Patriotismul ca iresponsabilitate individuală
Vorbea Constantin Noica în „Şase maladii ale spiritului contemporan” despre totedită- boala absenţei individualului. Opusul catholitei- absenţa universalului- totedita ar fi specifică instituţiilor şi ideologiilor care implică un angajament total, unul care topeşte viaţa personală şi îl face pe individ să trăiască numai pentru cauză. Este acesta si specificul patriotismului?
Ȋncercând să găsesc o introducere coerentă la ideile mele mi-am dat seama că nu pot vorbi, ca mulţi alţi oameni de altfel, decât despre o istorie intelectuală personală. Despre amintiri, păreri, discuţii aprinse, efulguraţii, încrâncenări şi prejudecăţi, mai ales prejudecăţi. Îmi amintesc o serie de episoade, redate mai mult sau mai puţin succesiv care mi-au [re]amenajat în forul interior propria trăire a identităţii colective:
1) mi-a duc aminte când profesoara de română m-a invitat la ea acasă în clasa a XII-a într-o după amiaza de vară. Când a ajuns să îmi spună că epoca statului naţional a trecut îmi venea să îi sparg sticla de bere în cap;
2) Ulterior la facultate, când mă apucasem să citesc cartea lui Cristian Preda- „Occidentul nostru”, auzind că românismul este o chestiune de şi încă unul am luat foc. Mai ales că eram răcit şi încotoşmănat de haine: alveolele plămânilor mei se inflamaseră la fel ca şi cele ale sufletului meu. Ȋn primul rând nu cunoşteam noţiunea de discurs intern al unei ştiinţe/discipline şi în al doilea rând naţionalismul era pentru mine o realitate chimică, material palpabilă şi nu doar ca o idee in minţile oamenilor;
3) Tot la începutul facultăţii, când parcă zeii pe care îi veneram erau atacaţi din toate părţile, o colegă şi prietenă îmi relata lecturile din Lucian Boia care desenau istoria modernă că un eşafodaj mitic creat mai mult sau mai puţin de către elite. Cum era posibil aşa ceva?! Încercam să o conving şi să mă conving pe mine că lucrurile stăteau cu totul altfel- cu toţii ştim doar că la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia s-a împlinit visul milenar al întregului popor român şi că Unirea în sine a fost făcută de întreg poporul, deasupra vreunei personalităţi sau categorii sociale exclusive.
4) Un alt coleg de facultate, conştient sau nu avea o plăcere în a mă lovi în toate punctele mele nevralgice, sângerânde spunându-mi cum el nu are încredere în autorii români, indiferent de domeniu, că s-a săturat de ţara aceasta, că vrea să plece şi alte bla-blauri.
5) O ultimă amintire referenţială pentru istoria personală a patriotismului meu a fost ziua de 1 Decembrie 2005. Ȋmi propusesem ca o dată şi o dată să merg şi eu la Alba-Iulia. Să încerc cumva să retrăiesc/sau măcar să mă transpun ca un actor in sentimentul pe care acei oameni îl trăiseră cu trei generaţii în urmă. Impresia acelei zile a fost una de reflecţie ulterioară: ceea ce m-a frapat nu a fost sentimentul festiv ci două lucruri: 1) Maria Ciobanu sau Irina Loghin cântând :”Noi suntem români/ Suntem aici pe veci stăpâni” la o staţie Yamaha şi eco-toaletele puse în piaţa publică şi lipsite de încuietori. Vedeai oamenii cum ţineau uşile din interior cu degetele, neavând cum să le încuie. Ȋn rest mici, vin fiert şi voie bună.*
Toate aceste amintiri bricolate plus alte miriade de detalii cu care nu îl voi mai plictisi pe cititor, chiar dacă pot părea incoerente din exterior mi-au clătit o anumită concluzie despre mitologia noastră inflamat naţionalistă. Am înţeles (şi îmi menţin ideea până azi) că patriotismul nostru este doar un tigru de hârtie. Un veritabil exerciţiu de origami! Atât şi nimic mai mult…
Patriotismul, devenit sinonim cu naţionalismul în epoca modernă, prezintă în esenţă o supralicitare şi suprasolicitare a posturii de zoon politikon a lui Aristotel. Cetăţenilor de rând i se cere să devină activi politic şi să se comportă într-un anume fel la o scară neîntâlnită să zicem în Evul Mediu. Li se cere să plătească multe taxe, să se poarte într-un anume fel, să fie încadraţi în sistemul educaţional, să voteze şi mai ales să lupte pentru ţară-Pentru o comunitate imaginară mult mai mare decât cercul restrâns de rude , prieteni şi cunoscuţi pe care îi pot avea într-o viaţă. Ȋntr-o perspectivă marxizantă, patriotismul ar fi un instrument de inducere al Sindromului Stockholm. Tu, simplu muritor trebuie să înveţi să te sacrifici pentru ţară (care de multe ori înseamnă câţiva politicieni inepţi sau câţiva plutocraţi care îşi trimit copiii în vacanţe de lux!) şi să îţi mai şi placă. Să încovoi spinarea şi, la o adică să pieri în tranşeu convins că este un lucru plăcut şi înălţător (tot ca un parametru din ecuaţia profitului pentru aceeaşi câţiva căpătuiţi). Ȋn forma sa extremă deci, patriotismul, ar trebui să ducă la totedită, cum ne învaţă Noica, la pierderea individualităţii întru binele comun.
Este o perspectivă! Dar patriotismul mai înseamnă şi un proces de jos în sus (fără de care primul, mai sus numit, nu poate exista): înseamnă un exerciţiu de dăruire. O metodologie a slujirii reciproce. Ca la liturghie: „Noi între noi/Şi unii pe alţii.” Ȋn ştiinţele sociale cele de mai sus poartă numele de capital social- şi redă cantitatea de încredere şi cooperare dintre membri unei comunităţi; ingrediente indispensabile ale oricărui eşafodaj.
Dacă acest civism lipseşte, dacă pe oamenii nu îi leagă prea multe la nivel personal, atunci Statul şi Ideologia vin să umple golul. Tocmai de aceea numeam patriotismul nostru un tigru de hârtie şi un exerciţiu de origami: tocmai pentru că el nu are la bază atât un civism autentic cât un almanah de miteme preluate din manuale, tabloide şi de pe bannerele stadioanelor.**
Fixaţie legată de Stat şi Ideologie (aici includ istoria, prejudecăţile, mentalităţile) drept garanţi ai unităţii civice (vezi tablourile 1&2 de mai sus) pot ajunge forme de de-responsabilizare personală.
I. Ȋn primul caz este vorba de aşteptarea ca guvernul să facă totul şi implicit să încaseze toate bobârnacele pentru angoasele colective şi individuale. Instituţiile pot fi până la un punct de vină pentru eşecul nostru personal, dar dincolo de un anume prag, învinuirea lor nu reprezintă decât nevoia de ţapi ispăşitori, scuze pentru laşităţile şi incompetenţele noastre.
II. Nouă românilor ne place să credem că ne iubim istoria pe care evident o cunoaştem mai bine decât consumeriştii occidentali. (Chiar dacă monumentele noastre sunt mucegăite iar muzeele mai degrabă goale).
Interesantă este deci obsesia legată de evenimente din trecut cunoscute superficial de care ne încrâncenăm aşa de dârz. Trecutul are relevanţă doar în măsura in care poate aduce ceva constructiv prezentului şi viitorului. El nu trebuie însă să înlocuiască timpul actual. Dacă numai trecutul ne mai leagă şi nu mai avem nimic să ne spunem în acest este mai bine să ne luăm lucrurile şi să ne despărţim.
Şi tocmai de aceea mă amuză, într-un mod amar colericitatea cu care unii sau alţii îşi proclamă fariseic patriotismul şi au impresia că simpla fluturare a unui steag poate suplini tarele profunde ale societăţii noastre. Superficialitatea patriotismului şi presupusei noastre reverenţe faţă de bine colectiv mi se par ilustrate tocmai în alăturarea oximoronică, simultană dintre două tendinţe actuale în discursul public: Revoluţia şi Imigraţia!
Românii par să îşi gândească doleanţele în pe două paliere: A. Facem Revoluţie; B. Plecăm din ţara „asta de..” (şi aici încep invectivele la adresa României). Pentru românii de astăzi Revoluţia pe care o proclamăm în bodegi cu zel cubanez seamănă cu un orgasm simultan: am vrea să ieşim toţi pe stradă, la unison, să distrugem putregaiul (orice ar însemna aceasta) şi apoi să ne întoarcem la vieţile noastre particulare sperând că bunul mers să se instituite de la sine. Precum mână invizibilă a lui Adam Smith.. Şi cum revoluţia nu are loc, atunci nu ne rămâne decât să plecăm din ţara asta de…..
Patriotismul este o formă de afecţiune. Ȋn relaţiile interumane afecţiunea se dovedeşte nu prin declamaţii ci prin fapte mărunte. Prin deciziile pe care le luăm zilnic în prozaica existenţă. Iubirea de neam şi moşie (ca să mă exprim liric) nu înseamnă a de defini prin referenţiale extreme: revoluţia, războiul („Aş muri pentru ţara mea.” Hai sictir! Îţi vine să le spui unor asemenea fanfaronarzi). Ȋnseamnă a-ţi face datoria acolo unde eşti. Este nevoie ca o singură rotiţă dintr-un ceas să se strice ca întreg angrenajul să se gripeze. Spui că ai muri pentru ţara ta?! Dar ai fi în stare să îţi vopseşti gardul pentru ţara ta? Să duci gunoiul la tomberon pentru ţara ta în loc să-l arunci în tufiş? Să nu mai iei şpagă pentru ţara ta? Iată marasmul micilor decizii de la care începe totul.
* Aceeaşi combinaţie carnavalească de Templu şi Bazar pe care o găsim şi astăzi la pelerinaje unde manelele şi micii fac casa bună cu liturghia. Probabil o imagine similară găsise şi Iisus când i-a izgonit pe negustori din Templu.
** Țin minte cum îmi spunea un coleg rapidist de şcoală generală şi liceu că îl urăşte pe Ion Antonescu pentru că acesta i-a persecutat pe ţigani/rromi, după cum spune şi sloganul echipei adverse, Steaua: „O mie de ciori/ o Soluţie – Antonescu.” Deşi el nu avea nicio legătură cu etnia rromă. Iată un exemplu de identitate preluată nu în direct sau în urma unei reflecţii profunde, ci prin imitarea unor simboluri.
Scrisă de Silviu Petre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu