A Writer at War: Vasily Grossman with the Red Army, 1941-1945
|
A Writer at War: Vasily Grossman with the Red Army, 1941-1945 January 1, 2006 |
|
|
Title: A Writer at War: Vasily Grossman with the Red Army, 1941-1945
Author: Vasily Grossman ISBN: 0375424075 Publisher: Pantheon | | 
|
|
|
A Writer at War is based on the
notebooks of novelist turned war correspondent, Vasily Grossman.
Grossman was an outstanding eye-witness of the horrors of the fight
against the German invasion of the Soviet Union in World War Two. It depicts as never before the crushing conditions on the Eastern Front and the lives and deaths of infantrymen, tank drivers, pilots, snipers and civilians alike. Deemed unfit for service when the Germans invaded in 1941, Grossman became a special correspondent for Red Star, the Red Army newspaper. A portly novelist in his mid-thirties with no military experience. Remarkably, he spent three of the following four years at the front observing with a writer's eye the most pitiless fighting ever known. Red Army soldiers came to love this awkward intellectual for his physical courage and for the honesty of his reporting. Grossman witnessed almost all the major events on the Eastern Front: the appalling defeats and desperate retreats of 1941 when more than 3 million men were captured, the defence of Moscow and fighting in the Ukraine. In August 1942 he was posted to Stalingrad where he remained during four months of brutal street-fighting. He was present at the battle of Kursk, the largest tank engagement in history, and, as the Red Army advanced, he reached Berdichev where his worst fears about his mother and other relations were confirmed. A Jew himself, he undertook the faithful recording of Holocaust atrocities in the Ukraine. Antony Beevor first came across the notebooks of Vasily Grossmen when working on his book Stalingrad. Dr Lyubov Vinogradova, a researcher, translator and freelance journalist, studied biology at university in Moscow, as well as taking degrees in English and German. She received a PhD in microbiology in 2000. She has worked with Antony Beevor for the last ten years on his three most recent books as well as with other British and American historians. | |
Un evreu sovietic – primul negaţionist al Holocaustului din Transnistria
Published By Cezar Machidon On Thursday, June 9th 2011. Under Politica Tags: holocaust, Ion Coja, Transnistria, Un evreu sovietic – primul negaţionist al Holocaustului din Transnistria
Vasile Grossman a fost un corespo
ndent
sovietic de război, în al II-lea război mondial. A semnat împreună cu
mai cunoscutul Ilya Ehrenburg mai multe texte, printre care şi o Carte
Neagră. Probabil că după modelul acesteia, Matatias Carp şi-a pus
semnătura în 1946 pe Cartea Neagră de la Bucureşti, scrisă însă în
strînsă colaborare cu numitul Ehrenburg.
Din acest motiv, dar şi altele, valoarea de document a acestei cărţi este aproape nulă. Citită cu atenţie, de cele mai multe ori această carte dovedeşte cu totul altceva decît ce şi-au dorit autorii ei. Ar fi interesant să aflăm ce a mai scris şi publicat Matatias Carp pe aceeaşi temă după ce a plecat din România în Israel. Cum în România cartea a fost destul de repede retrasă din librării, ar fi fost de aşteptat ca, în Israel, Matatias Carp s-o reediteze, să aducă argumente în plus ş.a.m.d., după cuviinţă. A făcut-o? Se pare că nu! De ce? Evreii din Israel proveniţi din România, în număr de cîteva sute de mii, ştiau prea bine că Matatias Carp a minţit. Ca martori ai celor relatate, nu ar fi primit această carte fără să reacţioneze virulent împotriva minciunii. Le este uşor evreilor de azi să înghită minciunile lui Matatias Carp în măsura în care nu cunosc adevărul, nu au trăit acele evenimente. Din informaţii orale, ştiu că înşişi evreii au scos din circulaţie cartea mincinoasă, curînd după apariţie.
Despre ce a mai scris Ilya Ehrenburg ştim mai multe. A scris mult, şi numai abjecţii şi minciuni, la vremea lor mult apreciate de Stalin, ulterior făcute uitate de posteritatea sovietică şi mai ales evreiască. Este jenant să fii pus alături de un asemenea individ. Nimeni nu revendică moştenirea publicistică rămasă de la acesta… Aviz emulilor săi de azi, alde Radu Ioanid şi gaşca de holocaustologi, de … transnistrologi!
Cu Vasile Grossman este altă situaţie. A fost un corespondent de front mai onest, poate chiar onest. A fost de faţă cînd în aprilie 1944 trupele sovietice intră în Odessa abandonată de armata română. Consemnează cu încîntare imaginea unui oraş care s-a bucurat din plin de binefacerile unei ocupaţii militare civilizate. La părăsirea Odesei şi, în general, a Ucrainei de sud-vest, pe care au avut-o în administraţie, românii nu au spart nici măcar un geam… Au lăsat totul în stare de funcţionare. Ne-au rămas de la acest Vasile Grossman şi însemnări care nu au văzut lumina tiparului în presa militară sovietică. După cîteva decenii, aceste notiţe au fost traduse şi publicate de doi americani, Antony Beenor şi Liuba Vinogradova, autorii cărţii A writer at war. Vasilii Grossman, Editura Vintage, 2005. Despre această apariţie editorială ne-a scris dl Ion Ispas, român din America. Textul domniei sale l-am introdus pe site-ul meu. Revin asupra acestui text atît de important, pentru a detaşa în chenar însemnarea făcută de Vasile Grossman asupra represaliilor antievreieşti de la Odessa. Îl citez aşadar pe evreul sovietic Vasile Grossman:
“Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo de poliţia ucrainiană. Şeful poliţiei din Domanevka a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în massă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt din cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Crime a făcut şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el ‘să mergem la împuşcat’. Ei ucideau oameni în grupuri separate.(…) Dar pînă a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka şi patruzeci de copii care se aflau în creşă. Numărul total al evreilor din Odessa executaţi în Domanevka a fost de aproape 90.000 de oameni. Cei care au supravieţuit au primit ajutor de la Comitetele evreieşti din România”.
Citat memorabil, glorios pentru cauza adevărului. Glosăm pe marginea acestui citat următoarele întrebări:
1) De ce nu apare acest text în lucrările holocaustologilor? De ce nu a fost mediatizat şi comentat de angajaţii Institului care cheltuie banii publici ai românilor pentru cercetarea Holocaustului imaginar din Transnistria?
2) De ce în Raportul comisiei Wiesel nu apare nici o referinţă la procesul intentat de autorităţile româneşti din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces?
3) Existau în Transnistria, sub ocupaţia românilor, creşe pentru copiii evrei?
De la acelaşi Vasile Grossman ne-a rămas şi explicaţia pentru crimele săvîrşite împotriva evreilor din Ucraina: “În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor şi pentru colectivizarea forţată a agriculturii a provocat o mare foamete şi moartea a şapte milioane de oameni.(…) Agenţii stalinişti au răspîndit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai tîrziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor”.
Aşadar, “entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor…”. Acest evreu Vasile Grossman, un evreu bine informat, nu spune niciun cuvînt despre români în relatarea sa, relatare produsă chiar în zilele imediat următoare evenimentelor la care se referă. În schimb, după 60-70 de ani, evreii Radu Ioanid şi Jean Ancel, Lya Benjamin şi Andrei Oişteanu, alţi nemernici, printre care şi angajaţii români ai Institului mai sus pomenit, inventează o vinovăţie a românilor: românii i-au omorît pe evreii ucrainieni! Românii au omorît zeci de mii de evrei ucainieni!
De ce această mistificare? Pentru că dacă spui adevărul despre acei evrei ucrainieni, că au fost omorîţi de compatrioţii lor ucrainieni, atunci trebuie să vorbeşti şi de cei şapte milioane de ucrainieni, despre care toată lumea în Ucraina de azi ştie că au fost victimele politrucilor stalinişti, majoritar evrei!
Un basarabean care a făcut armata în Ucraina prin 1960, domnul Andrei Sofonea, povesteşte că localnicii, cînd aflau că este român, imediat comentau cu supărare şi indignare atitudinea armatei române care, în timpul ocupaţiei, i-a împiedicat pe ucrainieni să-i ucidă pe evrei după pofta inimii lor. Ceea ce mi-a confirmat spusele lui Simion Ghinea: în Transnistria satele în care au fost deportaţi evreii erau păzite nu ca să nu iasă evreii, ci ca să nu intre peste evrei ucrainienii, dornici de răzbunare!
Aşadar, dînd vina pe români pentru evreii ucişi de ucrainieni, banda de transnistrologi (evrei şi români) încearcă să evite un subiect extrem de dureros: cine sînt vinovaţii pentru moartea cumplită, prin inaniţie, a şapte milioane de oameni, de europeni, în plin Secol al XX-lea, în timp de pace?
Nu cumva tot românii?!
N.B: Dacă cifra de 6 milioane, a evreilor morţi în Holocaust este contestată, şi e contestată pe bună dreptate ca fiind exagerată (din fericire!), cifra de 7 milioane, de ucrainieni, morţi din vina lui Stalin, adică a politrucilor acestuia, este o cifră încă necontestată, după ştiinţa mea. Din păcate este şi o cifră aproape deloc comentată. Cu ce este mai valoros un evreu mort prin gazare decît un ucrainean mort prin înfometare?
Sinistră întrebare! Dar ne obligă să ne-o punem Radu Ioanid şi gaşca, în măsura în care au inventat, în ultimii ani, şi această teză ordinară: în Transnistria, românii au ucis zeci de mii de evrei ucrainieni!
În contrast net cu aceste hecatombe consemnate de Vasile Grossman, dăm printre însemnările sale şi de următoarea apreciere: “Regimul de ocupaţie a Ucrainei de sud-vest sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei”. Consemnare făcută la faţa locului, la puţină vreme după ce se încheiase “regimul de ocupaţie sub români”, cînd impresiile erau proaspete şi toată lumea cunoştea subiectul. Ca ziarist, corespondent de front, Vasile Grossman avea de unde să afle adevărul.
Editorii săi, publicîndu-i însemnările în Statele Unite, în cea de mai sus folosesc cuvîntul gentle, tradus pe dl. Ion Ispas prin plăcut. Mai existau şi alte cuvinte româneşti echivalente pentru englezescul gentle, de la care cunoaştem cu toţii derivatul gentleman. Acesta să fi fost comportamentul românilor în Transnistria, al unor gentlemani? Majoritatea surselor serioase, credibile, acreditează acest calificativ!
Interesant ar fi de văzut care a fost cuvîntul rusesc folosit de Grossman. Iată o temă de cercetare pentru un holocaustolog autentic, specialist în ceva ce nu s-a întîmplat: holocaustul din Transnistria! Căci nici cuvîntul gentle, englezesc, nici cuvîntul plăcut, românesc, nu se potrivesc cu imaginea curentă a Transnistriei anilor 1941-44, pusă în circulaţie de propaganda holocaustizantă, la Yad Vashem sau la monumentul Holocaustului din Bucureşti ori în alte temple ale minciunii.
În schimb, acest cuvînt, această apreciere dată de evreul Grossman situaţiei evreilor din Transnistria ocupată şi administrată de români se potriveşte cu cele spuse sau scrise despre Transnistria de alţi evrei. Evrei serioşi, precum Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran, Sigfried Jagerdorf, Leone Blum, Marius Mircu, Barbu Bronştein, Nicolae Minei-Grünberg, Mihail Bruhis, Moshe Carmilly Weinberger, Mizzi Locker, asupra cărora nu planează suspiciunile sau chiar dovezile de sperjur ori minciună, care dau prostul renume al unor Radu Ioanid, Sonia Palty etc. Dimpotrivă. Sînt evrei cu care orice evreu se poate lăuda în faţa oricui!
Cu alte cuvinte, prima consemnare despre Transnistria a ziaristului evreu Vasile Grossman, făcută imediat după încetarea ocupaţiei româneşti, afirmă foarte clar că dacă evreii au suferit în această regiune, nu au suferit din pricina românilor. Au suferit evreii asupra cărora autoritatea ocupantului român era minimă: evreii localnici, evreii ucrainieni. Ceilalţi evrei, evreii aduşi din România, aflaţi sub controlul strict al administraţiei româneşti, nu au suferit decît ca oameni, de boli şi de neputinţele vîrstei, de ravagiile molimilor, care au lovit deopotrivă pe evrei şi români. Asta nu se poate numi nici genocid, nici holocaust!
ndent
sovietic de război, în al II-lea război mondial. A semnat împreună cu
mai cunoscutul Ilya Ehrenburg mai multe texte, printre care şi o Carte
Neagră. Probabil că după modelul acesteia, Matatias Carp şi-a pus
semnătura în 1946 pe Cartea Neagră de la Bucureşti, scrisă însă în
strînsă colaborare cu numitul Ehrenburg.Din acest motiv, dar şi altele, valoarea de document a acestei cărţi este aproape nulă. Citită cu atenţie, de cele mai multe ori această carte dovedeşte cu totul altceva decît ce şi-au dorit autorii ei. Ar fi interesant să aflăm ce a mai scris şi publicat Matatias Carp pe aceeaşi temă după ce a plecat din România în Israel. Cum în România cartea a fost destul de repede retrasă din librării, ar fi fost de aşteptat ca, în Israel, Matatias Carp s-o reediteze, să aducă argumente în plus ş.a.m.d., după cuviinţă. A făcut-o? Se pare că nu! De ce? Evreii din Israel proveniţi din România, în număr de cîteva sute de mii, ştiau prea bine că Matatias Carp a minţit. Ca martori ai celor relatate, nu ar fi primit această carte fără să reacţioneze virulent împotriva minciunii. Le este uşor evreilor de azi să înghită minciunile lui Matatias Carp în măsura în care nu cunosc adevărul, nu au trăit acele evenimente. Din informaţii orale, ştiu că înşişi evreii au scos din circulaţie cartea mincinoasă, curînd după apariţie.
Despre ce a mai scris Ilya Ehrenburg ştim mai multe. A scris mult, şi numai abjecţii şi minciuni, la vremea lor mult apreciate de Stalin, ulterior făcute uitate de posteritatea sovietică şi mai ales evreiască. Este jenant să fii pus alături de un asemenea individ. Nimeni nu revendică moştenirea publicistică rămasă de la acesta… Aviz emulilor săi de azi, alde Radu Ioanid şi gaşca de holocaustologi, de … transnistrologi!
Cu Vasile Grossman este altă situaţie. A fost un corespondent de front mai onest, poate chiar onest. A fost de faţă cînd în aprilie 1944 trupele sovietice intră în Odessa abandonată de armata română. Consemnează cu încîntare imaginea unui oraş care s-a bucurat din plin de binefacerile unei ocupaţii militare civilizate. La părăsirea Odesei şi, în general, a Ucrainei de sud-vest, pe care au avut-o în administraţie, românii nu au spart nici măcar un geam… Au lăsat totul în stare de funcţionare. Ne-au rămas de la acest Vasile Grossman şi însemnări care nu au văzut lumina tiparului în presa militară sovietică. După cîteva decenii, aceste notiţe au fost traduse şi publicate de doi americani, Antony Beenor şi Liuba Vinogradova, autorii cărţii A writer at war. Vasilii Grossman, Editura Vintage, 2005. Despre această apariţie editorială ne-a scris dl Ion Ispas, român din America. Textul domniei sale l-am introdus pe site-ul meu. Revin asupra acestui text atît de important, pentru a detaşa în chenar însemnarea făcută de Vasile Grossman asupra represaliilor antievreieşti de la Odessa. Îl citez aşadar pe evreul sovietic Vasile Grossman:
“Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo de poliţia ucrainiană. Şeful poliţiei din Domanevka a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în massă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt din cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Crime a făcut şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el ‘să mergem la împuşcat’. Ei ucideau oameni în grupuri separate.(…) Dar pînă a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka şi patruzeci de copii care se aflau în creşă. Numărul total al evreilor din Odessa executaţi în Domanevka a fost de aproape 90.000 de oameni. Cei care au supravieţuit au primit ajutor de la Comitetele evreieşti din România”.
Citat memorabil, glorios pentru cauza adevărului. Glosăm pe marginea acestui citat următoarele întrebări:
1) De ce nu apare acest text în lucrările holocaustologilor? De ce nu a fost mediatizat şi comentat de angajaţii Institului care cheltuie banii publici ai românilor pentru cercetarea Holocaustului imaginar din Transnistria?
2) De ce în Raportul comisiei Wiesel nu apare nici o referinţă la procesul intentat de autorităţile româneşti din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces?
3) Existau în Transnistria, sub ocupaţia românilor, creşe pentru copiii evrei?
De la acelaşi Vasile Grossman ne-a rămas şi explicaţia pentru crimele săvîrşite împotriva evreilor din Ucraina: “În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor şi pentru colectivizarea forţată a agriculturii a provocat o mare foamete şi moartea a şapte milioane de oameni.(…) Agenţii stalinişti au răspîndit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai tîrziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor”.
Aşadar, “entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor…”. Acest evreu Vasile Grossman, un evreu bine informat, nu spune niciun cuvînt despre români în relatarea sa, relatare produsă chiar în zilele imediat următoare evenimentelor la care se referă. În schimb, după 60-70 de ani, evreii Radu Ioanid şi Jean Ancel, Lya Benjamin şi Andrei Oişteanu, alţi nemernici, printre care şi angajaţii români ai Institului mai sus pomenit, inventează o vinovăţie a românilor: românii i-au omorît pe evreii ucrainieni! Românii au omorît zeci de mii de evrei ucainieni!
De ce această mistificare? Pentru că dacă spui adevărul despre acei evrei ucrainieni, că au fost omorîţi de compatrioţii lor ucrainieni, atunci trebuie să vorbeşti şi de cei şapte milioane de ucrainieni, despre care toată lumea în Ucraina de azi ştie că au fost victimele politrucilor stalinişti, majoritar evrei!
Un basarabean care a făcut armata în Ucraina prin 1960, domnul Andrei Sofonea, povesteşte că localnicii, cînd aflau că este român, imediat comentau cu supărare şi indignare atitudinea armatei române care, în timpul ocupaţiei, i-a împiedicat pe ucrainieni să-i ucidă pe evrei după pofta inimii lor. Ceea ce mi-a confirmat spusele lui Simion Ghinea: în Transnistria satele în care au fost deportaţi evreii erau păzite nu ca să nu iasă evreii, ci ca să nu intre peste evrei ucrainienii, dornici de răzbunare!
Aşadar, dînd vina pe români pentru evreii ucişi de ucrainieni, banda de transnistrologi (evrei şi români) încearcă să evite un subiect extrem de dureros: cine sînt vinovaţii pentru moartea cumplită, prin inaniţie, a şapte milioane de oameni, de europeni, în plin Secol al XX-lea, în timp de pace?
Nu cumva tot românii?!
N.B: Dacă cifra de 6 milioane, a evreilor morţi în Holocaust este contestată, şi e contestată pe bună dreptate ca fiind exagerată (din fericire!), cifra de 7 milioane, de ucrainieni, morţi din vina lui Stalin, adică a politrucilor acestuia, este o cifră încă necontestată, după ştiinţa mea. Din păcate este şi o cifră aproape deloc comentată. Cu ce este mai valoros un evreu mort prin gazare decît un ucrainean mort prin înfometare?
Sinistră întrebare! Dar ne obligă să ne-o punem Radu Ioanid şi gaşca, în măsura în care au inventat, în ultimii ani, şi această teză ordinară: în Transnistria, românii au ucis zeci de mii de evrei ucrainieni!
În contrast net cu aceste hecatombe consemnate de Vasile Grossman, dăm printre însemnările sale şi de următoarea apreciere: “Regimul de ocupaţie a Ucrainei de sud-vest sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei”. Consemnare făcută la faţa locului, la puţină vreme după ce se încheiase “regimul de ocupaţie sub români”, cînd impresiile erau proaspete şi toată lumea cunoştea subiectul. Ca ziarist, corespondent de front, Vasile Grossman avea de unde să afle adevărul.
Editorii săi, publicîndu-i însemnările în Statele Unite, în cea de mai sus folosesc cuvîntul gentle, tradus pe dl. Ion Ispas prin plăcut. Mai existau şi alte cuvinte româneşti echivalente pentru englezescul gentle, de la care cunoaştem cu toţii derivatul gentleman. Acesta să fi fost comportamentul românilor în Transnistria, al unor gentlemani? Majoritatea surselor serioase, credibile, acreditează acest calificativ!
Interesant ar fi de văzut care a fost cuvîntul rusesc folosit de Grossman. Iată o temă de cercetare pentru un holocaustolog autentic, specialist în ceva ce nu s-a întîmplat: holocaustul din Transnistria! Căci nici cuvîntul gentle, englezesc, nici cuvîntul plăcut, românesc, nu se potrivesc cu imaginea curentă a Transnistriei anilor 1941-44, pusă în circulaţie de propaganda holocaustizantă, la Yad Vashem sau la monumentul Holocaustului din Bucureşti ori în alte temple ale minciunii.
În schimb, acest cuvînt, această apreciere dată de evreul Grossman situaţiei evreilor din Transnistria ocupată şi administrată de români se potriveşte cu cele spuse sau scrise despre Transnistria de alţi evrei. Evrei serioşi, precum Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran, Sigfried Jagerdorf, Leone Blum, Marius Mircu, Barbu Bronştein, Nicolae Minei-Grünberg, Mihail Bruhis, Moshe Carmilly Weinberger, Mizzi Locker, asupra cărora nu planează suspiciunile sau chiar dovezile de sperjur ori minciună, care dau prostul renume al unor Radu Ioanid, Sonia Palty etc. Dimpotrivă. Sînt evrei cu care orice evreu se poate lăuda în faţa oricui!
Cu alte cuvinte, prima consemnare despre Transnistria a ziaristului evreu Vasile Grossman, făcută imediat după încetarea ocupaţiei româneşti, afirmă foarte clar că dacă evreii au suferit în această regiune, nu au suferit din pricina românilor. Au suferit evreii asupra cărora autoritatea ocupantului român era minimă: evreii localnici, evreii ucrainieni. Ceilalţi evrei, evreii aduşi din România, aflaţi sub controlul strict al administraţiei româneşti, nu au suferit decît ca oameni, de boli şi de neputinţele vîrstei, de ravagiile molimilor, care au lovit deopotrivă pe evrei şi români. Asta nu se poate numi nici genocid, nici holocaust!
de ION COJA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu