Roşia Montană: publicitate şi duplicitate
De ceva vreme, suntem asaltaţi, întâi pe posturile de televiziune apropiate puterii, B1 şi TVR, apoi şi pe celelalte posturi, de reclamele agresive la proiectul minier de la Roşia Montană. „Mincinoase“ sau nu, ele se dovedesc „înduioşătoare“: iată un bătrân frângându-şi mâinile a suferinţă pentru viitorul copiilor şi al comunităţii, conjurându-ne şi înconjurând munţii, într-un gest larg şi patetic: „La ce bun atâta bogăţie, dacă oamenii n-au ce munci?“. Sloganul acestei campanii publicitare, evocând sinistrul „Noi muncim, nu gândim!“, îi pune la punct pe cei care încă mai contestă proiectul, în virtutea unor considerente ecologice, culturale sau legate de rentabilitate: „Oamenii de la Roşia Montană nu vor decât să muncească!“ Atât. De ce şi-ar dori mai mult? Pentru ce i-ar interesa şi altceva? Cum a răspuns tuciuriul de Turcescu, într-o emisiune de televiziune, la obiecţiile ecologice privind acest proiect: „Dar n-am putea trece peste, domnilor?..“
Câtă duplicitate conţine această particulă gramaticală echivocă! Oamenii de la Roşia Montană nu vor decât să muncească! – iar alţii nu îi lasă, gândind cam mult şi cam de departe. Acest exemplu de reducţie arată că o reclamă nu este decât o versiune parţială, deformată şi manipulată asupra realităţii, pusă în slujba unei retorici. Instituţiile şi legile care reglementează domeniul confundă valoarea de „adevăr“ a unei reclame cu cea de adecvare la caracteristicile produsului. „Publicitatea mincinoasă“ se referă la aspectele obiective şi calculabile, nu şi la ordinea simbolică ce deserveşte produsul, deşi aici se ascund „minciunile“, manipulările şi influenţele notabile, pe termen lung. Aşa se explică faptul că, spre deosebire de reclamele mai vechi, care mizau pe beneficiile economice ale proiectului RMGC, reclamele noi renunţă la orice trimiteri către aspecte obiective şi cuantificabile ce ar putea fi încadrate la „publicitate mincinoasă“, punând în joc emoţiile simple ale oamenilor şi realităţile dureroase ale României: sărăcia, şomajul, lipsa de perspective.
Publicitatea corporatistă se foloseşte fără jenă de subdezvoltarea fostelor oraşe miniere româneşti, pentru a-şi justifica proiectul, nu doar din punct de vedere economic, ci şi umanitar! Încă de la primele cadre, facem cunoştinţă cu atmosfera apăsătoare a unei localităţi dezolante în care nu întâlnim decât bătrâni fără speranţă şi copii sărăcăcioşi, fiindcă adulţii au plecat spre alte meleaguri în căutarea unui loc de muncă. Prin această reclamă, RMGC ne vinde, de fapt, propria sărăcie, neputinţă şi anxietate, la schimb cu iluzia unei soluţii, mineritul, care pe termen scurt oferă locuri de muncă, dar pe termen lung va aduce localitatea în aceeaşi situaţie, dacă nu mai rău, deoarece mediul şi patrimoniul cultural vor fi iremediabil distruse.
Supralicitarea factorului emoţional e menită să ascundă adevărata discuţie, care ar trebui să se poarte în jurul avantajelor economice şi sociale ale proiectului. Rentabilitatea nu se analizează doar în bani, tone de aur, locuri de muncă şi efecte asupra mediului, ci e o problemă care ţine şi de elitele statului, de exemplu. În sociologie se vorbeşte despre „blestemul resurselor“, când ţările cu cele mai multe bogăţii naturale au şi cele mai grave probleme sociale. Un exemplu este Africa, unde s-a constatat că abuzurile, subdezvoltarea şi războaiele civile se întâlnesc mai ales în ţările bogate. Nu resursele ar fi de vină, ci corupţia autorităţilor în primul rând, care în complicitate cu lăcomia corporaţiilor favorizează unele fenomene sociale negative. Aşa se explică şi de ce subdezvoltarea nu este caracteristică unor state precum Canada sau Norvegia, la fel de bogate, dar cu elite responsabile.
România nu e Africa, slavă Domnului, dar nici Suedia ori Norvegia. Nu ne aşteptăm la un război civil alimentat de interesele corporatiste, însă la corupţie, la dezinteres faţă de soarta comunităţilor sau la perpetuarea subdezvoltării – da!, fiindcă exact a caracterizat autorităţile noastre în ultimii 20 de ani. Un exemplu este industria petrolieră, pe care statul a reuşit să o înstrăineze. Românii nu au avut nimic de câştigat de aici, privatizările Rompetrol şi Petrom alimentând de fapt corupţia şi buzunarele unor indivizi precum Patriciu, Vîntu ori „sindicalistul“ Luca. Unul din argumentele împotriva proiectului RMGC este, aşadar, chiar statul român, nefiind deloc credibil când vine vorba de a supraveghea poluarea, de a gestiona profiturile sau de a proteja interesele cetăţenilor şi ale localităţii! Într-un excelent articol, Marcel Ionescu-Heroiu (un tânăr clujean care şi-a luat doctoratul în dezvoltare regională la New-York) arată că mineritul are în general un efect negativ asupra dezvoltării durabile a comunităţilor. Iar în privinţa aurului despre care Traian Băsescu afirma că „s-ar simţi mai în siguranţă dacă ar zăcea în subsolurile Băncii Naţionale“, iată că banca centrală a Italiei are a treia rezervă din lume, dar asta n-o împiedică să se apropie de situaţia Greciei. Aşa că tot munca, seriozitatea, altruismul şi devotamentul rămân „aurul“ unei ţări!
Nu este întâmplător că însuşi preşedintele ţării e autorul unui lobby mizerabil pentru acest proiect (în privinţa susţinătorilor RMGC, trebuie să fii ager ca o bibilică pentru a nu vedea dezavantajele economice şi ecologice ale extracţiei şi înstrăinării aurului României, sau pur şi simplu un individ cinic, stimulat financiar). Retorica acestei campanii publicitare vine ca o urmare firească a stimei noastre de sine şi a percepţiei pe care o responsabilii ţării au construit-o, în 20 de ani, asupra subdezvoltării. Dezmoşteniţii comunismului s-au trezit deodată fără mine, fără fabrici, fără locuri de muncă, fără viitor. Autorităţile le-au dat câteva compensaţii în bani, apoi ce-au făcut? Pe lângă faptul că au contribuit temeinic, prin corupţia lor, la privatizările frauduloase şi la falimentarea marilor întreprinderi, nu au încurajat deloc iniţiativa locală, de pildă agricultura sau creşterea animalelor, deci dezvoltarea durabilă a acestor localităţi. Ca într-o povestire a umoristului polonez Slawomir Mrozek, politicienii noştri au aşteptat investitorul străin – de multe ori turc sau indian – care să vină şi să înalţe fabrica cântând la fluieraş. Problema noastră însă, în frunte cu preşedintele ţării, este că atunci când aştepţi să vină alţii să decidă viitorul şi să-ţi ofere un loc de muncă, e semn că a început deja colonizarea, înăuntrul tău.
Scrisă de Florentin Cristian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu