Basmul si vechea cultura romaneasca. Interviu cu Pr. Mihai-Andrei Aldea

Basmul si vechea cultura româneasca. Interviu cu Pr. Mihai-Andrei Aldea
Published By Cezar Machidon On Monday, October 17th 2011.
 
Care este importanta basmului in cultura unui popor?
Putina lume cunoaste ce inseamna tipologia basmului. Basmul este o structura culturala foarte importanta la toate popoarele lumii si s-a realizat o tipologie, de fapt s-au realizat mai multe tipologii a basmului in care basmele au fost impartite evident dupa subiectul lor, dupa structura lor si asa  mai departe. Basmul românesc cuprinde imensa majoritate a tipurilor din aceste tipologii. Sunt popoare care au un numar mic de basme, snt popoare care au un numar foarte mare de basme, dar din cate stiu eu nu exista niciun popoar care sa egaleze poporul român si cu atat mai putin sa-l intreaca. Si nu este singurul domeniu al folclorului literar in care excelam. In ceea ce priveste proverbele românilor avem o bogatie uriasa, nu mai vorbesc de vechile balade românesti , colinde, doine etc. e o bogatie culturala extraordinara, gigantica, pe care orice popor ar fi foarte fericit sa o aiba in locul nostru si care la noi nu este valorificata aproape deloc, mai ales astazi. Este tratata undeva intre vulgarizare- care merge de la un dispret rasist si total fata de ce inseamna folclorul românesc, pana la transformarea in pretext pentru expuneri vulgare, expuneri chiar pornografice, sau din acestea, sa zicem, chicioase, subculturale- si pana la prezentarea rigida, de tip muzeal care nu intereseaza aproape pe nimeni in afara de specialisti. Foarte rare sunt creatiile muzeale care sa poata atinge sufletul asa cum se cuvine, cum se intampla de pilda cu expozitia Puterea Crucii de la Muzeul Taranului român, care reuseste sa cucereasca si sa atraga. Eu am vazut-o de mai multe ori si inca vreau sa o mai vad si nu sunt singurul. Dar aceasta este totusi o prezentare muzeala, extraordinara, dar muzeala. Insa si din ea in chip firesc ar trebui sa izvorasca foarte multe creatii, curente artistice, ceea ce nu se intampla. Este rusinos pentru noi, este injositor pentru noi ca popor sa avem o intreaga  comoara de cultura realizata de stramosii nostri cu o daruire si cu jerfa si cu un talent care sunt toate dincolo de cuvant si sa ne batem joc de ea.
Care sunt cauzele acestui fenomen prin care se ascunde sub pres aceasta cultura româneasca veche?
Mircea Vulcanescu avea o vorba, românia a avut o cultura, 1848 a rupt-o.  Intradevar, la 1848 la români a invins strainismul. Bounjourismul, i s-a spus atunci, pentru ca dominatia era  a filofrantuzismului, dar cred ca mai drept este sa-i spunem strainism, adica un curent cultural rasist care dispretuieste tot ceea ce este românesc, un curent care vrea sa arunce la gunoi tot  ceea ce este românesc si vrea sa faca din români niste copii ale unor culturi straine.  Unii vor sa fim copie a culturii franceze, altii a culturii britanice, altii a culturii rusesti, sau americane sau nemtesti s.a.m.d. Eforturile de a valorifica folclorul românesc, traditia românesca erau privite adesea ca ceva injositor, inapoiat, ca ceva ce nu se putea face decat cel mult tot sub modelul si influienta culturilor straine. Adica daca strainii sunt pasionati de folcor, suntem si noi pasionati de folclor. Cum? Exact in stilul lor, nimic mai mult.
De aici au aparut tot felul de judecati si tot felul de inchistari. Chiar si atunci cand s-a incercat prin Samanatorism sau prin alte curente valorificarea vechii culturi românesti, deja se facea pe baza unor prejudecati , a unor stereotipuri occidentale, in asa fel incat nu se putea vedea deosebirea, specificul românesc adevarat. Imi aduc aminte cand am vorbit odata cu un italian, care trecuse la o religie din aceasta neoprotestanta, el zicea ca intelege foarte bine Ortodoxia, pentru ca a fost catolic. Si in clipa in care i-am explica ca Ortodoxia este ceva si Catolicismul este altceva si i-am aratat deosebirile de istorie, de doctrina si asa mai departe, a fost socat pur si simplu. Pentru ca el asa era invatat sa creada, ca e tot una si pana in clipa aceea nu realizase deosebirile. Este foarte grav, dar este foarte adevarat ca foarte multi din intelectualii nostri, din oamenii nostri de cultura de-a lungul ultimelor doua sute de ani nu au vazut deosebirile reale de cultura dintre taranul român si taranul francez, german sau britanic. Culmea este ca ei vedeau deosebirea dintre taranul francez si taranul german, dar dintre taranul român si restul nu o vedeau, doar daca se ivea prilejul sa-i mai critice un pic pe români, sa mai arunce cu noroi in poporul român. Nimic din ce a inseamnat cultura româneasca nu a fost valorificat cum trebuie. Eu acum vorbesc la general. Nu spun ca nu au fost si exceptii, pentru ca au fost. Nu spun ca nu au fost oameni care si in secolul XIX si in secolul XX au incercat sa pastreze, sa conserve vechea cultura româneasca, sa o imbogateasca chiar daca se poate. Au fost si tot respectul si dragostea noastra. Numai ca eforturile lor au fost inecate intr-un asemenea ocean de strainism incat cu greu s-au putut si se pot vedea. Si acest ocean otravit ne-a corupt si ne corupe pe toti.
De multe ori chiar cei mai binevoitori, cei mai dornici de a se intoarce catre folclorul românesc, catre vechea cultura româneasca, sunt grevati, sunt ingreuiati foarte tare in demersurile lor de stereotipurile straine pe care si le-au insusit atat in scoala româneasca cat mai ales in scolile straine.
Aceasta reactie se formeaza inconstinent cumva.
Inconstient se formeaza, numai ca tot inconstient se aplica, iar rezultatele sunt dezastruoase. Am avut o disputa cu cineva pentru ca am publicat un fel de critica a criticii lui Noica la Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie.  Eu am un mare respect si o mare dragoste fata de Constantin Noica, eu stiu ca a incercat sa faca o analiza obiectiva si cat mai românesca. Numai ca, practic, se poate vedea limpede de catre oricine ia analiza lui pas cu pas ca, ce se intampla, intai Constantin Noica critica stereotipurile occidentale pe care le are intelectualitatea românesca si care o impiedica sa inteleaga creatiile acestea românesti din punctul lor, românesc,  de vedere, intelectualitatea incercand sa aplice un punct de vedere strain aproape de fiecare data. Dupa ce spune acest lucru, foarte adevarat, insusi Constantin Noica face exact ceea ce spunea ca nu este bine sa se faca. Aplica niste criterii occidentale, niste termeni in felul in care ii inteleg occidentalii, unui limbaj care nu este al occidentului. Si ajunge la rastalmacirea unor idei si a unor notiuni, de altfel fondamentale, pentru care insa in tota literatura ortodoxa, in tot ceea ce inseamna livrescul ortodoxiei românesti se vede ca sensul e cu totul altul decat la crezut Constantin Noica in acele explicatii. El nu face acest lucru pentru ca vrea sa rastalmaceasca, dar stereotipurile functioneaza inconstient si greveaza foarte tare. Toate aceste lucruri au determinat ca unii sa avem un dispret inconstient stereotipic fata de vechea cultura românesca si sa nu o valorificam. In clipa in care un haiduc, Robbin Hood, este valorizat de zona livrescului, de intelectualitatea britanica si nu numai britanica, frantuzeasca, apuseana in special, noi care avem sute de haiduci cel putin de nivelul eroismului lui Robbin Hood, ba chiar si mai mari, nu avem o valorizare a lor. Unele incercari s-au facut. Asa au fost cele din cinematografia epocii comuniste in care s-a incercat valorizarea haiducilor si s-au facut niste filme de calitate, insa daca ne uitam de pilda pe internet cum sunt judecate aceste filme, vedem aceeasi stereotipie care, sa-mi fie iertat, uneori ajunge sa sfideze imbecilitatea. Poate par mult prea dur, dar acesta este adevarul. Adica vezi un om care lauda un film ca Ultimul Samurai, il lauda pentru eroismul samuraiului de acolo, dar pe urma isi bate joc de haiducii lui Pintea care dau dovada exact de acelasi tip de eroism. Dar pentru ca sunt români, sunt vrednici de dispret, sunt niste nulitati, in vreme ce aceia care dau dovada de acelasi tip de eroism dar sunt straini, sunt mari, sunt nemaipomeniti.
Din pacate acest lucru exprima o grava incultura la nivel national. Si nu doar atat, ci si un fel rasism al românilor impotriva… românilor.
De asta am spus ca aceasta stereotipie vizeaza imbecilitatea, pentru ca nu poti, nu ai voie, nu ai dreptul sa masori in felul acesta. Daca eroismul este eroism, este eroism si la români si la unguri si la evrei si la chinezi si la patagonezi,  nu conteaza natia. Daca vorbim de eroism,  el este de apeciat la fiecare popor. Nu poti sa spui, cutare popor are dreptul sa fie erou,  dar daca românii sunt eroi sunt niste prosti. Dupa care reprosezi românilor ca nu au eroi, tot tu. Este aici o insailare de stereotipii negative, rasiste, antiromânesti, care sunt calchiate dupa limbajul si gandirea tipic colonialista de secol XVIII-XIX si preluate la noi si promovate pana in secolul XXI, ceea ce este mai mult decat rusinos. Daca ati lua niste manuale scolare pentru elevii englezi din sec XIX ati vedea ca ceea ce invatau ei despre popoarele care le dominau, gen indieni, chinezi sau amerindieni, a-ti vedea ca lucrurile pe care le invatau ei sunt exact tipul de lucruri care se declara de catre multi dintre intelectualii nostri despre poporul român. De pilda: popor inferior, incapabil sa se conduca singur, fara cultura. Un dispret rasist manifest si orice contraargument este negat prin stereotipii. Daca venea cineva si spunea, domnule, cum poti sa spui ca indienii sunt inferiori, ca au facut ditamai cetatea. A, pai e o cetate barbara, e egala cu zero. La fel se intanpla si la noi.Domnule, cum poti sa spui ca românii sunt un popor inferior, ca uite ce arhitectura au facut. E, asta e o arhitectura ortodoxa, româneasca, egala cu zero…
Superstitie românesca, cum zicea I. C. Bratianu.
Da, superstitie româneasca numea el Ortodoxia româneasca.
Toate acestea ne duc la o vrie din care nu mai putem sa iesim, la o autodistrugere. Ca românii sa aiba valoare trebuie sa valorizeze ceea ce le este specific. Proiectul nostru are in vedere valorizarea acestei culturi românesti adevarate. Nu putem s-o facem nici pe departe la nivelul bogatiei ei, dar macar o bucatica sa incercam sa o valorizam in aceasta civilizatie in care traim, in aceasta lume de azi.
Ati tot pomenit de imensa bogatie culturala a neamului românesc. De unde si-a determinat aceasta bogatie?
Sunt mai multi, factori, nu putem vorbi numai de unul singur. Sunt conditiile istorice de nastere si crestere a poporului român. Si in primul rand vorbim aici despre spiritualitate, pentru ca o cultura are in primul si in primul rand ca temei, spiritualitatea. Bogatia materiala este un fenomen secundat, exista forme de spiritualitate care se manifesta intr-o bogatie uimitoare cu deosebit de putin material fizic. Nu e nevoie de mult material fizic pentru a creste si a exprima o bogatie spirituala. E de ajuns sa ai aceasta bogatie spirituala si gasesti posibilitatea de a o manifesta. In cazul nostru binecuvantarea a fost foarte mare pentru ca a esista si o bogatie materiala foarte mare. Si exista, românii sunt foarte bogati. Ei sunt inconstienti, apropo de stereotipie, de bogatia pe care o au. Dar daca cineva s-ar duce si ar vedea cum gtraiesc oamenii de rand din India sau Africa,  sau din alte parti, ar intelege cat e bogati suntem noi aici in românia. Insa tocmai si datorita bogatiei multi dintre noi sunt de o lene extraordinara si aici printre altele ne deosebim foarte tare de stramosii nostri. Unul din primele lucruri care m-au uimit cand eram mic si am ajuns sa cunosc viata la tara, a fost lipsa scaunelor. Erau case in care erau 10-20 de oameni si erau 4-5 scaune. De ce? Pentru ca la masa se manca pe rand. Unii munceau, altii mancau, pe urma veneau urmatorii si mancau. Si in afara de masa, nu se statea pe scaun. Nu aveau cand  sa stea pe scaun, munceau de dimineata pana seara, iar  seara cand mancau, o faceau de multe ori pe prispa, vara dar chiar si iarna, iar apoi se culcau. Nu exista pe vremea aceea halucinatia televiziunii, a internetului.  Si nu existau scaune cu spatar. Erau scaune mici, cu trei sau patru picioare pe care se lucra ceva repede sau se statea la masa. Scaunele cu spatar se numeau jilt si stateau batranii sau boierii. Un om obisnuit, un român adevarat in putere, nu statea in jilt, nu avea de ce, nu avea cand, el avea de treaba. Oamenii se si simteau inutili daca nu aveau treaba. In iernile lungi cand stateau pe cate o buturuga sau pe scaune din acestea ei tot timpul  lucrau ceva. Erau tot timpul in mana cu o barda, un cutit, sculptau o bucata de lemn, mai faceau un fus sau o piesa pentru razboiul de tesut, tot timpul lucrau.
Daca adaugam la aceasta munca, Credinta care valoriza munca, ne dam seama de unde a izvorat aceasta cultura bogata.
Multi dintre taranii apuseni, din foarte multe regiuni, in vremea iernii, stateau, mancau carnati si beau bere si preocupari intelectuale cam egal cu zero. Asta este adevarul. Isi consumau din cele ce izbutisera sa stranga pe timpul verii si atat. La noi dimpotriva, erau sezatori, erau claci, erau intreceri in a spune basme, sau basne, care inseamna altceva si erau foarte hazlii si care, din documentele pe care le avem astazi, se faceau intotdeauna in niste hotare ale decentei, ale bunului simt, care astazi sunt uitate de mult. Era o bogatie care izvora dintr-o bogatie sufleteasca. Mihai Eminescu a spus un lucru, Limba româna este floarea sufletului românesc. Si a avut absoluta dreptate. Limba româna veche este mult mai bogata in intelesuri decat limba româna de astazi, care este mai bogata in numar de cuvinte. Dar cele mai multe nu sunt folosite. Vocabularul unui român de astazi este mult mai redus decat vocabularul unui român de alta data, la nivel de intelesuri, sa zicem filozofice, teologice, abstracte, la nivel de spiritualitate. românii de astazi poate au mult mai multe cuvinte pentru materiale, de la nu stiu cate feluri de incaltaminte cu diferite denumiri, pana nu stiu cate feluri de haine si accesorii, dar toate aceste cuvinte in sine sunt goale de spiritualitate. Nu acopera niciun inteles spiritual. Sunt pur si simplu exprimari variate ale unui materialism sec. In trecut era invers, cuvintele nu erau foarte multe, un scaun era scaun. Numai ca scaunul era scaun si in data ce iesise de sub cutit cand era simplu,abia putin lustruit, si tot scaun era si dupa 5-6 ani cand era sculptat in intregime, cu o dantela de modele, fiecare asezandu-se impreuna cu celelalte intr-o simbolistica adanca si profunda pe care astazi cei mai multi nu ar intelege-o nici macar daca li s-ar explica.
Vorbiti  de aceasta intelege adanca pe care o aveau cuvintele in vechime la români.  Dar aceasta bogatie a limbajului este mai generala, fiind intalnita la mai multe neamuri. Cred ca cel mai bun exemplu sunt cuvintele din Evanghelii, care poate si din cauza bogatiei in intelesuri si adancimea talcului, sunt atat de interpretabile.
Nu, nu s-a manifestat numai la români lucrul acesta. Adancimea culturii este limpede si la alte neamuri, dar in cazul de fata vorbim despre români si despre vechea bogatie românesca si de unde a izvorat. Din faptul ca românii au stiut sa reziste valurilor istoriei, foarte multe si unele dintre ele deosebit de urate, prin spiritualitate, prin apropierea de Dumnezeu, printr-o gandire teologica de multe ori mai mult decat exceptionala. Putina lume intelege valoarea pe care a avut-o teologia românesca veche pentru crestinism. Toate elementele frumoase, bune, ale crestinismului apusean au fost intr-un fel sau altul sprijinite, au avut o baza in ceea ce a facut Sfantul Ioan Casian de pilda, care a creat un monahism apusean ce era de o mare duhovnicie si care este in mare contrast cu ceea ce s-a facut mai tarziu in evul mediu catolic cand s-a mers pe un intelectualism foarte ascutit la unele dintre gruparile monahale catolice, dar nicaieri nu s-a mai mers pe adancimea duhovniceasca pe care o avusese Ioan Casian. Aceasta adancime duhovniceasca a ramas insa in partile acestea ale noastre. Putina lume intelege insemnatatea monahismului carpatic in apararea isihasmului, pentru ca intr-o perioada in care au fost aceste framantari isihaste foarte mari, calugarii din carpati au fost isihasti si au sprijinit tabara isihasta. Asemenea elemente de cultura sunt foarte multe. S-au dat pilde despre realizarile culturale ale românilor din vremuri mai apropiate de noi, de pilda românii deportati in Siberia care i-au invatat pe oamnii de acolo sa-si ridice case. Popoarele care fusesera asuprite sub rusi si care fusesera tinute in bordeie mizerabile, in conditii foarte grele, s-au trezit cu românii deportati aruncicati acolo in taiga, in mijlocul lor, care trebuiau sa supravietuiasca si care erau presentati ca niste criminali. Si s-au convins foarte curand ca acesti români sunt niste oameni foarte buni si de la care au foarte mult de invatat. românii au inceput sa-si faca, bineinteles, case, iar oamenii de acolo, venid si cunoscandu-i, au fost uimiti de cat de bine se putea trai cu lemnul pe care si ei il aveau la indemana in padurile acelea nesfarsite. Si s-au creat sate mixte in care si iacutii sau alte popoare au invatat sa traiasca alaturi de români mult mai bine decat pana atunci. Asta apropo de valoarea unei culturi crestine, unei culturi care stie sa impartaseasca. Chiar daca iacutii sau nenetii nu erau crestini, nu erau români,  si la inceput se purtasera urat, in timp, aceasta spiritualitate a românilor a invins. Eu as fi foarte curios sa vad, nu ca as dori sa se intample, fereasca Dumnezeu asa ceva, dar as fi foarte curios sa vad manelistii de astazi deportati acolo, ce ar putea ei sa dea unor asemenea popoare. Eu as fi curios, românii de astazi, care isi inchipuie ca au progresat fata de românii nde acum doua-trei sute de ani, ce ar fi in stare ei sa ofere spiritual vorbind altora. Si raspunsuln este unul singur: nimic, in afara de firmiturie pe care le mai pastreaza de la stramosii lor.  Dar nimic nou. Traindu-si credinta si ducand mai departe mostenirea românesca sub valurile vremilor, sub navaliri a tot felul de popoare, sub ridicari si caderi a nenumarate tari si imperii, românii mereu, mereu au izvorat si au inflorit cultura. Legende, balade, doine, cantece de stea, colinde si nenumarate alte lucruri mergand pana la frumusetea aceasta extraordinara a basmului românesc. Toate aceste lucruri s-au facut prin neincetata interactiune dintre români si ceilalti. Dar interactiuni in care românii au pastrat intotdeauna dimensiunea aceasta a duhovniciei a gandirii si trairii crestine si specificul national.
Si asta impotriva unor imprejurari istorice defavorabile spre deosebire de culturile occidentale unde valurile istoriei au fost mai favorabile.
Nu este chiara asa. Britanicii au avut si ei nu stiu cate invazii. Au fost britonii, au fost englezii, au fost saxonii, normanz-i, franceszii, vichingii. Sa nu idealizam viata occidentului, pentru ca, si daca in unele parti viata a fost mai linistita, nu a fost peste tot foarte usoara. Sigur, daca vorbim de Franta, multi isi inchipuie ceva liniar, dar sa nu uitam ca si la ei au fost invazii, inclusiv ale gotilor. Sau invazia franca, de unde vine  si numele de francezi. Iar daca ne aducem aminte de Ioana D’arc, ne aducem aminte de o vreme cand Franta a fost sub dominatie britanica. De asemenea a mai avut o vreme ccand a fost sub dominatie germanica foarte puternica. Insa, daca ne uitam la aceste framantari ale occidentului care sunt si ele foarte dureroase, vedem ca ele sunt mult ma putine decat cele pe care românii le-au avut. Daca adunam toate invaziile si navalirile suferite de spanioli, francezi si britanici de pilda, nu ajung la nivelul celor suferite de români. Si vorbim de trei popoare mari si intinse. Si cand spunem britanici nu vorbim de un popor, vorbim de mai multe popoare, englezi, scotieni, gali, si am putea chiar sa-i adaugam si pe irlandezi. Dar toate aceste popoare la un loc nu au atatea invazii cate au românii. Si nu parte de atata genocid cat au românii. Daca vorbim de Irlanda si de marea foamete a cartofului, de distrugerile extra ordinare pe care le-a suferit in sec XIX, acestea sunt mult  mai mici decat ceea ce au suferit si Moldova si Muntenia sub fanarioti. In vremea dominatiei austriece si apoi austro-ungare in Transilvania, Banat, Crisana, Maramures, si in alte parti românesti, suferintele au fost cumplite. In clipa in care viitorul imparat Josef a vrut sa calatoreasca in Transilvania, sa vada si el aceasta perla a coroanei habsburgice, imparateasca a trimis repede ordin “sa se adune cadavrele de valahi de la raspantii cand trece fiul meu ca sa nu miroasa”. Pentru ca ei omorau români , ii spanzurau la rascrucile drumurilor, nu pentru ca facusera ceva, ci a nu cumva sa le treaca prin cap sa faca. Si acest genocid continuu este consemnat in documentale vremii.  Deci ei omorau români si ii spanzurau la rascrucile drumurilor sa putrezeasca acolo, ca si mirosul si vederea sa ii faca pecelalti români sa se supuna. Ori acest lucru nu a durat cativa ani, numai sub austrieci si unguri vorbim de peste 200 de ani de masacru constinuu impotriva românilor. Si totusi românii au izbutit sa creeze, au izbutit sa aiba o cultura care i-a impresionat si pe folcloristii straini. Fratii Grim, Shulerus si altii cand au venit si au vazut ce au creat românii au ramas uimiti. Uimiti ca acest popor masacrat neincetat si dispretuit a izbutit sa daruiasca lumii asemenea frumusete. Putini stiu admiratia pe care au avut-o o serie intreaca de etnologi si folcloristi straini fata de creatiile poporului român. Este adevarat ca unii dintre ei au preferat sa prezinte cantecele românesti sau alte creatii românesti drept unguresti, tiganesti sau de alta nationalitate, dar dincolo de aceasta nedreptate evidenta, ramane aprecierea in sine, obiectiva, a calitatii. Nu s-ar fi straduit sa ne fure, sa zicem asa, acele creatii, daca nu le-ar fi vazut ca pe niste comori care merita privite si eventual chiar furate. Daca ei le-au pretuit, cu atat mai mult ar trebui sa le pretuim noi. Din aceasta suferinta si din aceasta munca, valorizate si ridicate de Credinta s-a nascut cultura aceasta veche românesca extraordinara.
O alta conditie extrem de importanta care a condus la dezvoltarea unei asemenea culturi nu a fost si marea intindere geografica pe care s-a format poporului român?
Ba da. Un alt factor foarte interesant pentru bogatia culturala a vechilui folclor românesc a fost si intinderea foarte mare a poporului român. românii se intindeau din Cehia de astazi, din Austria si Italia de astazi pana atat de departe in rasarit incat nu stim exact hotarul. Nicolae Iorga gaseste urmele ciobanilor români in Caucaz. Atentie, vorbim de urmele ciobanilor români, nu vorbim de satele colonizate de rusi. Ci de o intindere naturala a poporului român. Erau ciobanii români din Moldova care mergeau cu oile pana in Caucaz. Unii dintre ei nu erau din Moldova, erau din Crimeea, dintre românii care stateau sub tatari in muntii Crimeei si isi pasteau oile in campiile de la nord de Azov, sau in Cuban, pana la poalele Caucazului.
Este o intindete uriasa acoperita de poporul român si pe care nu o cunoastem absolut deloc azi la nivel de constient colectiv. Sigur, istoricii stiu, istoricii care au studiat problema, incepand de la Ion Nistor sau altii asemenea care s-au preocupat de românii din rasarit. Pana la Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Silviu Dragomir, P.P. Panaitescu. Sunt  foarte multi istorici care au vorbit de aceasta intindere. Este extraordinar ce au reusit sa faca Dinu si Constantin C. Giurescu, care in plina epoca comunista, publicand istoria românilor au izbutit sa includa in ea referinte la acesti români de peste hotare despre care nu era voie sa vorbesti. Era interzis sa vorbesti. Si totusi au izbutit sa cuprinda in aceasta carte referinte, documente, referitoare la acestia. La sfarsitul volumului II din Istoria românilor aparut in anii ’70, au strecurat informatia pe unde s-a putut, dar si cu destula bogatie de informatie pentru ca in acest fel cel care vrea sa cerceteze sa poata merge mai departe. Pentru mine a fost in vremea aceea, cand am citit Istoria românilor de Dinu si Constantin C. Giurescu, prin clasa a IV-a, a fost un soc cultural sa aflu ca exista atatia români dincolo de hotare, pentru ca si eu mergeam dupa stereotipul acesta: românii popor mic, la rascruce de drumuri… Si am fost socat sa vad o intindere uluitoare. O prezenta româneasca puternica departe in Sud, in Grecia de astazi si mai departe in Sud, in Tara Sfanta, adica in Palestina, in Sinai, in Egipt. Sa afli ca românii au daruit tiparul Gruziei sau Siriei  si altor tari. românii au fost o prezenta culturala deosebit de activa atat la nivelul culturii orale cat si la nivelul culturii livresti. Faptul ca zidarii si constructorii români au fost prezenti si erau la concurenta cu armenii. Erau si echipe mixte româno-armenesti care lucrau. Faptul ca mesterii români si armeni au dat lumii Sfanta Sofia. Care pana la urma este ctitoria unui straromân, Imparatul Iustinian care era român din Timoc. Sunt niste lucruri pe care nu le cunoastem si ne indoim de bogatia culturii române.  Si numai daca vorbim de Sfanta Sofia, care este o creatie de arhitectura si cultura in foarte mare parte româneasca. Vedeti cum se intampla. românii au stiut sa colaboreze, sa fie in fratietate cu altii. Si au lucrat impreuna cu ei si au stiut sa zideasca impreuna cu ei. In clipa in care vorbim numai de Sfanta Sofia si de insemnatatea ei pentru cultura intregii lumi, dintr-odata am putea sa ne dam seama ca nu stim aproape nimic despre vechea cultura româneasca. Si nu vorbim doar despre dantelariile in piatra, lemn, aur si argint, create de catre români. Putem sa insiram nenumarate alte lucruri, alte creatii.
Totusi, pe aceasta intindere mare pe care spuneti ca s-a format poporul român, nu au fost doar români, au fost paturi de populatii suprapuse.
Bineinteles, aceasta teorie, sau mai bine zis gandire, a paturilor de populatie care este de fapt absolut adevarata, este a lui P. P. Panaitescu  si este foarte reala. Si in Imperiul român existau paturi de populatie. Noi nu negam nicio clipa faptul ca in foarte multe din partile românesti, erau multi straini, multe alte popoare. Daca vorbim de exemplu de românii din Crimeea si din Cuban, acolo era hanatul Crimeii, ce era stapanit de tatari si forma o patura suprapusa. Era patura româneasca si patura tatareasca. In clipa in care vorbim de românii din ceea ce s-a numit mai tarziu Galitia, din Podolia, din mlastinile Pripetului, vorbim de români care se suprapuneau cu mai multe paturi de populatie. Mai erau retelele de comunitati rutene, bieloruse, poloneze. Mai tarziu cele khazare sau evreiesti. Intre fiecare sat românesc si alt sat românesc erau nenumarate legaturi, la fel cum erau intre satele poloneze, rutene, si asa mai departe. Prin asta se mentineau. In clipa in care un sat sau un targ isi pierdea legaturile cu restul panzei de populatie se pierdea, se deznationaliza.  Foarte putine au fost cele care izolate fiind au reusit sa se pastreze pana astazi. Exista sate românesti izolate in carpati. Ei nu stiu de unde sunt, toti le spun ca au venit din alta parte. E acea lozinca, ucrainienii, ungurii, rusii, spun ca românii au venit din Sudul Dunarii. Si bineinteles ca grecii, bulgarii si altii spun ca am venit din Nordul Dunarii.
Vorbim de o intindere mare a poporului român si tocmai pentru ca românii se suprapuneau si cu alte popoare ii ajuta sa ramana foarte bogati cultural si spiritual. Primeau si daruiau, daruiau si primeau. Ei se duceau si construiau in Austria, Rusia, la turci, dar in clipa in care mergeau in acele locuri, ei lucrau dupa, cum se spune astazi, gustul clientului. Adica dincolo de mestesugul lor erau o serie intreaga de cerinte. Unele poate erau prostesti, dar altele poate erau foarte destepte. Si ei mai invatau ceva. Invatau si apoi valorizau. Foloseau mai departe lucrul acela, sigur, incadrat in specificul românesc. De pilda arhitectura din Moldova secolelor  XV- XVI. Vorbim de ceea ce se numeste astazi goticul moldovenesc. Mesterii români lucrand impreuna cu mesteri straini au izbutit sa creeze o cultura care era in acelasi timp al vremii, dar totodata era perfect româneasca si ortodoxa. Goticul moldovenesc a valorizat elemente ale goticului in spiritualitatea ortodoxa si a creat ceva care nu este goticul sumbru, dominator, strivitor si apasator al occidentului. Este un gotic inaltatori, maret si totodata imbratisator pentru ca in Ortodoxie arhitectura trebuie sa imbratiseze.
Interviu realizat de Cezar Machidon

2 Comentarii to “Basmul si vechea cultura româneasca. Interviu cu Pr. Mihai-Andrei Aldea”



    1.     ADY.TO says: 
October 18, 2011 at 11:21 pm 
Cu siguranta multi dintre noi cand auzim de basm,ne gandim la o”poveste de adormit copii”.In realitate insa,asa cum ne face cunoscut parintele Aldea,basmul,balada si doina,sunt nestemate care stau la baza culturii noastre românesti.Multumesc parintelui si d-lui Cezar,caci prin interviul de mai sus,mi-am imbogatit cunostintele si am trait nostalgia copilariei,cand mancam la o masuta rotunda si stateam pe un scaunel cu trei picioare.Cand in casa parintilor se faceau in serile de iarna claci,la scarmanat lana,la tors sau la curatat porumb.Ce frumoase vremuri!!!!Multumim,parinte.Doamne ajuta!


    2.     Ioan Suciu says: 
October 20, 2011 at 2:19 pm 
Cu îngăduinţa Sfinţiei Voastre, voi completa articolul de faţă cu ceea ce Sfânta Tradiţie vorbeşte. Iertaţi-mă, Părinte!
NUMELE LUI DUMNEZEU
Nenumăraţi oameni de cultură s-au preocupat de-a lungul timpului cu descifrarea tainei cuvântului LER si a misteriosului refren LERU-I LER şi LERU-I DOAMNE. Străduinţa acestora este lăudabilă. Respect cunoştinţele, teoriile şi punctul de vedere al tuturor. Respect şi punctul de vedere al Vechiului Testament. Dar, iubesc mai mult adevărul. De aceea, îmi voi permite să dezvălui astăzi adevărul isto…riei şi al tradiţiei româneşti, îmbogăţit de adevărul lui Dumnezeu.
Amintirile cele vechi şi tradiţia folclorului nostru, într-un glas cu cunoştinţele dăruite prin Duhul Sfânt, prezent în Cuvântul lui Dumnezeu din „Evanghelia taică a Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor”, ne vorbesc împreună despre existenţa vie, de mii de ani, a cuvântului viu, LER, adevăratul Nume al lui Dumnezeu,
Mărturisirea LERU-I DOAMNE şi „HAI LINU-I LERU-I DOAMNE!” spune acelaşi adevăr: LER ESTE DOAMNE DOAMNE! Acest refren tainic leagă trecutul cu prezentul, istoria precreştină cu cea creştină, şi reuşeste să fie o punte spre Cea de-a Doua Venire a Mântuitorului.
“Leru-i Doamne”, “Leru-i Domn”, “Lero-i Domn”, „Hai, linu-i Leru-i Doamne” şi alte multe variante, clarifică, într-un mod simplu şi minunat, tipic poporului român, taina cuvantului Ler. Tradiţia românească vie de mii de ani este clar-vorbitoare.
Din frunzişul variantelor vorbitoare despre Ler, am ales doar strofa:
“Şi cu flori de măr in mână
Se coboară peste stână
Îngerii cântând din cer:
Ler, Doamne Ler!”
După cum se înţelege şi din această frântură de colindă, „Doamne Ler” este DOMNUL LER, MARELE DUMNEZEU!
Îmi permit să atrag atenţia asupra expresiei “Leru-i Doamne”, în acest fel scrisă. După vechea ştiinţă a românilor – şi după ortografia folosită – “Leru-i (îi, este) Doamne” nu poate însemna altceva decât “Ler este Dumnezeu”! Mă miră eşecul marilor personalităţi care s-au preocupat în zadar de-a lungul istoriei de descifrarea acestei taine. Şi admir credinţa poporului care nu şi-a pierdut Dumnezeul, căci românii nu au renunţat niciodată să-L şoptească, să-L povestească şi să-L cânte, cu iubire şi pietate, pe El, Marele Dumnezeu, prin Numele Său.
Slavă Domnului, în tezaurul satului românesc mai trăieşte încă vie amintirea lui Ler Dumnezeu, acolo unde oamenii nu-şi pun întrebarea ce este cu Leru-i Ler. Ei cântă doar şi se roagă lui Ler Doamne, în cea mai frumoasă rugăciune a lumii: Hai, linu-i Leru-i Doamne! Ei îl plâng şi-L mângâie pe Ler în cele mai frumoase rugăciuni ale neamului, căci ce sunt colinzile cu Leru-i Doamne, dacă nu rugăciuni?!
Mare păcat, colindele, poveştile şi legendele lui Leru-i Ler se pot pierde în negura istoriei şi a timpului. Şi, Doamne fereşte, în negura neştiinţei! Să sperăm că ceea ce a rezistat vitregiei istoriei vechi va mai rezista şi vitregiei timpurilor moderne, ale chip-urilor şi implantului electronic.
O susţinere pentru adevărul că Ler este însuşi Domnul Dumnnezeu, vine pe neaşteptate din cultura germană. Aici întâlnim cuvântul „LEHRER” (pronunţă „LERER!”) care are o întreagă mare familie de cuvinte. În limba germană, Lehrer înseamnă ÎNVĂŢĂTOR! Dar cine oare poate fi Învăţătorul lumii, altul decât Iisus, Fiul lui Dumnezeu?! Şi, mai există în limba germană încă un cuvânt vorbitor pentru Ler: „HEILER”, care înseamnă, atenţie, VINDECĂTOR! Vă întreb pe Domniile Voastre: cine este Vindecătorul, cine este doctorul trupurilor şi al sufletelor, altul decât Iisus Hristos? Iată cum, venind împreună din timpurile vii ale Raiului lui Ler Dumnezeu, două culturi pun mărturie pentru Numele lui Dumnezeu!
Cred că pot acum scrie, cu curaj, ceea ce poporul român cântă an de an de Crăciun: LER ESTE SINGURUL, ADEVĂRATUL, UNICUL ŞI SFÂNTUL NUME AL DOMNULUI DUMNEZEU!
Dacă această teorie a lezat credinţa cuiva, mă rog de iertare. Am scris aceste cuvinte din credinţa inimii mele, cu credinţă în adevăr şi cu sufletul curat. Iertaţi-mi îndrăzneala. Şi daţi-mi voie, mie şi altora, care credem în acest adevăr, să ne păstrăm mai departe credinţa. M-aş bucura ca această credinţă să fie preluată şi de Sfânta Biserică Ortodoxă Română, căci ei îi este, în primul rând, dedicată. Cu atât mai mult cu cât trăim timpurile minunate ale Celei de a Doua Veniri a Mântuitorului, timpurile despecetluirii marilor taine ale dumnezeirii celei sfinte şi timpurile înnoirii credinţei celei adevărate. Căci credinţa este aceea care leagă popoarele lumii şi leagă poporul român de pretutindenea. Credinţa în Iisus şi în Ler Dumnezeu. Aşa a fost folosit mii de ani şi aşa a trăit Ler în credinţa ancestrală a străbunilor. După cum vedeţi, mai trăieşte şi astăzi, sfinţind credinţa românilor de pretutindeni.
Desigur, Dumneavoastră sunteţi liberi să credeţi sau să respingeţi ideile avansate de mine. În ambele cazuri, bunul Dumnezeu, Iisus Hristos, Maica Domnului şi Duhul Sfânt să vă binecuvânteze!