşi împotmoliţi în noroiul unei realităţi obscene, nu-şi pun însă astfel de probleme. Ca să nu vadă haul care coace norma, ei pleacă de la ea mai departe, convinşi religios că legea nu se discută (dacă sînt măcar de bună credinţă, ceea ce deseori nu e cazul). Mai grav e că şi "teoreticienii" din facultăţile de drept evită atacarea problemei frontal, din motive nu neparat respectabile. Poate nu am dat eu peste experţii temei. O fi vorbind între ei, în cerc intim, în vreo revistă sau la un colocviu. Va rog atunci să-mi semnalaţi cu cine ar trebui să port acest dialog, ce autori ar trebui să citesc, ca să înaintez.
Deocamdată eu constat că ipoteticii teoreticienii "fundamentalişti" nu determină juriştii care roiesc pe teren să depăşească simplismele şi sofismele. Cum ar fi pretenţia că normativitatea este deasupra vieţii (că realitatea ar încape în formule juridice). Sau credinţa că orice cetăţean trebuie să-şi puna avocat ca să poată urmări fluviul legislaţiei… pe care e prezumat că o cunoaşte. Sau concepţia secătuitoare că judecătorul aplică legi şi nu că judecă o situaţie, conform conştiinţei sale umane şi competenţei lui în dreptate, evitînd încălcarea legilor (care reduc arbitrariul şi neomogenitatea decizională) dar apelînd la bun simţ, dacă legile sint contradictorii, absurde sau nefaste. Nici măcar faptul că viaţa, limbajul şi cultura- şi nu constituţia- stau la baza dreptului, nu e observat de prezbitul analitic. Că legea e formulată prin cuvinte, pe care nu le poate defini exhaustiv (orice dicţionar fiind de altfel un cerc vicios sugestiv) şi pe care- obiectiv- nu le poate interpreta -subiectiv- decît un om, nu o maşina, oricît de sofisticată. Aşadar, că baza inevitabilă a dreptului este experienţa umană partajată, sedimentată în limbaj, ceea ce lasă loc troficei şi supăratoarei imprecizii (a se vedea studiile fundamentale ale lui Witgenstein).
Prin obtuzitate formalistă -consecventă- ajung "maeştrii" retoricii puse în slujba protejării criminalilor comunişti la aberaţii "docte", cum ar fi că:
- Distrugerea în masă comisă de comunişti în România nu este genocid, pentru că nu a decimat complet "un grup naţional, etnic, sau religios" (restricţie absurdă, chiar codul nostru penal admiţînd -logic- că distrugerea oricărei comunităţi- tot genocid este) sau pentru că dreptatea nu a fost aprobată de instanţe internaţionale (care nu au interes să scoată la lumină modul în care s-a terminat al 2-lea război mondial, în Europa de Est)
- O fi fost criminal comunismul, dar instituţiile şi legile lui nu pot fi declarate criminale a posteriori; iar rău- făcătorii prepuşi (activişti, securişti, miliţieni, procurori, judecători) nu răspund- decit de încălcarea eventuală a legilor (criminale).
- Decretul comunist 167, a putut bloca reparaţiile civile, limitînd la trei ani prescripţia "extinctivă" (deşi pînă şi acest act premeditat antijustiţiar conţine prevederi -art 8,13,16,19- care ar fi permis depăşirea prescripţiei, dacă avocaţii care se fac că sprijină victimele ar fi avut curajul să le invoce)
- Trebuie plătite despăgubiri mari ciocoilor traziţiei lezaţi moral de vreo acuzaţie fără probe (că doar ei sînt gestionarii arhivelor) sau unui Pacepa, dar nu şi celor schinjuiţi ca în iad atîţia ani pentru că şi-au iubit ţara sau respectat demnitatea. Abuzurile judiciare comuniste nu merită compensaţii materiale, pentru că dauna e "morală" (şi nu de-a dreptul existenţială, noţiune a realităţii crude, care nu a încăput în drept)
- Foştii deţinuţi politici trebuie să dovedeasca în instanţe, individual, că au fost nevinovaţi, pentru a li se anula sentinţa… deşi primesc de 20 de ani un fel de pensie pentru vechimea în munca de deţinut închis pe nedrept (dată tocmai ca ei să rămînă departe de tribunale). Asta dacă nu cumva au purtat cămaşă verde, sau au avut idei legionare- crime fasciste care justifică exterminarea comunistă.
- Nu au existat probe suficente pentru a inculpa vinovaţii, mărturiile supravieţuitorilor nefiind suficente, iar arhivele călăilor neputind fi deschise , datorita "preferinţelor legiuitorului" post-decembrist… pentru protecţia confidenţialităţii criminale, personale şi clasificate.
- Nenumăratele infracţiuni din care s-a compus crima supercomplexă a regimului comunist, trebuie judecate separat, pulverizate prin disjungere şi declinare … ca să expire termenele de prescriere pentru infracţiunile scoase din context
- Deşi regimul şi-a continuat dominaţia represivă dupî 1964, recurgînd mai rar la forţa brută, pentru că instituise teroarea şi controlul total al securităţii, nu se poate vorbi de continuitate pînă în 1989, încît să intre în joc imprescriptibilitatea recunoscută şi de criminali în 1968
- Principiul prescripţiei trebuie aplicat celor care au paralizat premeditat justitia. (In timp ce , pe teren, procurorii rămaşi la post lungesc anchetele pentru prescriere -lipsind restricţiile legale- iar judecătorii nu răspund -lipsind penalizările legale- de distrugerea vieţilor celor judecaţi greşit, sau de pagubele aduse statului comitent. Salarii si pensii speciale "nesimţite" răsplătind slujirea injustiţiei).
- Cînd ancheta procuraturii militare ajunge la concluzii , după peste zece ani de cercetări, trebuie reluat totul de la zero (de o echipă pregătită să închidă speţa cu NUP), pentru că unii potenţiali inculpaţi sînt civili (sau au devenit prin pensionare !)… şefii statului de exemplu
- nu se aplică suspendarea sau întereruperea prescripţiilor, deşi justiţia a respins, pînă azi, toate încercările victimelor de a se face dreptate
Şi aşa mai departe….
Dacă dreptul ar fi fost ce/cum pretinde, nu s-ar fi putut susţine/impune atîtea inepţii, oricît de mult ar fi vrut slujitorii legii să servească stăpînii ei.
In slujba impunităţii, cîrdăşia cu marii vinovaţi (complicitatea cu autorii genocidului, îmbogăţiţi fabulos după 1990 din prada smulsă victimelor) işi dă mîna cu primitivismul- natural sau simulat . Aşa s-a ajuns la pulverizarea cauzelor unitare prin disjungeri şi declinări de diversiune, cerute de o "curte constituţională" infractoare. La zecile de mii de sentinţe inexplicabile onorabil, care au determinat victimele "justiţiei" să apeleze nu numai la CEDO, dar şi la tribunalul de la Haga, ca recunoaştere a unui genocid juridic care nu poate fi stăvilit. La pseudo- raţionamentele care pretind că "2+2=5" sau tezele că "dupa zi, nu urmează noapte" impuse eventual prin legiferare. Cunoaşteţi vreun mecanism care să permită unui cetăţean să nege valabilitatea unei legi, demonstrabil absurde? Nici măcar încălcările constituţiei nu pot fi invocate eficace de victime, doar stăpînii justiţiei avînd dreptul să declare neconstituţionalitatea unor legi, valide insă pînă atunci- chiar dincolo de proba contrară- pentru cetăţeanul de jos. Prezumăm că toate prezumţiile, lăsate la cheremul "luminilor" convenabile sistemului sînt juste, nu-i aşa? Judecătorii aşteptînd comanda politică, pentru a şti cum trebuie interpretate legile, clădite premeditat pe ambiguitate…
De nu ar fi decît problema operaţionalităţii, şi examenul teoretic/practic al sistemului juridic ar fi căzut. Farsa din procuraturi şi instanţe, care nu au cum rezolva serios dosarele, poate fi observată de oricine. La fel ca şi absenţa, din literatura "teoretică", a analizei fezabilităţii (evaluarea resurselor necesare pentru a se face corect ce pretinde dreptul că se face; imaginarea unor alternative de compromis cinstite).
În căutarea legitimităţii, dreptul nu dă de fund şi nu poate da. Temeiul său ultim rămîne pulsul creativ al vieţii, un univers deschis, care provoacă tensiuni de libertate interpretativă, dar şi contradicţii, ambiguităţi şi schimbări perpetui, exact contrariul modelului la care se raporteză ritos majoritatea juriştilor.
Cam acesta e unghiul din care atac problema judecării regimului de tranziţie din România, pentru infracţiunea împotriva justiţiei- imprescriptibilă sau neprescrisă- pe care o constituie nejudecarea crimelor regimului comunist- un delict care compromite fatal legitimitatea legalităţii.
În timp ce dv. -cred- deşi constataţi realist influenţa reţelelor care uzurpă puterea în stat asupra sistemului juridic, consideraţi că ea nu surpă şi temelile dreptului , ci produce doar regretabile deviaţii, scăderi de parcurs, tatonări, rătăciri. Mi-aţi spus că optaţi (cu o bună credinţă de care nu mă îndoiesc) pentru închiderea cicatricilor, pentru că prelungirea înfruntării (juridice) nu ar face bine corpului naţional.
Eu însă susţin că "trecînd mai departe" se vor înfunda şi mai rău şi România şi dreptul. Alegeţi. Nu puteţi salva simultan şi justiţia aceasta (care nu a pedepsit pe cei ce au făcut praf viaţa atîtor români)- şi ideea de drept. Voi încerca în alt cadru să expun temeinic modul cum am ajuns la concluzia (e drept, aflată ca intuiţie printre ipotezele mele politico-civice) că dreptul, neavînd alt temei ultim decît fertilitatea socială, işi pierde orice legitimitate cînd e folosit de cei de desupra legii contra celor prinşi sub ea.
Sper să vă stîrnesc interesul pentru teza mea, că ameliorarea societăţii cere studierea căilor de combatere a celor care fac rău prin lege, adică punerea la punct a unor mecanisme (cum ar fi introducerea contractelor politice creatoare de răspunderi) care să se aplice celor ce vor/capătă puterea de a conduce maşina juridică.
Cel puţin imediat, imaginarea metodelor şi regulilor de pedespire a abuzului legislativ şi juridic, nu va crea raportul de forţe necesar impunerii metadreptului. Dar ea poate lansa cercetarea fundamentală în problema sănătăţii statului şi dreptului într-o direcţie fertilă pentru un viitor măcar posibil, dacă nu previzibil.
Ioan Rosca, 27 martie 2011 (în cinstea Basarabiei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu