Un loc numit Cernăuţi
Ion Filipciuc: – Prietene Radu Mareş, de curând ai mai făcut un voiaj la Cernăuţi. Cum a fost acolo? Ce e nou?
Radu Mareş: – Ca să-ţi răspund, trebuie să le iau mai întâi pe cele vechi. E, în marginea frumosului parc cernăuţean, statuia ştiută de toţi a lui Eminescu, realizată de un sculptor ucrainean şi pentru care, măcar ca dimensiuni, trebuie să ne declarăm mulţumiţi, lăsând deoparte calitatea artistică. E şi placa de marmoră albă, tot datorată lui Eminescu, de pe clădirea liceului, unde sunt duse grupurile de turişti când sosesc din Ţară. Vine la rând casa lui Aron Pumnul, dascălul care a făcut aici epocă, o casă care nu e propriu-zis o bojdeucă, şi promisiunea că va fi acolo un muzeu. Există în centrul oraşului un bust din bronz al lui Celan, adus din Austria, dacă nu mă înşel. Mai e şi o placă verticală, mare, de marmoră roză pe bulevard, creaţie a unui gruzin şi donată de un evreu, actual deputat în parlamentul din Kiev, prin care e omagiat Cernăuţiul, ca loc de baştină al mai multor etnii risipite în lumea largă după epoca de mare şi glorioasă înflorire antebelică. Încăpăţânat, nedispus să renunţ, repet iarăşi că e uitat sau ocultat Gregor von Rezzori, alt fiu celebru al urbei, autor al unor romane care sunt veritabile declaraţii de dragoste pentru Cernăuţiul copilăriei şi adolescenţei sale: nu înţeleg cine şi de ce naiba l-a pus sub embargo, chiar şi la noi, nu doar în Ucraina. Dar mă opresc cu enumerarea aici.
I.F.: – Să revenim la noutăţi.
R.M. : – Pentru mine, îngăduie-mi încă o amânare, călătoriile la Cernăuţi sunt un fel de pelerinaj, adică ceva totalmente străin de definiţia explorării turistice. Mă învârt prin oraş, bat cu pasul toate coclaurile, casc gura în dreapta şi-n stânga, tăifăsuiesc cu prietenii noştri cernăuţeni. Dar finalmente, pe drumul de întoarcere, constat că filmul mental e voalat, inutilizabil. De regulă, în spaţii străine, se deşteaptă în mine o nesăţioasă lăcomie a simţului de observaţie, care înregistrează milimetric fiecare amănunt. Dincoace, straniu, luciditatea mi se obscurizează, intru într-un fel de absenţă ca într-un tunel unde nu e decât licărirea de ghidaj dinainte, foarte departe. E de fiecare dată cu mine umbra mamei, o duc de braţ şi continuăm o discuţie care nu se mai termină, pentru că ne reproşăm fiecare lucrurile nefăcute sau făcute cum nu trebuie, sau uitate, sau neglijate. E o parte a dării de seamă imposibil de tradus, ca s-o priceapă şi altcineva, şi totodată povara mea de care nu ţin să scap. Ar fi însă, iartă-mă, abuziv să mai întârzii în cercul vicios şi obscur al acestor deliruri. Marile, gravele, tăioasele probleme sunt afară, la lumina orbitoare a soarelui. Toate-s noi şi vechi-s toate!
I.F. : – Aşadar, septembrie 2011.
R.M. : – Exact, o duminică însorită, câteva săptămâni înainte de prima brumă. Printr-o frumoasă iniţiativă, de trei ani, prima duminică din septembrie premerge duminica mare a limbii române la Cernăuţi de la sfârşitul săptămânii imediat următoare. Aceasta din urmă, precum se ştie, a fost botezată la Chişinău „Limba noastră cea română”, denumire adoptată şi la Cernăuţi. În paranteză fie zis, limbă-cea mie nu-mi sună bine, dar nu e nimic de făcut, firma a fost bătută în cuie. Mai era, tot aici, în plină desfăşurare, şi un festival internaţional de poezie, organizat de forurile culturale ucrainene şi cu participare numeroasă – Austria, Ungaria, România, Israel etc. – de unde au evadat ca să ne întâlnim şi să ne îmbrăţişăm şi să ne facem poze împreună poeţii Robert Şerban şi Grigore Chiper de la Contrafort, din Chişinău. Simultană cu festivalul, întâlnirea noastră cultural-scriitoricească se intitulează poetic „Respirări”, a fost la a treia ediţie şi s-a datorat jurnalistei şi scriitoarei Doina Cernica. Să fiu şi mai precis: e datorată ei exclusiv, încăpăţînării, alergăturii neobosite, telefoanelor, admirabilului ei simţ absolut necesar pentru a duce la capăt ceva. Şi încă şi mai precis: fără ea, n-ar fi fost nimic. Subliniez şi insist: n-o ajută nimeni, măcar cu un bănuţ simbolic, nici de la judeţ, nici de la vreun minister, şi pare-se că nici n-are nevoie. Totul e cu titlu privat.
I.F. : – Până la un punct, experienţele noastre sunt asemănătoare. M-ar interesa deosebirile, dacă există aşa ceva.
R.M. : – N-am impresia că există deosebiri esenţiale, socotind condiţia noastră comună de bucovineni, cu acelaşi reper fix numit Cernăuţi, despre care am tot povestit între noi la nesfârşire. În primele mele veniri la Cernăuţi, mă uitam mai mult la case decât la oameni, ca şi cum verificam o legendă, un basm din copilărie şi am căzut cu picioarele pe pământ ceva mai târziu, obligat de realitate, care-i mai simplă şi mai brutală. Poate şi mai banală. De pildă, cineva de acolo, care cunoaşte şi situaţia din Ţară, mi-a zis că în Cernăuţi n-ai să vezi nicăieri vreun ţigan şi, într-adevăr, am verificat şi aşa e. Nu ştiu dacă vor fi existând în împrejurimi dar în oraş nu se vede niciunul. Nu există însă nici câini vagabonzi, nici măcar unul de leac. Şi nici nu te ciocneşti de mâncători de seminţe care să scuipe cojile pe jos unde caldarâmul străvechi, păstrat de pe vremea lui Franz Iosif, care-ţi zdruncină creierii în cap când treci cu maşina, e foarte curat. Ce să mai spun? Bănuiesc că Ucraina, nefiind în UE, şi pe care eu, ca persoană privată, n-am deloc motive s-o iubesc, ca ţară, îşi permite să lase deoparte prevederile democratice de laborator şi să-şi instituie o administraţie a rigorii, mai autoritară. Dar s-o iau de la capăt. Invitaţia pentru „Respirări” mi-a făcut-o Doina Cernica, evident: s-o însoţesc ca să-mi lanseze romanul apărut în 2010 la Cernăuţi. Cu toate că de lansare nu putea fi vorba, existând doar trei exemplare disponibile din carte la acea dată, am acceptat formula de compromis a „prezentării”– autor şi carte – şi am zis da. Aşa se face că m-am trezit cooptat într-un grup de comando feminin, cu Micaela Ghiţescu, redactor-şef la revista Memoria, venită din Bucureşti, şi cu două călugăriţe de la Mânăstirea Voroneţ, monahiile Elena şi Gabriela. Trăiam pentru prima oară în viaţă aventura de a pleca la drum lung, şi încă-n ţară străină, cu o călugăriţă la volanul maşinii, călugăriţă care, înafară de faptul că are doctorat în istoria artelor, obţinut în Franţa, conduce – trebuie s-o spun neapărat – magistral. Cealaltă măicuţă, Elena, e filoloagă cu facultatea făcută la Iaşi, profesoară de română, ca fostă specialitate, dar şi autoare a unor cărţi de proză creştină pe care le-am citit între timp cu interes. În aceste condiţii, am intrat în vamă, bărbat singur cu patru femei, un pic stingherit de faptul că încă nu ştiam exact ce rol îmi revine. Era celebra vamă Siret, unde altădată, cu tine şi cu prietenul nostru Mircea T., stătusem mult şi bine, lăsaţi să fierbem în suc propriu, ştiind prea bine că e prea riscant să te cerţi cu vameşii. De data asta, prompt, am fost ghidaţi spre culoarul VIP-urilor, unde actele se verifică într-o clipită. De la distanţă, poliţia de frontieră a luat şi ea poziţia de drepţi ca la trecerea lui Băsescu. Ca şi ai noştri, vameşii ucraineni au venit smeriţi la geamul maşinii noastre, în stânga, să primească binecuvântarea măicuţei Gabriela care le-a acordat-o împreună cu o iconiţă sfinţită. Dă-mi voie să-ţi spun ce cred eu: cred că e un semn bun! L-am şi notat în minte: pentru mine e clar că, în estul nostru sălbatic, pe care sunt mulţi care nu dau doi bani, Biserica a rămas în post-comunismul imediat unicul reper ferm. Ştii şi tu ce şicane se pricep să facă poliţiştii ucraineni automobiliştilor din maşinile cu număr românesc. La apropierea noastră, zărind cine e la volan, li se îndrepta spinarea şi încremeneau. Poate fi trucat respectul? Poate veni un ateu să-mi ofere o altă cheie de lectură a acestei realităţi care e comună, n-are nimic formidabil? Trebuie să-ţi mărturisesc că mie mi s-a accelerat pulsul, fost o emoţie pentru care nu am nume.
I.F.: – Să privim, aşadar, înainte cu optimism?
R.M.: – Asta am încercat să aflu şi eu de la toţi cei cu care m-am întâlnit şi am stat de vorbă. Ce speră? Mă refer la scriitori, cei mai mulţi dintre ei poeţi. Îi iubesc pe toţi şi realizez perfect soarta ingrată pe care o au în comparaţie cu noi. Întâi, faptul că sunt doar câţiva şi toţi vârstnici e un handicap într-o regiune cu populaţie foarte densă, pentru că Ucraina are şi zone, în est, unde e vid, zone părăsite de oameni. Toţi se înghesuie la dulcea frontieră de vest, aici vin să-şi cheltuiască pensia foştii generali în retragere, kominterniştii expediaţi la depou, marii mahări scoşi pe tuşă, brucanii lor. Din când în când, în minuscula lor rezervaţie, prietenii noştri poeţi îşi tipăresc câte un volumaş cu poezii frumoase. Pentru confraţii ucraineni acestea nu contează, trimise în Ţară de asemenea nu le ia nimeni în seamă. Faţă ce semnala Eliade la prima sa vizită cernăuţeană, ca fiind anemicul suflu românesc pe care îl remarcă bucureşteanul în trecere, toate schimbările sunt în mai rău. Cei din Chişinău, care s-au văzut, slavă Domnului, cu sacii în căruţă şi au editurile lor potente, revistele lor, au teatre, şcoli etc. îi consideră pe confraţii din Cernăuţi cu condescendenţă, ca pe membrii unui cenaclu literar raional. S-a stabilit că tot ei vor mijloci legăturile cernăuţenilor cu Ţara, care, din comoditate – zic eu – îi foloseşte pe chişinăuani ca intermediari. Din toate cărţile, revistele, invitaţiile etc. trimise dincolo de Prut o cotă s-ar cuveni şi celorlalţi, însă ştii şi tu cum e să te baţi pentru bucăţica ta de drepturi cu fratele mai norocos. Impresia de capătul lumii, de resemnare e dezolantă. Din ce reuşesc totuşi să facă, un mic festival cu recitări de poezie românească, de pildă, la noi nu se va şti nimic. Cei de la revistele noastre consideră că şi-au făcut datoria, cred că din lene, îmi pare rău că o spun, publicându-le câte unuia o pagină de poezii cu poză. Pulsul vieţii vieţii culturale şi artistice din comunitatea românească de dincolo e firav, să nu ne facem iluzii. Aşa cum e, trebuie însă luat în cont şi urmărit pas cu pas. O agendă ţinută la zi, cu mici dări de seamă dar şi cu ştiri cam la modul în care, la noi, şi-a rezolvat pagina a doua Observatorul cultural nu-i ceva imposibil. Şi totuşi aşa pare. Impresia de clopot de sticlă sub care viaţa se închide aproape etanş mi s-a reconfirmat la voiajul ultim, în octombrie. Altă poveste, care nu-i scurtă.
I.F.: – Notez, nu ne grăbim.
R.M.: – Un autocar cu scriitori, invitaţi la aniversarea a 70 de ani de la înfiinţarea revistei Bucovina literară, a plecat să continue la Cernăuţi sărbătorirea începută la Suceava şi în acel autocar am avut onoarea să mă aflu şi eu. Tot programul aniversării a fost finanţat, şi nu cu zgârcenie, de Consiliul judeţean şi, cum mi s-a tot repetat, de consăteanul meu mai tânăr Gheorghe Flutur. Despre care, amintesc asta în treacăt, un primar mi-a declarat franc şi s-a supărat când am zâmbit sceptic: nimeni, de la Ştefan cel Mare, n-a făcut mai mult pentru Bucovina decât Flutur...! Prin vămi, am trecut şi de data asta rapid, şi la dus şi la întoarcere, doar cât s-au ştampilat paşapoartele, dovedindu-se că există comunicare la vârf iar asta e o notă bună. Pe un dâmb, lângă şoseaua care taie Codrii Cosminului, românii au plănuit un monument, care să fie şi un semn de întâmpinare pentru cei veniţi dinspre vest, în amintirea victoriei lui Ştefan cel Mare. Ucrainenii din forul regional au refuzat însă avizarea, argumentând că nu vor să supere minoritatea poloneză iar refuzul n-a stârnit nici o vâlvă în Ţară, a fost înregistrat ca rezonabil, legitim, ceea ce e o tâmpenie. Deocamdată, se află doar o cruce subţire acolo, pe deal, şi mai e îndârjirea prietenului nostru, poetul Vasile Tărâţeanu, care promite că va duce bătălia mai departe. Pentru că – şi asta e culmea! – banii necesari există, sunt sate româneşti foarte bogate în preajmă şi oamenii fac donaţii cu dragă inimă...! Acolo, în prima parte a dimineţii, la crucea lui Ştefan, am făcut şi o haltă, prilej cu care din portbagajul autocarului au fost aduse tăvi cu plăcinte coapte în zori şi calde încă pentru scriitorii drumeţi şi a mai fost, pentru mulţi, ocazia unei experienţe gastronomice insolite. I-am observat de altfel tot timpul cu interes pe cei care mergeau prima oară spre Cernăuţi şi, după aceea, prin Cernăuţi. Un important poet, de pildă, urmărea blazat peisajul care ne defila pe la geam şi tot în tăcere, opac, a urcat străzile în pantă din centru oraşului. L-am chestionat: ce zici? Funcţionam însă cât se poate de clar pe lungimi de undă diverse şi n-am mai insistat după ce mi-a zis, ridicând din umeri: frumos!, adăugând, ca să-mi mai taie din entuziasmele mele provinciale: dar şi Focşaniul e frumos! Din cine ştie ce surse, el ştia despre mine că mă aflu grav bolnav, poate pe moarte, la Cluj şi a fost foarte surprins să mă întâlnească, valid, la Suceava. Nu părea totuşi pe de-a-ntregul convins că nu-i ascund ceva şi din cauza asta comunicarea noastră a conservat un ton bizar, cu numeroase elipse. Când am coborât însă din autocar pe străduţa îngustă din faţa Palatului Mitropolitan, expresia i s-a schimbat, privirea şi-a pierdut într-o clipită blazarea. Superbia Palatului îi tăiase piuitul. L-am auzit după aceea relatându-şi impresiile altora, folosea superlative şi n-aş zice că mi-a displăcut. Încerc cu asta, dar ne-ar trebui mult spaţiu, să spun ceva despre magia secretă care marchează sufletele a acestui loc cu case vechi şi copaci, dar şi cu ceva în plus, pentru care, dacă ar fi după mine, aş organiza din Ţară pelerinaje.
I.F.: – Despre toate astea, din motive obscure, nu se vorbeşte în gura mare. Crezi că e un blocaj? Inerţii? N-ai uneori impresia, deşi e ridicol, că Cernăuţiul pare subiect interzis?
R.M.: – Cred că e din toate câte puţin, într-o mixtură blestemată. În anii 90, chiar la început, poetul Ion Beldeanu a scos o carte în două volume despre Bucovina şi românii noştri de dincolo, cu documente şi mărturii culese pe teren. Tema fusese interzisă jumătate de secol şi adusă din uitare, scoasă la lumină, a făcut explozie, iar ucrainenii s-au supărat declarându-l pe autor persona non grata şi anulându-i dreptul de a mai trece frontiera la ei. Asta spune multe despre inteligenţa urmaşilor lui Taras Bulba care conduc marea şi frumoasă ţară vecină cu noi. Beldeanu s-a apărat prin contra-atac, s-au mai raliat la cauza lui doi-trei diletanţi, totul fără succes, după care s-a aşternut tăcerea. A intervenit un fel de time out care se prelungeşte indefinit. Această tăcere e semnificativă, cred eu, pentru proasta noastră aşezare în timp şi spaţiu. Întâi, că pe oamenii noştri politici care ar trebui să încerce să facă ceva nu se poate conta. Marea lor majoritate sunt nişte semidocţi caracterizaţi strict de o lăcomie sălbatică şi care-i face surzi şi orbi la marile urgenţe ale epocii. Eliade a lansat, într-un text antologic, imaginea „piloţilor orbi”, avionul destinului nostru românesc e condus de orbi: situaţia de azi e identică. Noi, în ce ne priveşte, ne şi complacem în căinarea neputinţelor şi zădărniciei. Dar, între timp, istoria îşi accelerează continuu viteza. Cu Insula şerpilor şi perimetrul platformei marine, cu tămbălăul de pe braţul Chilia, centrul de greutate s-a deplasat spre sud şi dacă, azi, spui cuiva că în satele cu populaţie românească de dincolo procesul de deznaţionalizare s-a agravat ridică din umeri. Teza mea e că tot ce s-a făcut până acum a fost vânare de vânt şi iluzie optică. Întâlnirile noastre scriitoriceşti unde se recită poezii pline de simţire, frumoase şi se repetă de-a surda a nu ştiu câta oară aceleaşi fraze nu produc decât un sentiment infernal de inutilitate. Mingea e pasată de la unul la altul într-un cerc unde sunt aceleaşi douăzeci-treizeci de persoane, tot mai încărunţite, tot mai gârbovite şi de unde tinerii, adolescenţii lipsesc. Cred că o soluţie ar fi să ne întoarcem la metodele rudimentare ale narodnicilor şi mi-ar fi plăcut grozav ca, în loc să ne înghesuim într-o săliţă de club, să mergem cu toţii, tot autocarul scriitoricesc împreună cu prietenii noştri cernăuţeni, într-unul din satele cu populaţie românească şi să ne petrecem acolo după-amiaza superbă de octombrie, senină, cu soare orbitor. Am visat asta cu voce tare şi mi s-a obiectat că asemenea iniţiative au nevoie de un OK prealabil. Foarte bine, e datoria oamenilor lui Flutur să-l obţină şi nu cred că e imposibil. Poate, mai zic, tonul vindicativ al lui Beldeanu din anii 90 nu mai merge azi. Poate, însă, la o masă, cu pahare de apă rece în faţă, ucraineni gazde şi români în ospeţie, s-ar fi putut stabili condiţiile: fără lozinci şi imnuri, fără discursuri revizioniste, fără tricolor agitat în vânt. Nişte scriitori din România vor să viziteze un sat cu populaţie românofonă, să vadă şcoala, biserica, crâşma. Mă opresc aici, dar te asigur că există încă o sută de alte scenarii posibile.
I.F.: – Scenarii frumoase, nimic de zis. Eu n-aş crede însă că există pentru ele prea mulţi amatori.
R.M.: – Mai trebuie să-ţi povestesc ceva. În programul Doinei Cernica, de la „Respirări”, din septembrie, după slujba de la colosala biserică a fostei mitropolii a Bucovinei, transformată de ruşi, după război, în depozit de cereale şi unde am prins sfârşitul liturghiei, urma întâlnirea planificată de la sediul Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”. Am găsit acolo nu doar scriitori ci şi multă lume bună interesată şi de literatură, dar şi să ne întâlnească pe noi, sosiţii din Ţară. În ce ne priveşte, după o prezentare succintă a fiecăruia, unii fiind cunoscuţi, alţii mai puţin, au urmat, ca în toate ocaziile de acest tip, întrebări şi discuţie cu sala. Ca să nu vin acolo cu mâna goală, pentru că nu era o lansare cu vânzare şi autografe, adusesem în geantă ultimele două exemplare ale romanului meu, păstrate acasă în rezerva strategică personală. Trebuia să fie o foarte modestă donaţie – în intenţia mea, în planurile mele himerice – făcută bibliotecii de la Societate pentru eventualii interesaţi. Donaţia mi-a fost acceptată dar, pe ocolite, cu jumătate de gură, mi s-a spus că o asemenea bibliotecă nu există. Ideea mea a plăcut şi a fost adjudecată: cândva, cât mai curând o asemenea bibliotecă va lua fiinţă. Ca musafir la locul lui, nu m-am mirat cu voce tare şi nici n-am cerut explicaţii. Cărţile mele au rămas pe o masă şi presupun că de acolo vor ajunge pe mâini bune, la cineva care să le citească. La dezbaterea din octombrie, pe subiectul „bibliotecă” a căzut conferenţiara universitară Lora Bostan, văduva regretatului academician Grigore Bostan, cel care a înfiinţat şi condus , la universitate, catedra de filologie română şi clasică, a fost şi autor de literatură, a înfiinţat un prestigios cenaclu literar şi a sprijinit afirmarea mai multor poeţi cernăuţeni. E de semnalat, ne-a anunţat dânsa, fiind în perfectă cunoştinţă de cauză cu activitatea acestei catedre, a cărei conducere a preluat-o, lipsa dramatică, tot mai gravă a cărţilor româneşti din biblioteca de pe lângă catedră, pentru studenţi şi nu doar pentru ei. Lipsesc ultimele dicţionare, sunt necesare şi lipsesc tratatele de istoria literaturii dar şi cele de istorie, scrierile noi din domeniile gramatică, lingvistică, semiotică, poetică, stilistică etc. Sunt strict necesare acolo noile ediţii critice ale clasicilor dar şi cărţile de literatură propriu-zisă, critică, poezie, proză. Le-ar fi extrem de utile colecţii ale revistelor literare unde e de găsit informaţia curentă cultural-literară. Doar în treacăt, nefiind treaba noastră, într-un asemenea moment aniversar şi solemn, s-a pomenit şi de scăderea abruptă, tragică a numărului de studenţi la filologie română... Aici, dezbaterea s-a fracturat. Cineva a amintit cantităţile enorme de carte expediate încoace din Ţară în ultimele două decenii. Cantităţi care ar trebui să însemne camioane, vagoane. Există certitudinea absolută că aceste transporturi au trecut cu bine de Siret. Unde sunt ele? Nu intru în detalii. Dar nici nu cred că e corect să dăm şi aici vina pe ucraineni şi pe sabotajele lor, fie că o mai fi existând şi aşa ceva, fie că nu. Altcineva a venit cu un exemplu: din Bucureşti sunt trimise lunar 100 de exemplare din Viaţa Românească, livrate prin Chişinău unde să fie împărţite cu bibliotecile din Ucraina. Însă dintre localnicii de faţă nimeni nu avusese în mână revista lui N. Prelipceanu şi nici n-o zărise de la distanţă. Apropo de donaţiile de cărţi, cineva a observat amar: cine ştie pe unde zac pachetele nedesfăcute, prin ce magazii, mucegăite şi roase de şoareci...! Fiind de faţă, Liviu Antonesei, directorul revistei Timpul s-a oferit să trimită regulat un număr de exemplare de la Iaşi. S-a oferit să suporte personal cheltuielile poştale, care nu-s exorbitante. Sunt sigur că i s-a asocia şi alţii, pentru clujeni garantam eu. Dar cui? Ce persoană sau instituţie ar intermedia operaţiunea de curierat, recepţie plus difuzare spre bibliotecile interesate? De la cine ar veni confirmarea că treaba funcţionează? Cu cine anume să comunici telefonic sau pe internet fără dezertări, răzgândiri, sincope? Cine e de vină că cele mai simple rezolvări sună ca venind din cosmos, într-o limbă necunoscută? Cine are în Ţară lista nominală cu persoanele pe care să te poţi baza în lansarea unui proiect uşor aplicabil dar şi, obligatoriu, controlabil? E limba română, în definitiv, o comoară, pentru noi, cum spune cântecul, una care trebuie păstrată ca ochii din cap? Sau totul e retorică goală de sens ?! Întrebări. Şi mai e una: corespunde realmente unei necesităţi o asemenea bibliotecă? Eu visez la o bibliotecă-tezaur dar şi instrument de lucru de tipul celei din Freiburg im Breisgau de care, se vor supăra unii, am aflat că politrucii noştri şi funcţionărimea de la Externe nu probează prin nimic că le pasă sau măcar că au luat act că există... Că veni vorba: te-am însoţit, sunt câţiva ani de atunci, la Oprişani unde duceai unui prieten un colet cu volume de versuri proaspăt editate şi cu reviste. Invoc exemplul, pentru că îl cunoscut nemijlocit. Dar, dragă prietene, nu te supăra, cu asemenea metode, cu „transporturi de poezie” lăsate pe câte o prispă romantică, într-un sat din străinătate, nu se rezolvă absolut nimic din ce visăm noi. În epoca extrem de dură a globalizării care vine grămadă peste noi, ce faci tu cu cea mai bună credinţă sunt jocuri de copii. E frumos, e nobil, dar e zadarnic!
I.F.: – Parcă e prea întunecată descrierea ta.
R.M.: – Crezi? La „Respirări”, întâlnirea scriitoricească a avut loc în sediul Societăţii. Acolo, noua conducere, aleasă democratic, cum ni s-a repetat de o sută de ori, a făcut câteva renovări salutare, faţă de ce văzusem anii trecuţi, mai ales la dependinţe, sediul e situat central, într-un loc bun, vizibil, mobilierul e decent şi am remarcat şi un climat care te face să te simţi bine ca oaspete. O lună mai târziu, debarcaţi din autocar, am fost duşi într-un club unde fusese închiriată o sală. Aici, gazde erau alţii care absentaseră prima dată. Cei de la Societate lipseau acum. La plimbarea prin oraş, după aceea, am fost invitaţi să vizităm un alt sediu, cu câteva odăiţe foarte ospitaliere şi unde funcţiona un alt „pol” cultural cernăuţean, profilat pe folclor, turnee, relaţii cu media. Cu gazda de aici, discutasem în prealabil la club, pe hol, el nedorind – diplomatic, fără explicaţii – să intre în sala unde aveau loc festivitatea şi dezbaterile. Mi s-a şoptit la ureche că există şi o a patra facţiune, poate – fantazez eu – o fi şi a cincea, şi niciuna din ele nu calcă pragul celeilalte, păstrându-se baricadată şi ostilă în cazemata personală. Precum vezi, nu dau nume. Eu îi iubesc pe toţi, o spun a doua oară! Ştiu perfect şi argumentele fiecărei grupări. Noi, de la mare distanţă, putem considera cu înţelegere, mai corect: cu nepăsare, această fărâmiţare duşmănoasă a unor forţe care şi-aşa sunt extrem, extrem de firave. Dar vine clipa să te întrebi: cu care din ele să mă asociez? Ce faci dacă te trezeşti că, mergând la unul, eşti repudiat ca trădător de celălalt? Şi să-ţi mai spun ceva: înainte, serviciile noastre au muncit pline de râvnă ca să-i dezbine şi învrăjbească pe românii dinafară. Nu e un secret că acum, dimpotrivă, fac şi dreg pentru a aduna în mănunchi puţinele forţe disponibile şi a le angaja în proiecte de construcţie culturală, dar nu iese nimic...
I.F.: – Rezolvarea va veni de la sine, poate.
R.M.: – Eu cred că problema se rezumă la oamenii cu care se lucrează. Şi nici nu trebuie mulţi. Ce vreau să spun e că noi, în Bucovina, trebuie să învăţăm de la evrei, pe care eu, ca pensionar marginal, ca „expirat”, cu un termen la modă, îi studiez plin de admiraţie. Să învăţăm de la ei şi, eventual, să-i şi plagiem. Am remarcat, la Biblioteca I.G.Sbiera de la Suceava, în holul de la intrare, pe unde se perindă toată lumea şi unde mă aşteptam să văd că veghează portretul mare al patronului spiritual, o vitrină impozantă dedicată holocaustului. Ea a fost alcătuită de poeta noastră Angela Furtună, bucovineancă şi ea, deşi nu s-ar zice. Am înţeles că e proiectul ei şi i-a dedicat toate energiile de multă vreme, urmăreşte repunerea în cauză, actualizarea cu flacără nestinsă a memoriei evreilor, a suferinţelor lor din ultimul război, tema fiind de anvergură nu locală, suceveană, ci europeană, dacă nu mondială. A descoperi asemenea oameni – mai sunt, dintre cunoştinţele mele, Laszlo Alexandru, la Cluj, dar şi alţii, destui – care-şi fac o cauză personală şi se iau de piept cu lumea pentru o idee, e lucru mare! De ce n-am face şi noi la fel când vine vorba de-ai noştri? A te bate, a face pe dracu-n patru pentru cauza limbii române e un demers de care vecinii de la est n-au a se teme – să se teamă de engleză, de chineză...!
I.F.: – Să gândim, aşadar, pozitiv.
R.M.: – Asta îmi repet şi eu. De asta îmi alung din minte ce-mi spunea doamna profesoară Bostan despre perspectivele secţiei româneşti de la Universitate. S-au făcut statistici şi analize şi se spune că, datorită natalităţii în scădere şi emigrărilor, în jumătate de secol sau într-un secol naţiunea română va expia. Şi se mai spune că deja se lucrează la planurile de colonizare a terenului golit, planuri, probabil, cum zice poetul, din cuţite şi pahară... Nu ştiu, suprafeţe din ce în ce mai mari de teren se vând totuşi, de ani buni, unuia şi altuia şi nici nu-i un secret... Motive de descurajare şi abandon ar exista la tot pasul, dacă vrei, şi pentru asta lucrează şi fantezia, cu toate că, poate, e doar un vis rău şi nimic mai mult. Oricum, de datoria pe care o avem, ca intelectuali încă în putere, nu ne scuteşte nimeni. Mergem înainte! Colega noastră Doina Cernica face cât un detaşament de funcţionari şi nici nu cere bani, iar iniţiativele ei prind rădăcini şi rodesc, deşi totul se petrece în cuasianonimat, Bucureştiul habar n-are. Cu măicuţele Elena şi Gabriela de la Voroneţ, care ţin şi ele legătura cu aşezările monastice de dincolo, unde transportă mesaje de pace şi de zîmbet, m-aş duce până la Polul Nord fără frică. Am avut norocul s-o cunosc pe ziarista cernăuţeană Maria Toacă şi mi-a plăcut grozav încrederea ei din lupta cu morile de vânt. Teza mea, pe care o tot repet, deşi nu reuşesc decât să provoc zâmbete ironice, e că femeile vor salva România. Cred că soluţia la toate relele e un regim matriarhal, chiar o dictatură matriarhală, ca într-un film al lui Fellini, câteva decenii în care bărbaţii să se retragă în culise şi să aştepte acolo, cuminţi, deznodământul.
Ion Filipciuc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu