« Art. 6.
Proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie este fie proprietate de stat - asupra bunurilor apartinind intregului popor, fie proprietate cooperatista - asupra bunurilor apartinind fiecarei organizatii cooperatiste.
Art. 7.
Bogatiile de orice natura ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, fabricile si uzinele, bancile, intreprinderile agricole de stat, statiunile pentru mecanizarea agriculturii, caile de comunicatie, mijloacele de transport si telecomunicatii de stat, fondul de stat de cladiri si locuinte, baza materiala a institutiilor social-culturale de stat, apartin intregului popor, sint proprietate de stat.»
Corolarul este :
« Art. 2.
Intreaga putere in Republica Socialista Romania apartine poporului, liber si stapin pe soarta sa.
Puterea poporului se intemeiaza pe alianta muncitoreasca-taraneasca. In strinsa unire, clasa muncitoare - clasa conducatoare in societate -, taranimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fara deosebire de nationalitate, construiesc orinduirea socialista, creind conditiile trecerii la comunism.»
Proprietatea de stat era echivalentă cu proprietatea întregului popor, statul nefiind redus la instituțiile de stat sau la guvern, cum au interpretat abuziv autorii loviturii de stat și uzurpatorii din ianuarie 1990. Și nu putem uita așa simplu legile prin care devenisem, în anii 80, acționari ai intreprinderilor «de stat».
A se vedea și comentariile din CriticAtac, din subsolul articolului reprodus mai sus.
http://www.criticatac.ro/11138/incapacitatea-societatii-civile-de-a-fi-autonoma-fata-de-putere/
Cu prietenie, Dan Culcer
Incapacitatea societăţii civile de a fi autonomă faţă de Putere
29
Deşi dezbaterile ideologice din presa scrisă, atunci cînd mai au loc, nu mai ating defel viaţa politică dominată de partide, există de o bucată de vreme o sintagmă ideologică ciudată la prima vedere, tot mai întrebuinţată şi deopotrivă contestată: „capitalismul de stat”. Cel care a lansat-o este filozoful maghiar Gaspar Miklos Tamas, prezent cu un text director în volumul coordonat de Adrian T. Sîrbu şi Alexandru Polgar Genealogii ale postcomunismului (Idea, 2009). Sintagma apare utilizată la diverşi autori şi în diverse accepţiuni (vezi, de pildă, cea a lui Ilie Şerbănescu dintr-unul din ultimele articole ale sale la revista 22). În aceeaşi revistă, Andrei Cornea publică recent în două episoade un foarte util articol despre „vechiul” şi „noul” stîngism (numerele 1126 şi 1127), care are în centru critica „noului” stîngism din perspectiva „negaţionismului de nomine”. Ce înseamnă asta? Da, spun stîngiştii, recunoaştem că au existat crime în regimurile comuniste, dar ele au fost opera unor ereziarhi, care s-au folosit de textele canonice ale „comunismului” – Marx înainte de orice – pentru a-şi instala şi perpetua puterea personală. Aceasta este şi perspectiva din care regimul Ceauşescu a fost, în România, un „capitalism de stat”. Or, Andrei Cornea nu e de acord cu această sintagmă şi, găsind-o într-un text al lui Alex. Cistelecan publicat online pe CriticAtac, o amendează ca pe o absurditate.
Acum, trebuie să spun că intenţia acestui text nu este de a mă situa numaidecît de o parte sau de alta. Cred însă că în funcţie de cum numim realităţi din perioada anterioară lui decembrie 1989 putem numi şi crede în realităţile de astăzi şi putem acţiona în numele lor. De aceea, nu ţin numai să arbitrez. Sigur, domnul Cornea are dreptate să ceară o întrebuinţare atentă a sintagmei „capitalism de stat”, atrăgînd atenţia asupra realităţilor sociale din regimul Ceauşescu. Scrie Andrei Cornea: „Absurditatea tezei negaţioniste de nomine a lui Alex Cistelecan sare în ochi: faptul că muncitorii nu au proprietatea mijloacelor de producţie în comunismul de stat nu apropie acest regim de capitalismul occidental, „de piaţă“, ci mai degrabă de sclavagismul oriental pe care Marx îl denumise „modul de producţie asiatic“ (şi pe care manualele de socialism de pe vremuri îl evitau cu discreţie).” Desigur, dar astăzi se întîmplă la fel: acest mod de producţie asiatic tinde să fie generalizat în condiţiile capitalismului global, 2.0, iar cînd vorbim despre „piaţa liberă” trebuie să fim la fel de atenţi ca atunci cînd vorbim despre „capitalismul de stat”. Faptul că, în regimurile comuniste, „stratificarea socială a devenit adesea încă şi mai radicală decît în capitalism” este deja, totuşi, o aberaţie. Nu cu argumente de felul acesta se poate combate ideea comuismului luat drept „capitalism de stat”. Tamas bătea în altă parte: faptul că „ideea comunistă”, cum ar spune Alain Badiou, nu trebuie să sufere de pe urma realizărilor de care a avut parte în istorie. În felul acesta, utopia trăieşte, iar noi aşteptăm „adevăratul” moment al descinderii dreptăţii pe pămînt. Aici mi se pare nimerit să intervin cu două remarce.
E atractiv, dar păgubos să te laşi fidelizat de utopii politice. Regimul Ceauşescu a avut, fără îndoială, aspecte de capitalism de stat, dar într-un cadru care se prezenta drept umanist, socialist, şi în raport cu un proces politic real de feudalizare pe care-l regăsim recent la dictaturile din nordul Africii. Una dintre marile diferenţe care deosebesc acel regim de regimul capitalismului românesc de azi constă în posibilitatea, acum, a schimbării puterii politice conform unor cicluri stabilite. Nu se instaurează „piaţa liberă” din capitalismul vestic (tot mai ideal, tot mai puţin real), dar nici nu se ajunge la feudalizare. Pentru că feudalizarea este consubstanţială unei „durate lungi”, iar aceasta nu mai există. Este neîndoios altceva: că un comunism „adevărat” este tot atît de utopic ca un capitalism senin şi aducător de fericire generală şi că, în lipsa unei tradiţii politice şi statale puternice, cele două utopii vor părea în ambele cazuri la fel de îndepărtate de ideile de la care pornesc. Operînd numai cu termeni marcaţi ideologic tip „capitalism de stat” versus „idee comunistă”, ne jucăm în acelaşi perimetru lipsit de substanţă. Nici denunţînd acest utopism prin recursul la „adevăratul capitalism” nu rezolvăm nimic. Cum să spui că astăzi în România decalajele economice sînt mai mici decît sub Ceauşescu?
Dar nu e despre asta vorbim. „Capitalismul de stat” poate fi, faţă de ceea ce voi plasa eu acum sub această sintagmă, o expresie mai puţin fericită. Dar nici nu o pot înlocui cu „comunism”, pentru că nici de aşa ceva nu poate fi vorba. E vorba despre incapacitatea societăţii civile din România de a se constitui autonom faţă de Putere. Există o continuitate freatică între vechiul regim şi cel nou, în versiunile lui din anii 1990 (Iliescu) şi din anii 2000 (Băsescu). Lucrez de o vreme la istoria Televiziunii Române publice din anii Ceauşescu, dar mă interesează deocamdată acei ani de consolidare a puterii, 1965-1974, nu deceniul negru, anii ’80. Comportamentul unor oameni de atunci – pe care-i cunoaştem azi uneori în alt context – este direct responsabil de asiatizarea regimului în România după ce Ceauşescu devine, în 1974, preşedinte. În 1968, mulţi dintre ei credeau, ca şi în 1990 sau în 2004 (Iliescu şi Băsescu) într-un compromis fertil: mă apropii de o putere nouă, şi s-ar putea să ies nu doar eu cîştigător, ci eu împreună cu ceilalţi. Se va spune atunci că am avut dreptate. Deşi nu cred foarte tare în ceea ce văd, hai să risc. De la Dumitru Popescu Dumnezeu care lansează sintagma „cel mai iubit fiu” în 1969, la Congresul X, la Nicolae Breban (care susţine identitatea „patriei” cu „partidul” în acei primi ani Ceauşescu, tot la Congresul X), mulţi au crezut că doar aflîndu-se în preajma Puterii se vor putea realiza. Nu altfel s-a întîmplat în 1990, şi apoi, în 2004, deşi contextul a fost de fiecare dată diferit. Nu idei, nu convingeri şi nu idealuri atrag intelectualii români, ci doar oameni aflaţi la putere: iată ceea ce ne menţine, cum ar spune Cioran, în „afara istoriei”. Am avut mereu un „capitalism de stat”, pentru că tot ceea ce cineva a cîştigat şi cîştigă ocolit în România s-a făcut şi se face în legătură cu puterea publică, de stat, a unor persoane. Mai mult, se pare că cei care se numesc intelectuali „de dreapta”, conservatori, perpetuează capitalismul de stat prin recursul la funcţii, bani sau măcar autoritate date de reprezentanţii puterii de stat, în vreme ce intelectualii de „stînga” funcţionează autonom.
Pentru că mi s-a reproşat de-a lungul timpului lipsa unei contraponderi constructive la criticile mele, aş vrea să spun doar atît: nu cred în excelenţa naturii umane şi nici în „bunătatea” naturală a societăţii româneşti. Cred însă că e bine să pornim de la cunoaşterea istoriei recente pentru a ne putea cunoaşte prezentul, punînd la îndoială şi explicînd fiecare din numele cu care semnificăm realităţi istorice. „Capitalismul de stat” nu este un negaţioinsm. Poate fi un vector utopic, dacă vreţi. Dar, bine folosit, el înseamnă ceva mult mai profund şi grav: faptul că nimeni nu poate obţine nimic important fără o relaţie incorectă cu un reprezentant al statului. Azi, ca ieri, lucrurile stau la fel.
Cred însă că, dacă fiecare dintre noi ar reuşi să iasă dintr-o existenţă adesea dublă ceva mai des (nu mereu, e imposibil) şi ar lucra bine în domeniul în care a ajuns (conform pregătirii şi şansei), societatea românească ar avea şanse de progres. Ele nu vor veni, însă, cred cu tărie, dintr-o mişcare poitică nouă, de la un partid politic şi nici din promisiunile unor oameni pe care îi ştim şi cărora le cunoaştem lumea. Ultramediatizarea politicii a dus la derealizarea ei. Că te numeşti Mihai Gîdea, Andreea Creţulescu sau Andreea Pora şi vorbeşti la televizor contează mai puţin, este vorba despre acelaşi spectacol. Faptul că nu am încredere în el nu înseamnă deloc că mă resemnez. Faptul că nu am încredere nici măcar în realitatea numelor ideologice cu care lucrăm – din inerţie – nu înseamnă că am fost învins. Nu cred în soluţii colective. Cred în ceea ce fac unii dintre colegii mei şi doar pornind de aici pot fi optimist. Dar nu, nu vreau să „molipsesc” pe nimeni: las politicienilor plăcerea asta.
Apărut în Observator Cultural
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu