Mariela NEAGU. Diavolul se ascunde în Legea adopțiilor

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Diavolul se ascunde în Legea adopțiilor

Autor: Mariela NEAGU

Mult și cu patos s-a scris în România ultimilor douăzeci de ani despre subiectul adopțiilor internaționale din România. Articolele, de regulă, spuneau fie povestea unui copil care trăiește fericit într-o familie din Europa sau America, fie citau rapoartele critice ale Comisiei Europene și ale Parlamentului European, relatînd despre copiii plecați din România și dispăruți fără urmă. Recent, Camera Deputaților (cameră decizională) a adoptat o nouă lege a adopțiilor. Vom prezenta un istoric al problemei, referindu-ne, în partea a II-a a articolului, la noile prevederi din Legea adopțiilor.

Nu demult, în luna iunie a acestui an, ProTV a demarat o campanie proadopții care a stors lacrimi și multe semnături pentru modificarea Legii adopțiilor – emoționantă, dar mai ales îngrijorătoare armonie între Guvern, televiziune și Parlament.

Adopțiile internaționale au fost, ani de-a rîndul, una dintre cele mai profitabile afaceri din România de după 1989. Bazele de date cu copiii care au plecat din România în perioada 1990-1997 s-au pierdut sistematic și nu au mai rămas decît niște estimări de mii sau de zeci de mii de copii plecați din țară în acea perioadă.

În 1997, Guvernul a venit cu o politică inovatoare prin care a descentralizat așa-numitele case de copii (numite, de atunci, „centre de plasament“, un termen mai degrabă financiar) și a reglementat adopția internațională: copilul putea fi declarat abandonat, adoptabil și adoptat în România sau în străinătate. Ca să fie treaba bine făcută, responsabilitatea găsirii de familii pentru copii a fost încredințată unor organisme private autorizate (OPA). Avocați cu experiență în afaceri cu copii și soții de VIP-uri dîmbovițene și-au făcut îndată ONG-uri care să intermedieze adopții internaționale. Atît de mult exces de zel au avut OPA-urile în a rezolva problema copiilor din instituții încît, după trei ani de la aplicarea acestei legi, România a ajuns pe locul trei în lume la numărul de copii exportați, după Rusia și China, cu peste 3.000 de copii plecați într-un an, pentru care cumpărătorii au plătit, în medie, 30.000 de euro/copil.

Adopțiile internaționale, sursă de corupție

Dar cum politicile Statului român erau la acea vreme monitorizate de Uniunea Europeană, mulți politicieni de la Bruxelles au început să ridice din sprîncene cînd au privit mai atent politica României în acest domeniu și au aflat despre corupția și abuzurile care o însoțeau: copii declarați adoptabili în urma unor semnături obținute prin presiuni sau vizite neconsemnate ale părinților, lipsa a mii de rapoarte de monitorizare postadopție, copii ale căror dosare au dispărut, copii rămași în țară fără identitate, cu ale căror certificate de naștere se pare că au părăsit țara alți copii, copii plecați spre insule exotice sau Alaska, minori adoptați la vîrste cuprinse între 15-17 ani. Și lista poate continua. Faptul că unii copii au ajuns în familii care i-au crescut așa cum se cuvine ține de întîmplare și nu de garanția pe care ar fi trebuit s-o ofere legislația, instituțiile și cei care lucrează în acest sistem. Din cînd în cînd mai apărea cîte o știre cu un copil adoptat din Ialomița în Irlanda, mort în urma bătăilor aplicate de tatăl adoptiv; sau cu un băiat de 10 ani adoptat din România și abuzat sexual de tatăl adoptiv în SUA, abuz descoperit întîmplător (abuzatorul a uitat să șteargă imaginile de pe camera video pe care o închiriase).

Adopția internațională este o afacere coruptă. O afacere cu țări care trimit copii (întotdeauna țări sărace, cu un indice ridicat de corupție) și țări primitoare, în care persoane sau cupluri sînt dispuse să plătească sume serioase de bani în schimbul unui copil. Oficiul Român pentru Adopții a muncit din greu pentru a modifica o lege elaborată înainte de aderare, apelînd la expertiză europeană, reușind să oprească corupția și abuzurile din acest domeniu, închizînd robinetul adopțiilor internaționale. În scurt timp, numărul copiilor declarați abandonați a scăzut, iar numărul familiilor de români care doreau să adopte copii a depășit numărul copiilor adoptabili. 

O dovadă de responsabilitate a unei țări este să găsească cele mai bune modalități ca să-și protejeze copiii care nu pot crește în propria familie: creșterea lor de către rude, de familii de asistenți maternali, în case de tip familial sau adopție (națională). Fiecare dintre aceste opțiuni își are rostul său, iar rolul celor care lucrează în acest domeniu de la asistenți sociali la psihologi și judecători este să determine ce este cel mai bine pentru un copil, ținînd cont de toate nevoile lui, de atașamentul lui și de tot ce a dobîndit pînă în acel moment. Asemenea judecăți se fac în toate statele europene. Nici o țară europeană nu are o lege care să excludă adopția internațională, dar nici un profesionist nu ia în considerare o asemenea opțiune pentru aceste țări.

De altfel, motivul pentru care adopția internațională este aproape exclusă din Convenția ONU privind Drepturile Copilului este acela că, pe parcursul sesiunilor de scriere a Convenției (anii ’80), au fost semnalate extrem de multe cazuri de corupție din diferite țări ale lumii. Așa cum spune profesorul american David Smolin, adopția internațională în general a dus la „spălare de copii“ (child laundering), legitimînd și stimulînd, în multe cazuri, practici de cumpărare, de trafic sau de răpire de copii.

Ce prevede noua lege

Cu grabă și discreție surprinzătoare, Camera Deputaților a adoptat acum două săptămîni modificările la Legea adopției înaintate Parlamentului, la începutul acestui an, de către Guvern.

Modificarea principală a acestei legi este că cetățenii români pot adopta copii, indiferent de țara în care trăiesc. Acest tip de adopție, intrînd sub sfera adopției internaționale, a fost pînă acum oprit.  Totodată, adopția internă este redefinită ca fiind adopția în care adoptatorul și adoptatul au „reședința obișnuită“ în România. Deși Consiliul Legislativ a recomandat păstrarea vechii definiții cu sintagma „au domiciliul în România“ (întrucît conceptul de „reședință obișnuită“ nu este folosit în legislația românească și va naște confuzii), Parlamentul a ignorat comentariile Consiliului Legislativ.

Cu alte cuvinte, vor putea adopta copii din România toți cei care își vor stabili aici „reședința obișnuită“, inclusiv cetățenii statelor UE/SEE sau străinii care au drept de rezidență permanentă sau drept de ședere în România. Totodată, adopțiile internaționale se deschid pentru cetățenii străini căsătoriți cu cetățeni români și pentru rudele de gradul IV, adică pentru verișori, deși diferența de vîrstă între adoptator și adoptat trebuie să fie de 18 ani, iar un astfel de grad de rudenie este greu de probat.

Aparent, nimic rău pînă aici, totul pare a fi așa cum scrie la carte, în interesul superior al copilului. Și poate că n-am avea motive de îngrijorare dacă n-am vorbi despre copii vulnerabili, într-o țară în care, cu 10 ani în urmă, venitul adus de adopțiile internaționale (înainte de stoparea acestora) ajunsese la 150 de milioane de dolari pe an. Bani care ajungeau prin buzunarele tuturor celor implicați în lanțul declarării adoptabilității unui copil pînă la exportul acestuia într-o țară înstărită de pe planetă.

În România, salariile și sporurile celor care lucrează în protecția copilului au fost tăiate sistematic, în timp ce volumul de muncă a crescut. O țară în care unii avocați, asistenți sociali și alți intermediari au făcut averi fabuloase convingînd mamele să-și dea consimțămîntul pentru adopție.

Cîteva semne de întrebare

De aceea, există o serie de semne de întrebare legate de noua lege și de rapiditatea cu care s-a mișcat aceasta, de la Oficiul Român pentru Adopții la Guvern, de la Guvern la comisiile și plenul Senatului, apoi la comisiile și plenul Camerei Deputaților. Dacă această lege a fost făcută în interesul superior al copilului, ținînd cont de prevederile noului Cod Civil (care invocă drept unul dintre principiile adopției pe cel al continuității, legat de originea etnică, de religie și de cultura în care a crescut copilul – principiu preluat din Convenția ONU privind Drepturile Copilului), de ce noua lege extinde posibilitățile de adopție internațională, dar dispare din lege – în mod la fel de discret – articolul prin care asistenții maternali care doresc să adopte copilul ce le-a fost încredințat spre creștere, aveau întîietate? Vă imaginați un avocat specializat în adopții venind și smulgînd un copil de cîțiva anișori din brațele celor care l-au crescut și care doresc să-l adopte, dar care nu au forța financiară de a se lupta cu o lege strîmbă care nu-i protejează? Și aceasta nu este singura prevedere care va acționa împotriva interesului copilului. Copiii care se află în plasament la rude de gradul 4 vor putea și ei să ajungă adoptabili, dacă așa va considera asistentul social care se ocupa de cazul respectiv. Îmi este greu să înțeleg de ce este în interesul unui copil să fie luat din familia extinsă și să fie dus într-o familie necunoscută, chiar dacă are un venit mai bun. Orice cunoscător al Convenției Europene a Drepturilor Omului ar fi nemulțumit citînd o astfel de prevedere, avînd în vedere consecințele pe care le-ar putea produce, mai ales într-o țară în care nu există tribunale pentru minori și nici judecători specializați pentru cauze cu minori.

 

Aparent, conform legii, adopțiile vor fi mai rapide și principiul celerității din cauzele cu minori este întărit prin termenul de 14 zile în care trebuie judecată o cauză. Știți ce termene au ajuns să dea instanțele din România? De 14-15 luni. Calculatorul instanței de judecată nu distinge cauzele cu minori de alte cauze și nici unul dintre guvernele postdecembriste nu a făcut vreun efort pentru a înființa instanțe sau măcar secții specializate pentru cauzele cu minori.

Dacă se dorește grăbirea procesului de adopție, atunci de ce termenul de primire a atestatului de potențial adoptator a fost extins de la o lună la două luni, cu termen de contestare pentru solicitant de numai 5 zile? Potențialii adoptatori nu vor mai trebui să probeze capacitatea de a crește un copil, ciabilitățile (!) parentale, iar garanțiile materiale că pot crește un copil au fost înlocuite cu „situația economică a persoanei/familiei, analizată din perspectiva resurselor de venit, a continuității acestora, precum și a cheltuielilor persoanei/familiei“. De aici putem deduce că serviciile de protecția copilului vor trebui să-și angajeze analiști financiari sau să colaboreze cu personalul băncilor pentru a putea face o analiză temeinică a noilor prevederi legale.

O altă inovație adusă de noua lege este că, în cazul în care atestatul unei persoane/familii este refuzat și, în urma contestației, Oficiul Român pentru Adopții permite o nouă evaluare, aceasta poate fi făcută numai de cabinete private de asistenți sociali sau de avocați, costul reevaluării fiind însă suportat de către cei care doresc să adopte. Aceștia trebuie să plătească, probabil, pentru încăpățînarea lor de a nu se lăsa cu una, cu două înfrînți de lipsa de profesionalism a unor persoane din sistem.  

În genere, modificările făcute sînt, în principal, în interesul românilor din străinătate care doresc să adopte copii: oameni și cu bani, și cu drept de vot. Dar, așa cum spunea Günter Verheugen, fostul Comisar pentru Extindere, în ultima lui vizită la București, din decembrie 2010, „adopția înseamnă să găsești o familie ca să faci un copil fericit; atunci cînd cauți un copil ca să faci o familie fericită, se deschide o piață de copii“.

Mariela NEAGU a fost coordonator de programe în domeniul drepturilor copilului și societății civile la Delegația Comisiei Europene din România, în perioada 1997-2006, și președintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, în 2007-2009. Acum este expert în drepturile copilului la Asociația Children’s High Level Group, o organizație neguvernamentală, al cărei președinte este baroana Emma Nicholson, fost raportor al Parlamentului European pentru România.