Filmul de la care cinematografia noastră poate reîncepe/ de Constantin Stan

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Filmul de la care cinematografia noastră poate reîncepe/ de Constantin Stan
ieri, 23:53 Ziarul Financiar

Filmul de la care cinematografia noastră poate reîncepe
O sală care s-a umplut mai ales după ora anunţată pentru începerea premierei, dar o sală plină şi caldă a întâmpinat primul film al lui Cătălin Apostol cu un entuziasm aparte, grav, i-aş zice.
"Umilinţă - Locul unde clopotul nu bate niciodată" este o poveste tulburătoare despre România zilelor noastre.


Despre întreaga Românie a acestor vremuri, nu numai despre satul din a cărui biserică nu au mai rămas decât zidurile şi câteva icoane, nu numai despre un "nebun" al satului supus tuturor umilinţelor pentru o culpă de care nu se face vinovat, nu numai despre poliţistul şpăgar, mâna în mână cu borfaşii şi criminalii aceluiaşi sat, nu numai despre o zonă supus periodic inundaţiilor, prilej pentru şmecheri să mai dea un tun ori un tunuleţ furând ajutoarele. Partea este în acest caz întregul.
"Umilinţă" este un film pe care nu-l poţi judeca numai după canoanele artistice. Din el năbuieşte atâta viaţă autentică, încât nu te mai incomodează micile scăpări amendabile în cazul ficţiunilor pure. Şi ce dacă personajul principal seamănă într-un fel cu Ipu şi că nebunul blând şi inocent este ocrotit, înţeles de un copil, aşa cum am mai văzut şi în alte opere artistice? Şi ce dacă regizorul şi scenaristul nu au aflat o modalitate mai inventivă de a ne spune filmic momentul în care Dumitru devine un ucigaş fără vină, un paria şi un aducător de nenoriciri în ochii celorlalţi?
Toate acestea trec neobservate - sau, oricum, nu te incomodează - atunci când urmăreşti admirabilul film al lui Cătălin Apostol. Senzaţia copleştitoare este că filmul nu se face din filme, aşa cum se zice că din cărţi se ivesc alte cărţi. Realitatea este întotdeauna nepăsătoare că seamănă cu ceva din ficţiune, iar regizorul are atâta încredere în realitatea pe care o transpune, încât nu-i pasă de eventualele obiecţii de genul "Aşa a făcut şi Tarkovski în Rubliov" sau "Seamănă oarecum subiectul cu Durennmat".
Nu aş pune totul numai pe seama experienţei şi vocaţiei extraordinare de autor de filme documentare ale lui Cătălin Apostol. Ne aflăm, aşa cum spunea Dan Puric, în faţa unui act de naştere în cinematografia românească prin "Umilinţă". Nu atât prin acest film în sine. Tehnic nu impune prin originalităţi sfidătoare. Se înscrie chiar în tiparele tradiţionale ale spunerii unei povestiri filmice. Nici la nivelul subiectului nu putem vorbi de abordări ale unei realităţi ce nu s-a mai văzut până acum. Caracterele sunt şi ele în linia tradiţională, tinzând spre arhetipuri ale unei civilizaţii.
Ceea ce revoluţionează, şi nu mă feresc să spun acest cuvânt care adesea invită la multă prudenţă în folosirea lui spre a nu cădea în derizoriu, este însăşi ideea de a face film. În viziunea lui Cătălin Apostol, "ceea ce vreau să spun" este covârşitor înaintea lui "cum o să spun". Este o primă operă în care eticul câştigă în faţa esteticului într-un mod atât de decisiv, încât instituie o nouă estetică.
Am ţinut să scriu acest cuvânt de întâmpinare sub imperiul primelor impresii. Filmul merită o analiză amănunţită, ceea ce voi încerca să fac în numărul viitor, iar ceea ce propune Cătălin Apostol incită la o amplă dezbatere pentru ca imensul câştig adus de el să nu se piardă.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.