Ion Pop: O „autoficţiune” de Gheorghe Săsărman (Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său, Ed. Nemira, 2011)
Noi 8th, 2011 by vetiver
|
Noua sa carte, intitulată în tonalitate picarescă Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său
(Ed. Nemira, 2011) marchează o despărţire, poate doar temporară, de
practicile prozastice precedente, fiindcă propune un soi de
„autoficţiune” foarte ataşată de firul propriei biografii, menţinându-se
însă în aria de interes pentru epoca dictatorială comunistă, de care o
parte a destinului său a şi fost decisă. Total abandonată ca formulă,
alegoria – sau, mai degrabă, o anumită sensibilitate de factură
alegorizantă, se conservă totuşi, în măsura în care zisele „aventuri”
îşi păstrează de la început până la sfârşit aerul emblematic.Căci,
pornind de la date ale propriilor păţanii trăite, Gheorghe Săsărman le
înrămează în geometria ferm trasată a exemplarităţii biograficului,
oferind un eşantion de timp care a fost şi a putut fi al oricăruia
dintre cetăţenii deo anumită condiţie şi vârstă ai Românei comuniste. În
cazul său – şi al personajului semi-ficţional care este protagonistul
naraţiunii – avem de-a face cu un episod de viaţă tensionat din
biografia unui zarist şi scriitor, custudii de arhitectură, dar care nu o
profesează, consacrându-se activităţii jurnalistice, autor de cărţi ce
se bucură de o anume audienţă, şi în ţară şi în afara ei, dar care
intră, la un moment dat în conflict cu regimul, dinpricini pe care mulţi
dintre noi le-am trăit: „alegând libertatea” în Occident, un frate al
său declanşează micamare „dosariadă” în care e antrenat de la o zi la
alta cel rămas acasă.
Având, cum se spunea atunci, o „origine socială sănătoasă” – „tatăl muncitor, mama casnică, toţi fraţii membri de partid, unii în posturi de încredere, el însuşi posesor al carnetului roşu încă din timpul studenţiei”,ambiţiosul Anton Retegan beneficia, în principiu, de toate atuurile unui ins promis succesului social, angajat cu destulă energie şi fidelitate în opera de construcţie proclamată de ideologia regimului. Numai că aceastădefecţiune – considerată, în epocă, printre cele mai grave, tulbură iremediabil lucrurile, atrăgând asupra protagonistului atenţia vigilentă a „organelor” de control şi represiune. Pe scurt, jurnalistul-prozator este dat afară de la revista culturală la care se afirmase cu succes ani în şir, transferat mai întâi într-o altă redacţie, nevoit apoi să plece din Bucureşti pentru a lucra în provincie. Iar pe acest parcurs este mereu urmărit de securitate, hărţuit pe faţă sau din culise, pus sub observaţia unor colegi informatori, cu telefoanele ascultate şi corespondenţa violată, fapt care-l şi determină să caute soluţii pentru plecarea definitivă din ţară.
Un întreg proces de „dumirire”, de eliberare de iluzii, e descris şi analizat pe parcursul unei anamneze expresive, cu întoarceri către anii de copilărie şi de adolescenţă, către un mediu familial reprezentativ, şi el,pentru lumea ardeleană în care căsătoriile mixte, româno-maghiare sau româno-germane nu erau puţine (mama personajului principal e unguroaică, a doua soţie a sa provine din mediu săsesc, tatăl are, la rândul său o biografie cumva exponenţială, – rădăcini rurale, armată sub imperiul austro-ungar, angajare, după Primul mare Război, în trupele revoluţionare ale budapestanului „sovietic” Béla Kun, demisie din partid în anii ’50, între diversele rubedenii limbile şi mentalităţile se amestecă şi se armonizează). Interesante sunt şi rememorările anilor de liceu clujeni, cu date şi fapte emoţionante pentru cineva care a chiar trăit – ca mine – în clasa de liceu despre care se vorbeşte, cu prieteni mai mult sau mai puţin nonconformişti în aerul vremii, cititori ai interzisului Blaga şi scandalizând conducerea dogmatică a şcolii, autori de „ziare” cu titlu exotic sugerând reveria unor libertăţi altminteri mai puţin îngăduite, cu câteva siluete de dascăli ce traversează din loc în loc rememorarea, trezind nostalgii de vremuri tot mai îndepărtate, alte amintiri, din anii bucureşteni de studenţie. Apoi, întoarcerile spre mediul familial nemţesc, al soţiei, descoperit cu o curiozitate empatică, depozitar, de asemenea, al unor tradiţii de secole, dar care începuse să se disperseze prin târzii şi silnice „repatrieri” în Germania Federală, sub presiunile varii ale puterii comuniste din România.
Linia mare care unifică întregul epic este trasată însă de numitele „nemaipomenite aventuri ale dosarului”, urmărite pe întreaga reţea îndeajuns de complicată a acţiunilor de supraveghere securistă, în paralel cu eforturile personajului de a se elibera de presiunile ce deveneau tot mai greu de suportat de la o zi la alta. I se reconstituie, astfel, lui „Anton Retegan” dosarul de urmărire, pus sub numele „Enciclopedul”, în intereferenţă cu actele oficiale, reproduse ca atare ori în forme foarte apropiate de „original”, ca după o vizită de „documentare” în arhivele CNSAS, cereri, memorii, corespondenţă, audienţe, prin care acesta caută soluţii pentru situaţia sa ori vizează căi de evadare. Substanţa acestor pagini e dată în primul rând de analizele şi reflecţiile prozatorului, care înregistrează cu acuitate cam tot ce e semnificativ pentru anii în care se înscrie biografia sa, tradus inclusiv în formulele clişeu, de circulaţie generală în acea vreme. Este epoca tuturor degradărilor, începând cu cea a condiţiilor materiale ale omului obligat la un regim de subzistenţă precară, până la coborârea în involuntară caricatură a „ritualului” ideologic. Cine ar vrea să se documenteze esenţial asupra atmosferei apăsătoare generate de regimul dictatorial, să descifreze mecanismele puterii opresive, îndeosebi cele cu consecinţe în limitarea drastică, „orweliană”, a libertăţilor individuale, va găsi în această carte pagini dintre cele mai edificatoare. Autorul-prozator e, prin forţa lucrurilor, omniscient, căci vorbeşte de fapt, cum am notat deja, despre o secvenţă importantă din propria sa viaţă (dar e o viaţă ce rezumă, ca într-un soi de portret-robot, o existenţă categorială), fără să ultilizeze, totuşi, persoana întâi a confesiunii. Şi despre el, şi despre soţia lui, Sara, vorbeşte ca un observator şi ca un documentarist, comentator jurnalistic al unei epoci căreia i se surprind foarte bine şi atent mecanismele de funcţionare, pe un segment sau – cum s-ar spune despre anchetele actuale – „pe un eşantion reprezentativ”. Acest mod de abordare, care conduce cu o anumită rapiditate spre caracterizări sintetice şi calificative notate cu exactitate, intră oarecum în concurenţă cu faptul de viaţă lăsat să se manifeste liber în situaţii epice capabile să-i evidenţieze reliefurile concrete. Salutare, devierile de la firul conducător al autobiografiei travestite, concentrate în jurul unor linii apăsat trasate, îl tulbură, totuşi, relativ puţin, căci tonul dominant e cel al observatorului epocii în datele ei oarecum standardizate, surpinse cu precizia unui ochi lucid şi deschis foarte limpede spre lumea în care trăieşte, nerăbdător să ajungă la concluzie şi la judecata etică.
Zisele ”devieri” de la această linie detaşat-analitică şi de sinteză a observaţiei generalizatoare nu întârzie prea mult în spaţiile cumva marginale în raport cu axa ordonatoare a „aventurilor dosarului” – şi putem regreta avariţia unor asemenea ieşiri către periferia mai vie a vieţii care pulsează, de fapt, sub mecanismele constrângătoare. Evocarea unor momente de viaţă familială în ambianţă săsească, micul episod al vizitei soţiei la anticariatul unei bătrâne doamne scăpătate, portretul vaporos-elegantei profesoare de liceu care ne emoţionase cândva, senzaţiile în faţa morţii, întâlnirea cu securiştii Borcea şi Păpuşă într-un separeu de restaurant, demontarea dificilă a unei cvasisimbolice lăzi de zestre în preparativele evadării spre Germania –sunt câteva dintre aceste bine venite momente ce colorează parcursul cercetării propriei arhive de om pus sub urmărire. Dezvoltate, amplificate epic şi analitic, ele ar fi dat o carnaţie mai plină scheletului narativ, care lasă impresia, pe alocuri, de imagine-standard a segmentului de timp mai degrabă comentat decât trăit. Un aer înviorător aduc pentru naraţiune titlurile de capitole, mimând ironic stilul tradiţional al romanelor de factură picarescă ori al romanelor foileton (de ex.: „Capitolul 22, în care un randevu pripit e cât pe ce să compromită o fericită catastrofă cosmică, pecetluită în Banu Manta prin pogorârea Duhului Sfânt”, sau: „Capitolul 4, în care ni se povesteşte despre un unchi din ţara miracolului economic, sortit să moară de apendicită în România după ce scăpase teafăr din război” etc.). O anume ezitare între real şi ficţional se simte în păstrarea, pe de o parte, a unor referinţe la date concrete, uşor de verificat, spaţii geografice – Clujul, Bucureştiul -, personalităţi politice şi publice precum Ceauşescu, generalul Pacepa -, şi pe de altă parte uşoara travestire în nume precum Oredava (Oradea?) sau Consiliul Culturii Socialiste Multilaterale.
Situabil, aşadar, cu aproximaţie în rubrica „autoficţiunii”, tot mai frecvent ilustrată în alte spaţii literare şi mai puţin la noi, proza lui Gheorghe Săsărman se individualizează prin acuitatea unei analize de „caz” reprezentativ pentru finalul de epocă dictatorială a comunismului din România, căreia îi demontează punct cu punct mecanismele opresive aplicate lumii intelectuale aflate în situaţii de „defecţiune” precum cea a „rudelor de fugar” rămase în ţară. Calificate parodic-hiperbolic drept „nemaipomenite”, „aventurile lui Anton Retegan şi ale dosarului său” readuc într-o actualitate tot mai predispusă a le uita, stări de lucruri deloc excepţionale, devenite „normale” în anii ceauşismului. E un memento necesar, foarte instructiv şi ca exerciţiu de anamneză şi de reflecţie, dar şi ca document sui generis, abia disimulat în ficţiune, al unor vremuri pe care generaţia mai nouă nu a avut, din fericire, prilejul să le trăiască. http://www.nemira.ro/in-afara-colectiilor/nemaipomenitele-aventuri-ale-lui-anton-retegan-si-ale—1883
Având, cum se spunea atunci, o „origine socială sănătoasă” – „tatăl muncitor, mama casnică, toţi fraţii membri de partid, unii în posturi de încredere, el însuşi posesor al carnetului roşu încă din timpul studenţiei”,ambiţiosul Anton Retegan beneficia, în principiu, de toate atuurile unui ins promis succesului social, angajat cu destulă energie şi fidelitate în opera de construcţie proclamată de ideologia regimului. Numai că aceastădefecţiune – considerată, în epocă, printre cele mai grave, tulbură iremediabil lucrurile, atrăgând asupra protagonistului atenţia vigilentă a „organelor” de control şi represiune. Pe scurt, jurnalistul-prozator este dat afară de la revista culturală la care se afirmase cu succes ani în şir, transferat mai întâi într-o altă redacţie, nevoit apoi să plece din Bucureşti pentru a lucra în provincie. Iar pe acest parcurs este mereu urmărit de securitate, hărţuit pe faţă sau din culise, pus sub observaţia unor colegi informatori, cu telefoanele ascultate şi corespondenţa violată, fapt care-l şi determină să caute soluţii pentru plecarea definitivă din ţară.
Un întreg proces de „dumirire”, de eliberare de iluzii, e descris şi analizat pe parcursul unei anamneze expresive, cu întoarceri către anii de copilărie şi de adolescenţă, către un mediu familial reprezentativ, şi el,pentru lumea ardeleană în care căsătoriile mixte, româno-maghiare sau româno-germane nu erau puţine (mama personajului principal e unguroaică, a doua soţie a sa provine din mediu săsesc, tatăl are, la rândul său o biografie cumva exponenţială, – rădăcini rurale, armată sub imperiul austro-ungar, angajare, după Primul mare Război, în trupele revoluţionare ale budapestanului „sovietic” Béla Kun, demisie din partid în anii ’50, între diversele rubedenii limbile şi mentalităţile se amestecă şi se armonizează). Interesante sunt şi rememorările anilor de liceu clujeni, cu date şi fapte emoţionante pentru cineva care a chiar trăit – ca mine – în clasa de liceu despre care se vorbeşte, cu prieteni mai mult sau mai puţin nonconformişti în aerul vremii, cititori ai interzisului Blaga şi scandalizând conducerea dogmatică a şcolii, autori de „ziare” cu titlu exotic sugerând reveria unor libertăţi altminteri mai puţin îngăduite, cu câteva siluete de dascăli ce traversează din loc în loc rememorarea, trezind nostalgii de vremuri tot mai îndepărtate, alte amintiri, din anii bucureşteni de studenţie. Apoi, întoarcerile spre mediul familial nemţesc, al soţiei, descoperit cu o curiozitate empatică, depozitar, de asemenea, al unor tradiţii de secole, dar care începuse să se disperseze prin târzii şi silnice „repatrieri” în Germania Federală, sub presiunile varii ale puterii comuniste din România.
Linia mare care unifică întregul epic este trasată însă de numitele „nemaipomenite aventuri ale dosarului”, urmărite pe întreaga reţea îndeajuns de complicată a acţiunilor de supraveghere securistă, în paralel cu eforturile personajului de a se elibera de presiunile ce deveneau tot mai greu de suportat de la o zi la alta. I se reconstituie, astfel, lui „Anton Retegan” dosarul de urmărire, pus sub numele „Enciclopedul”, în intereferenţă cu actele oficiale, reproduse ca atare ori în forme foarte apropiate de „original”, ca după o vizită de „documentare” în arhivele CNSAS, cereri, memorii, corespondenţă, audienţe, prin care acesta caută soluţii pentru situaţia sa ori vizează căi de evadare. Substanţa acestor pagini e dată în primul rând de analizele şi reflecţiile prozatorului, care înregistrează cu acuitate cam tot ce e semnificativ pentru anii în care se înscrie biografia sa, tradus inclusiv în formulele clişeu, de circulaţie generală în acea vreme. Este epoca tuturor degradărilor, începând cu cea a condiţiilor materiale ale omului obligat la un regim de subzistenţă precară, până la coborârea în involuntară caricatură a „ritualului” ideologic. Cine ar vrea să se documenteze esenţial asupra atmosferei apăsătoare generate de regimul dictatorial, să descifreze mecanismele puterii opresive, îndeosebi cele cu consecinţe în limitarea drastică, „orweliană”, a libertăţilor individuale, va găsi în această carte pagini dintre cele mai edificatoare. Autorul-prozator e, prin forţa lucrurilor, omniscient, căci vorbeşte de fapt, cum am notat deja, despre o secvenţă importantă din propria sa viaţă (dar e o viaţă ce rezumă, ca într-un soi de portret-robot, o existenţă categorială), fără să ultilizeze, totuşi, persoana întâi a confesiunii. Şi despre el, şi despre soţia lui, Sara, vorbeşte ca un observator şi ca un documentarist, comentator jurnalistic al unei epoci căreia i se surprind foarte bine şi atent mecanismele de funcţionare, pe un segment sau – cum s-ar spune despre anchetele actuale – „pe un eşantion reprezentativ”. Acest mod de abordare, care conduce cu o anumită rapiditate spre caracterizări sintetice şi calificative notate cu exactitate, intră oarecum în concurenţă cu faptul de viaţă lăsat să se manifeste liber în situaţii epice capabile să-i evidenţieze reliefurile concrete. Salutare, devierile de la firul conducător al autobiografiei travestite, concentrate în jurul unor linii apăsat trasate, îl tulbură, totuşi, relativ puţin, căci tonul dominant e cel al observatorului epocii în datele ei oarecum standardizate, surpinse cu precizia unui ochi lucid şi deschis foarte limpede spre lumea în care trăieşte, nerăbdător să ajungă la concluzie şi la judecata etică.
Zisele ”devieri” de la această linie detaşat-analitică şi de sinteză a observaţiei generalizatoare nu întârzie prea mult în spaţiile cumva marginale în raport cu axa ordonatoare a „aventurilor dosarului” – şi putem regreta avariţia unor asemenea ieşiri către periferia mai vie a vieţii care pulsează, de fapt, sub mecanismele constrângătoare. Evocarea unor momente de viaţă familială în ambianţă săsească, micul episod al vizitei soţiei la anticariatul unei bătrâne doamne scăpătate, portretul vaporos-elegantei profesoare de liceu care ne emoţionase cândva, senzaţiile în faţa morţii, întâlnirea cu securiştii Borcea şi Păpuşă într-un separeu de restaurant, demontarea dificilă a unei cvasisimbolice lăzi de zestre în preparativele evadării spre Germania –sunt câteva dintre aceste bine venite momente ce colorează parcursul cercetării propriei arhive de om pus sub urmărire. Dezvoltate, amplificate epic şi analitic, ele ar fi dat o carnaţie mai plină scheletului narativ, care lasă impresia, pe alocuri, de imagine-standard a segmentului de timp mai degrabă comentat decât trăit. Un aer înviorător aduc pentru naraţiune titlurile de capitole, mimând ironic stilul tradiţional al romanelor de factură picarescă ori al romanelor foileton (de ex.: „Capitolul 22, în care un randevu pripit e cât pe ce să compromită o fericită catastrofă cosmică, pecetluită în Banu Manta prin pogorârea Duhului Sfânt”, sau: „Capitolul 4, în care ni se povesteşte despre un unchi din ţara miracolului economic, sortit să moară de apendicită în România după ce scăpase teafăr din război” etc.). O anume ezitare între real şi ficţional se simte în păstrarea, pe de o parte, a unor referinţe la date concrete, uşor de verificat, spaţii geografice – Clujul, Bucureştiul -, personalităţi politice şi publice precum Ceauşescu, generalul Pacepa -, şi pe de altă parte uşoara travestire în nume precum Oredava (Oradea?) sau Consiliul Culturii Socialiste Multilaterale.
Situabil, aşadar, cu aproximaţie în rubrica „autoficţiunii”, tot mai frecvent ilustrată în alte spaţii literare şi mai puţin la noi, proza lui Gheorghe Săsărman se individualizează prin acuitatea unei analize de „caz” reprezentativ pentru finalul de epocă dictatorială a comunismului din România, căreia îi demontează punct cu punct mecanismele opresive aplicate lumii intelectuale aflate în situaţii de „defecţiune” precum cea a „rudelor de fugar” rămase în ţară. Calificate parodic-hiperbolic drept „nemaipomenite”, „aventurile lui Anton Retegan şi ale dosarului său” readuc într-o actualitate tot mai predispusă a le uita, stări de lucruri deloc excepţionale, devenite „normale” în anii ceauşismului. E un memento necesar, foarte instructiv şi ca exerciţiu de anamneză şi de reflecţie, dar şi ca document sui generis, abia disimulat în ficţiune, al unor vremuri pe care generaţia mai nouă nu a avut, din fericire, prilejul să le trăiască. http://www.nemira.ro/in-afara-colectiilor/nemaipomenitele-aventuri-ale-lui-anton-retegan-si-ale—1883
Citeste mai mult: Ion Pop: O „autoficţiune” de Gheorghe Săsărman (Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său, Ed. Nemira, 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu