Silviu Petre. Cosmopolitismul aristocratic

duminică, 13 noiembrie 2011

Silviu Petre. Cosmopolitismul aristocratic

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu bucuria că am descoperit un om lucid care știe să vadă copacul de pădure și pădurea de copaci. Cu prietenie, Dan Culcer

Cosmopolitismul aristocratic

Ȋn ultimii doi ani şi ceva am încercat să îmi răspund la întrebarea: care mai este astăzi opiumul intelectualilor? Ȋn anii când sirenele utopice îţi bruiau posibilitatea de a sta pe calea moderaţiei, parcă răspunsul era mai simplu de dat. Făcând media aritmetică a tuturor reflecţiilor, experienţelor şi lecturilor mele am ajuns la concluzia că, înainte de orice altceva opiumul intelectualilor este acela de a crede că intelectualul vorbeşte în numele tuturor. Că inflaţia sa de lecturi compensează lipsa de experienţă a celorlalte condiţii umane. Că bibliotecile pe care el intelectualul/sau tu/ le-a/le-aţi citit te face empatic cu toţi semenii din jur. Că atunci când vorbeşti nu eşti decât delegatul unei majorităţi tăcute şi difuze iar apoi dirijorul unei mase de oameni diferiţi pe care îi poţi struni după melodie.
Pe undeva este şi normal să fie aşa. Un profesor nu ar trebui să intre în clasă dacă nu ar crede că îi poate educa pe elevi. Că nu poate face o schimbare pozitivă cât de mică în viaţa celorlalţi. Ȋn limba franceză avem o asemănare lingvistică pe care nu o găsim în română: senior- einsegneur- enseignier. Nu ştiu dacă există o cauzalitate etimologică dar cuvântul senior/domn/nobil şi cel de profesor par unde ale aceluiaşi ecou. Profesorul (enseigneur-ul) este cel care te învaţă, dar care prin aceasta te şi înnobilează, te domneşte!
Intelectualii (şi aici vorbesc în sensul foarte larg al lui Murray Rothbard sau Hayek: de la sociologi, fizicieni, literaţi până la formatori de opinie) îşi văd misiunea undeva între apostolat şi ispăşirea unei vini. Pavel îl urmează pe Iisus pentru că are credinţă dar se şi simte vinovat pentru drumul său anterior. Intelectualul simte atât că poate revărsa prea plinul abundenţei sale peste ceilalţi; dar totodată se şi simte vinovat că este..cam inutil! Că i se poate reproşa în orice clipă faptul că nu produce nimic palpabil (şuruburi, piuliţe, covoare, vopsele, electricitate). Ideile sunt un eter dubios, clar existent dar greu de cuantificat şi apoi ţi se scurg printre degete. Odată ce le-ai născut nu are sens să le ţii pentru tine. Odată ce le-ai eliberat devin publice şi, nerecunoscătoare, se pot răscula şi contra ta. Acrobat al capriciilor inspiraţiei ai un loc clar în ierarhia prestigiului social fără a putea justifica prea bine şi un loc în cadrul diviziunii muncii utilitare. După acest bla bla plicticos ajungem la inima problemei: la nevoia intelectualului de a fi generos şi moral. Evident prin cuvinte, instrumentele sale.
Ȋn această cheie de înţelegere intelectualii devin datori să susţină o perspectivă caldă, optimistă asupra naturii umane şi a naturii interacţiunilor dintre oameni. Ştiinţa şi raţiunea au rolul de a desţeleni marasmul prejudecăţilor şi a le arăta oamenilor o lume mai bună- una eliberată de graniţe: fizice, economice, statutare, lingvistice, sexuale ori religioase. De aici şi până la corectitudinea politică, sau mai bine zis până la religiozitatea corectitudinii politice nu mai este decât un pas. Ce este corectitudinea politică decât expresia nevoii de un proletariat! Pentru ca intelectualii caută un proletariat! Iar corectitudinea politică le oferă un instrumentar al căutării/ un catehism al omului abstract, sustras oricăror influenţe istorice şi conjuncturale, dotat doar cu un orgoliu surescitat care îl face să se simte mereu discriminat. Nu auzim de atâtea ori în jurul nostru că X sau Y s-a simţit lezat, vexat, discriminat. Cutare sau cutare comportament este inacceptabil întrucât discriminează.
Proletarul acesta al condiţiei umane, omul abstract al corectitudinii politice se colorează cu anumite trăsături în funcţie de caz: este minoritarul bronzat sau imigrantul pentru avocaţii coexistenţei multiculturale; femeia lovită şi plafonată pentru feminişti; muncitorul mizer pentru socialişti; cei care consumă carne pentru vegetarieni şi vegani; cei care au suferit din pricina comunismului pentru unii dintre scriitorii post1990. [1]
Nu vreau să fiu înţeles greşit prin direcţia argumentării mele de până acum. Sunt pe lume multe nedreptăţi şi multă şi persistentă mizerie. Este de dorit ca cineva să ridice vocea, fie si teoretic. Este un neajuns a crede că acţiunea nu are nevoie de teorie. Ceea ce mi se pare însă ipocrit din partea unor teoreticieni/moralişti/deontologi şi ulterior periculos în cazul inginerii sociale este tocmai încercarea de a omogeniza oamenii până la stadiul unei scheme abstracte şi vidate de conţinut. Am numit articolul cosmpolitismul aristocratic tocmai pentru că cei care cioplesc asemenea planuri în turnul lor de fildeş preferă în mod deliberat să trăiască într-o para-realitate situată în cartiere salubre şi liniştite unde îşi acompaniază viaţa cu muzica lui Bach şi Chopin. Ȋntr-un asemenea fotoshop al prozaicului, lumea exterioară nu pare a fi decât extrapolarea şi extinderea grădinii de parfumuri îmbietoare în care vieţuieşti. Să luăm de exemplu chestiunea imigranţilor şi să ne focalizăm pe cazul european, francez. Franţa cea generoasă, patria tuturor exilurilor şi eşafodul tuturor Bastiliilor preferă să primească mii de imigranţi magrebini fără-i integra pentru ca apoi să tune împotriva ţiganilor români. Admirăm un regim sau altul care trece pe la Elysée în clinchete de şampanie şi mătăsuri fine fără a lua prea mult în vedere caria socială care răşade în spatele unei danturi aparent perfecte.
Sau mai aproape de noi să luăm exemplul românesc al problemei rromilor/ţiganilor. Şi aici avem un discurs pe nivele: unul la nivelul străzii şi altul la nivelul elitelor, al limbajului public.
La colţul străzii este mereu stereotipicul ostil, al considerării ţiganilor drept hoţi, pungaşi, murdari, „refractari oricăror forme de inserţie socială”- după cum spunea cineva la ProTV cu mulţi ani în urmă.// La antipod este discursul media -universitar preocupat de chestiunea rromilor şi indignat de prejudecăţile românilor legate de minoritarii lor. Primul nivel- glasul străzii- comite eroarea de compoziţie şi îi vede pe toţi la fel. Al doilea nivel- cel al limbajului public- comite eroarea de compoziţie şi îi vede pe toţi la fel. Ba în acest al doilea caz, dictatura unui anume lexicon te obligă să nu mai poţi spune ce gândeşti de teama colegilor, prietenilor de breaslă, celor a căror companie o cauţi. Spre exemplu: dacă eu spun că vărul meu a fost bătut în anul I de facultate de nişte ţigani pentru că nu a vrut să le dea bani este o afirmaţie rasistă? Este una cât se poate de factuală şi nu de la nivelul impresiilor sau limbajului.–> Şi aici ajung la inima problemei: este normal ca o populaţie marginalizată timp de decenii şi secole să aibă un nivel de viaţă şi de educaţie mai mic decât majoritatea. Şi este de aşteptat să comită infracţiuni, din nevoie şi din obişnuinţă. Evident că nu toţi ţiganii/rromi [2] se înscriu aici. Mulţi dintre ei, unii vecini de ani buni, nu ies din parametri firescului. Ca mulţi alţi români o duc mai bine sau mai rău, muncesc, merg pe stradă fără să tulbure ordinea de nici un fel. Dar sunt destui care găzduiesc adevărate focare de infracţionalitate. Este un fapt. A contempla folosirea mitralierei nu este de folos. A-i considera buni şi a proiecta ideea că prejudecăţile românilor sunt o marcă a primitivismului (de neînţeles în epoca globalizării), că toţi neintegrabilii sunt de fapt buni sălbatici care trebuie puşi într-o muzeologie a clemenţei este la fel de periculos. Şi la fel de contraproductiv. Ȋn primul caz – cel ostil- ne găsim în faţa unui Auschwitz ideologic; în cel de-al doilea în faţa unei Linii Maginot a nepăsării.
Şi nu este vorba aici de a acuza Franţa din cauza ultimilor evenimente sau România cu perena sa problemă a exportului de infracţionalitate. Ele nu reprezintă decât detaliul unei pânze mai largi în care infatuarea elitelor europene şi foamea grobiană a barbarilor şi metecilor care cer drept de cetate se ciocnesc întru mirarea noastră afectată: „Cum este posibil aşa ceva?”; „Ȋn România secolului XXI?”; „Ȋn Franţa secolului XXI?”- Nec secoli nostris est… Ba uite că este.
Civilizaţia nu este decât o modalitate, nu un traseu ireversibil. Când începe este discutabil. Când se sfârşeşte: în momentul în care o elită hedonistă ce patronează o societatea la fel de hedonistă dă drept de cetatea metecilor fără ca aceştia să îndeplinească cerinţele necesare şi fără ca acea societate gazdă să aibă voinţa şi mijloacele ospitalităţii. Nu este neplăcut când mergi la ziua cuiva care nu are chef de tine şi te invită să te serveşti singur din frigider?!
Aşa ceva este şi cosmopolitismul aristocratic- iresponsabilitatea morală a unei elite corect politice care se înconjoară de parfumuri tari pentru a se păzi de duhoarea pestilenţială de afară. Ȋşi urmăreşte propriul interes dar cere societăţii şi omului de pe stradă să afişeze o generozitate necondiţionată care ar fi contrară interesului acestuia.
Nu mă consider un om egoist, dar ar fi o ipocrizie din partea mea să afişez o generozitate sau o toleranţă la diversitate mai mare decât o am în realitate. Şi o ipocrizie încă mai mare ar fi aceea de a le cere celorlalţi ceea ce nu sunt eu în stare.
[1] Cu aceasta din urmă temă voi reveni într-un alt material.
[2] Voi folosi ambii termeni alternativ, deoarece îi consider sinonime, fără conotaţii de altă natură.
Scrisă de Silviu Petre

Silviu Petre

Născut la 10 aprilie 1985, în Bucureşti.
-    În prezent: absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, Secţia Limba Română. Masterand la SNSPA în Relaţii internaţionale
-    Septembrie 2000 – Iunie 2004: elev al Liceului teoretic Tudor Vladimirescu din Bucureşti, Secţia: Ştiinţe Socio-Umane
-    Activez ca voluntar în cadrul Fundaţiei Facias.
-    August 2008 : colaborare cu CERME (Centrul Român pentru Modelare Economică).
-    Octombrie 2007 : obţinut premiul “Cititorul anului” decernat în urma festivităţii dedicate zilelor Bibliotecii Centrale Universitare din 25-26 octombrie.
-    August 2007 : participare la Şcoala de Vară de la Râmnicu-Sărat dedicată studiului crimelor comunismului şi aflată sub patronajul IICCR.
Publicaţii:
-    August 2008 : Lideri sau mase? Microeseu despre manipulare, Lumea, An XIV, Nr.8-9 (185-186) 2008, pp.22-26
-    Iunie 2008 : De ce nu ştiu americanii istorie şi geografie?, Lumea, An XIV, Nr.3 (180) 2008, pp.56-60
-    Aprilie 2008 : NATO şi lumea Occidentului extins, Observator Cultural, nr.418, 10-16 aprilie, p.6
-    Ianuarie 2008 : Primul război mondial?, Historia, nr.73, ianuarie 2008, pp.68-73
-    Octombrie 2007 : recenzie – Immanuel Wallerstein, “Declinul puterii americane” în revista Sfera Politicii, nr. 128.
-    actualmente redactor-şef adjunct la revista on-line People’s Voice, înfiinţată în aprilie 2005;
-    Septembrie 2007 : “Povara omului alb” în revista Lumea, an XIV, Nr.9 (174)*
-    Iunie 2007 : “SUA- Statutul de Superputere” în revista Lumea, an XIV, Nr.6 (171)*
-    Aprilie 2007 : “Marele necunoscut- Eugeniu Carada” în revista Lumea, an XIV, Nr. 3 (168)*
(* Toate articolele publicate în revista Lumea au fost semnate cu pseudonimul Silviu Valentin Pietraru)
-    Noiembrie 2006 : “Mântuire de mântuială” în Revista 22, an XV (870), 10-16 Noiembrie
Abilităţi lingvistice:
Engleză: vorbit (foarte bine); citit (foarte bine); scris (foarte bine)
Franceză: vorbit (bine); citit (bine); scris (satisfăcător)
Recenzii