Despre opera lui Marx si despre posibilitatea unei revolutii de CLAUDE KARNOOUH

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Articol aparut pe 03:11:2011, in sectiunea Cultura politica


Despre opera lui Marx si despre posibilitatea unei revolutii

AUTOR: CLAUDE KARNOOUH.  Sursă revista CULTURA

CUVINTE CHEIE: CAPITAL, CAPITALISM, NEMULTUMIRI SOCIALE, OPERA LUI MARX, POSIBILITATEA UNEI REVOLUTII, „CRITICA ECONOMIEI POLITICE“

A venit poate vremea sa incercam sa evaluam situatia reala a modernitatii noastre tarzii raportand-o la opera teoretica si practica a lui Marx. Din aceasta opera de vaste proportii, raman de o frapanta actualitate paginile de economie politica – respectiv structura capitalismului, unele dintre mecanismele sale fundamentale si singulara sa ontologie a cupiditatii (pentru a o întrezãri, e suficient sa citim sau sa recitim de pilda pasajul consacrat diverselor tipuri de credit in „Critica economiei politice“1).
In schimb, filosofia politica a lui Marx imi pare nu depasita – caci este evident datata si sub acest aspect intereseaza totusi istoria ideilor –, ci in parte iesita din uz (ca si filosofia hegeliana a istoriei), din pricina dinamicii dezvoltarii reale a modernitatii tarzii: istoria, la urma urmelor, dupa cum nu e desavarsirea Spiritului, nu e nici sfarsitul necesitatii… Istoria apare din ce in ce mai mult ca o acumulare infinita de lucruri care fac ca lumea, lumea noastra (caci alta nu mai e) sa se confunde cu lucrurile si, dincolo de lupta de clasa, aflata mai degraba in adormire in Occident la momentul de fata, lupta esentiala, cvasi-metaistorica (agôn), sa se identifice cu lupta eterna a statelor (oricare ar fi forma lor politica sau socio-economica) pentru putere, pentru pastrarea si pentru sporirea acesteia. La scara metaistorica, Pamantul nostru chiar a ajuns acel „Mare cimitir de sub Luna“, pentru a aminti frumoasa expresie a lui Bernanos, – un sir de masacre fara sfarsit trecând prin  grandoare si decadentã, al caror exemplu canonic ramane cel al romanilor…
In plus, trebuie sa admitem ca sociologia lui Marx si Engels este, si ea, in mare parte apusa. Nu neaparat intrucat ofera strict o justa descriere a situatiei sociale din vremea lor, ci ca model de baza, ca etalon al unei analize a prezentului nostru. Intr-adevar, dupa cum am aratat deja pe site-ul CriticAtac (cf. „Proletarul astazi… continuare, transformare, reinnoire, destin?“), proletariatul din Occident nu mai e catusi de putin acela descris si interpretat in „Lupta de clasa“ ori in „Situatia clasei muncitoare din Anglia“. Asa ca tinerii marxisti ar trebui sa accepte evidenta acestei caderi in desuetudine – care ne obliga insa a regandi in termeni noi devenirea noastra. Caci, in aproape doua secole de transformari tehno-stiintifice fara precedent in istoria umanitatii (viteza de miscare si inovatii care navalesc unele peste altele), distributia claselor sociale in sistemele producatoare sau neproducatoare s-a transformat complet. Pe de o parte, epoca de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial pecetluieste in Occident, dar si prin alte parti, disparitia programata a civilizatiei rurale, inlocuite incetul cu incetul de grupuri restranse de agricultori industrializati si specializati in doua sau trei produse de masa, si, in acelasi timp, din ratiuni politice si ecologice, Bruxelles-ul si unele state mentin artificial – prin diverse subventii – agricultura si cresterea animalelor in zonele montane din Europa occidentala. Pe de alta parte, realitatea lumii muncitoresti din Occident s-a schimbat fiindca salariatii care lucrau in infrastructura – „gulerele albastre“ – au devenit minoritari in comparatie cu salariatii din servicii – „gulerele albe“. Cu unele decalaje evidente, acelasi lucru se intampla si in fostele tari comuniste, unde reducerea masiva a capacitatii productive a industriei grele – fie prin cumpararea lor de catre companii occidentale, fie pur si simplu prin casarea la fier vechi a marilor intreprinderi industriale integrate (industria otelului, industria chimica, electrochimica, mecanica grea) – s-a soldat cu trimiterea in somaj a maselor de muncitori, multi dintre acestia intrand apoi ca muncitori necalificati in industria de constructii sau ca lucratori cu ziua in agro-industria Vestului (Italia, Spania, Franta, Irlanda, Belgia). Cat despre optiunea intoarcerii la pamant, care se poate constata in Romania si in Bulgaria, aceasta nu este, de fapt, decat o solutie precara pentru somajul masiv, caci, pe buna dreptate, in afara zonelor din apropierea marilor centre urbane, multe sate, targuri si orase mai mici, despuiate de posibilitatea exercitarii unei industrii oarecare, s-au transformat in zone incoltite de saracie si de emigratie generalizata. Ruina sociala si traumatismele psihologice generate de aceasta desertificare umana a tarii e acum cat se poate de transparenta.
La asta se adauga si formarea unui nou lumpen (care nu mai e local, national sau european), compus din multimea emigrantilor veniti din tarile Sudului, din lumea a treia, chemati aici in perioada celor „trente/ quarante glorieuses“ sexpresia se refera la intervalul de crestere economica si dezvoltare fara precedent de la sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial pana in deceniul al optulea al secolului al XX-lea; in genere, anii 1945-1975, n. trad.t pentru a presta munci dintre cele mai ingrate – refuzate de francezi, de germani, de italieni, de belgieni, de olandezi etc. (gunoieri, muncitori in industria grea, in industria de automobile, in industria chimica si petrochimica, in constructii). Astazi, copiii si nepotii acestor emigrati veniti din Sud sunt in chip evident victimele privilegiate ale somajului sau ale slujbelor de mizerie, prin ghetouri suburbane, incapabile de a se integra in socius prin munca, chiar printr-o munca alienata si alienanta, dar o activitate care sa genereze socializare, macar prin simplul act de a fi asociat intr-o echipa de lucru si, deseori, de a fi afiliat unui sindicat, ori prin serviciul militar obligatoriu, daca vorbim de cei deveniti cetateni francezi. Un lumpen cu atat mai frustrat cu cat singurul orizont de raport cu alteritatea si deci cu lumea pe care li-l ofera puterea politico-economica se reduce la cultura televizuala a „clip“-ului si a „pub“-ului, in spatiul urbanizarii barbare a periferiilor. Pe scurt, orizontul marfii si al locurilor sale de cult – centrele comerciale. Aceasta  lume a periferiilor numite de presa de scandal „fierbinti“, macinata de somaj, supravietuieste gratie subventiilor acordate de stat, de regiune, de judet, de departament sau de comuna, dar inainte de toate, supravietuieste prin traficul de marfuri – cel mai rentabil fiind traficul de droguri si de arme, dar nu trebuie uitat nici traficul masiv cu bunuri furate, fie direct, din camioanele de transport, fie din depozite. Traficuri ale caror beneficii, redistribuite partial prin intermediul retelelor familiale, de vecinatate si chiar prin bande constituite pe criterii etnice, permit unor astfel de grupuri sa supravietuiasca pe fondul unui fenomen preabine pus in pagina de sociologul american Mike Davis, in ce priveste situatia din Los Angeles.
Una peste alta, toate acestea nu mai au nimic de-a face cu lumea lui Marx. Nu e asadar vorba de acelasi lumpen, mai ales sub aspect socio-cultural. Caci nu trebuie niciodata omise fenomenele culturale (prea adesea uitate de marxistii ortodocsi, figuri academice dumnealor sau dimpotriva), ca element important in campul politicii. Exista prin urmare o diferenta fundamentala intre lumpen-ul national de secol XIX descris de Marx (dar si de scriitori precum Zola, Dickens ori Jack London), unit cateodata, in prima treime a secolului al XX-lea, cu lumpen-ul provenit din emigratia rurala din Italia sau din ghetourile Europei Centrale si Orientale, si lumpen-ul venit  din Africa de Nord si mai ales din Africa sub-sahariana, din Africa anglofona, din America centrala, din India, Pakistan, Sri Lanka, Turcia, Libia, Somalia, Afganistan, Eritreea sau din Etiopia etc. O cultura singulara, proprie fiecarui popor, are si modurile sale specifice de a actiona in plan politic – iata o tema de studiu mai utila decat insipidele delicatese exotice si turistice care caracterizeaza prea multe dintre lucrarile contemporane de antropologie!
Si cum integrarea prin munca nu mai functioneaza ori functioneaza prost in Occident din pricina unui somaj structural important, uneori chiar masiv, capitalul, prin apelul excesiv la discursul multiculturalismului aparent tolerant, a vandut o noua demnitate oamenilor veniti din Sud. Or, in realitate, asta insemna, fara exceptii notabile, doar un machiaj moralist care disimula inserarea imigrantului, in ciuda foarte modestelor sale venituri, in fantasma consumului nelimitat. In acest scop, promotorii pietei culturale „de jos“ au impus rapp-ul pseudo-contestatar2, hip-hop-ul para-porno sau comicul grotesc al antirasismului de duzina. Trebuie constatat insa partialul esec al acestor politici culturale pseudo-democratice ale spectacolului-marfa, unde, pe langa promovarea cutarei vedete ad hoc (Djamel Debouz sau Kad Merad, de exemplu), fiecare isi gaseste, in patratica socius-ului, locul sau de exploatat lumpenizat. Astfel, s-a inteles ca rezultatul cel mai concret al acestui democratism fara alt efect colectiv decat spectacolul-marfa si marfa-spectacol a fost compensat de o crestere si o intensificare a solidaritatilor pre- si proto-moderne, chiar antimoderne, de tip etnico-religios, tribal, de clanuri preexistente formelor moderne de organizare, solidaritati care, in ciuda retoricii „republicane“ anti-comunitare, permiteau puterii politice sa exercite un control simplificat si, deci, mai eficient asupra acestor oameni. Or, aceasta politica pe termen scurt de cumparare a pacii sociale cu pretul unor comèdii culturale la care au participat nu putini sociologi si antropologi in virtutea unui „pretins drept la diferenta“ (cand singura diferenta reala, manifesta si functionala, era cea de clasa), aceasta politica a pus in umbra, asadar, dublul pericol al oricarei intoarceri la comunitarismul arhaic din sanul hiper-modernitatii noastre: pe de o parte, mentinerea, intarirea sau revitalizarea moravurilor si a obiceiurilor complet straine practicilor cotidiene, religioase si sociale occidentale, dar, odata iesite la lumina zilei si afirmate in numele diferentei, respingerea, pe de alta parte, a acestor practici chiar de catre Occidentul care le promovase3. Asa a aparut in Franta stupida criza a valului islamic: in acest caz, fie dreptul la diferenta exista cu adevarat si e valabil pentru orice fel de diferenta, fie nu exista. La fel se intampla si in Marea Britanie, in Germania, Olanda sau in Danemarca, atunci cand se repune in discutie acea politica a comunitarizarii multa vreme imaginata si data ca exemplu de „democratie“ si de „toleranta“, caracteristice tarilor nordice. Repunere in discutie altminteri totalmente vana, caci e prea tarziu sa mai pui stavila acestei miscari de „revitalizare a traditiei“ foarte ambigue in raport cu modernitatea tarzie – poate doar sa iei unele masuri de excludere de care nu s-ar fi rusinat nici lingusitorii nazisti, dar care nu par a fi inca la ordinea zilei acum, in ciuda grotestilor si criminalelor valuri de expulzari ale tiganilor à la Sarkozy.
Am facut acest lung prolog pentru a arata ca ceea ce s-a petrecut la Londra in vara lui 2011 nu e fara legatura cu ce s-a petrecut acum cativa ani in cartierele periferice ale Parisului. Intr-o conferinta tinuta in cadrul fundatiei Idea (Cluj), in 2005, pe marginea acestor evenimente, explicam ca era vorba acolo despre o violenta criza a resentimentului si a frustrarii simtite de acei tineri lobotomizati prin propaganda marfii si a publicitatii vehiculand nenumarate imagini ale unor barbati si femei impliniti intr-o lume care, lor, le era in chip esential inaccesibila. O criza al carei resort central tine de o violenta si neostoita dorinta de consum, amagitor ambalata in forme ale tagaduirii (apofaza) – urasti sau pui pe foc tocmai ceea ce admiri, doresti, dar nu poti sa obtii. Iata de ce, intr-o prima faza, sunt distruse in general bunuri de consum ce nu pot fi obtinute decat cu mare truda de oamenii modesti, ca parintii lor; sunt apoi asediate cateva centre comerciale si sucursalele unor firme de automobile – caci vorbim de eradicarea inaccesibilului si deci de consum simbolic in noile spatii ale socializarii prin marfa – centrele comerciale purtatoare de imagini ale obiectelor la moda si, prin ele, ale unei pretinse impliniri umane; sunt distruse locurile in care se cauta de obicei o oarecare notorietate, unde la fiecare sfarsit de saptamana, in fata clientilor si a catorva gura-casca, grupuri de tineri prezinta spectacole hip-hop. O criza profunda, asadar, o criza double bind manifestata prin pulsiunea tagaduirii: distrugi ceea ce doresti mai mult, fiindca altminteri nu-l poti obtine decat prin furt – care e o alta metoda de a intra in marginalitate. Faptul seamana, in toate cele de altfel, cu crima pasionala sau cu ceea ce tine locul unui astfel de gest: odata eliminat obiectul dorintei, substratul geloziei nebune, a orbirii pasionale, dispare si totul revine in matca, asteptand arsura unei noi pasiuni.
Din aceste motive, imi mentin ferma opozitie fata de Badiou si fata de alti crainici ai lumpenismului revolutionar inteles ca figurare a unor posibilitati ale revoltei, deschise in interstitiile lasate sau neglijate de puterea capitalista. Aceste pusee de violenta nu sunt in niciun chip premisele unei oarecare stari insurectionale vizand transformarea sau modificarea profunda a formelor de exploatare. Iar inexistenta acestei posibilitati se explica foarte simplu: revolta nu e insotita de un discurs si de o conducere politica, oricat de elementara, in cadrul careia sa poata fi dezvoltata o critica, oricat de simplista, a cauzelor economice ale saraciei si unde sa fie chestionate fortele politico-economice reale care produc aceasta stare sociala. In fapt, acesti revoltati nu vadesc nicio tactica, nicio strategie a raporturilor de clasa, caci actul de a fura marturiseste, sigur, despre saracia hotilor, dar nu reprezinta un avanpost al adevaratei lupte politice impotriva puterii. Astfel, chiar daca nu stim cum va arata in viitor, miscarea de mobilizare impotriva Wall Street-ului din America zilelor noastre este, in mod evident, un act mai direct si imediat dirijat impotriva unui spatiu al puterii reale a oligarhiei financiare si industriale nord-americane si mondiale. Intr-adevar, de acolo, de la banci si de la companiile de asigurare au pornit jocurile cele mai perfide ale finantei mondiale care ne-au aruncat in criza mondiala din prezent. Pe scurt, acei revoltati ai resentimentului de care vorbeam mai sus nu exprima decat neputinta actorilor sociali, incapacitatea lor de a se integra in sistem intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat. Caci indata ce le sunt servite cateva momeli si inlesniri, gata si cu revolta: ai facut din ei niste prea-plecati slujitori ai sistemului, care-si poate perpetua astfel linistit nedreptatile esentiale. Mutatis mutandis, cam in acelasi fel tinerii intelectuali revoltati in Mai ‘68 au trecut nestanjeniti, pentru blidul de linte oferit de putere in chip de sinecuri academice, politice sau jurnalistice, „de la gulerul lui Mao la Rotary“ s„du col Mao au Rotary“: pamflet adresat, in 1986, de Guy Hocquenghem generatiei sale, care si-a abandonat idealurile trotkiste si maoiste din tinerete in schimbul avantajelor oferite de o slujba si o cariera burgheze, n. trad.t4. Si tot astfel s-a intamplat cu mare parte dintre disidentii fostelor tari comuniste, care pentru un pumn de dolari inalta astazi osanale celui mai rau dintre capitalisme. Dar o asemenea analiza facuse deja Nietzsche in legatura cu revolta sclavilor (analiza reluata mai tarziu de Max Scheler): cand ajung la putere, sclavii nu fac decat sa repete modelul impotriva carora s-au ridicat. Interpretare pe care Heidegger o va relua in chip mai transant in „Parmenide“: „Orice revolta care ia forma unui anti- gandeste in acelasi sens ca acela impotriva careia ea este“5 si, inca mai radical, in „Was Heißt Denken?“: „In orice ura se disimuleaza, ascunsa, o dependenta fara fond fata de acel ceva de care ura ar dori intr-atata sa se desprinda – lucru care nu se intampla niciodata, cu atat mai putin cu cat ea se deda mai mult urii“6. Cei care au stiut sa priveasca realitatea in ochi au observat un asemenea comportament in faza terminala a comunismului institutionalizat, atat in URSS, cat si in Europa Centrala si Orientala. Acelasi tip de ura se manifesta si in cazul tinerilor furiosi din cartierele noastre marginase, ura pe care cineastul Mathieu Kassovitz a prezentat-o naiv, cu ingenuitate si oarecare demagogie in filmul sau, „La Haine“ «Ura»(1995), fara a atinge insa cu adevarat miza filosofica a problemei, tematizata deja de multa vreme.
Revoltatii de la periferiile Parisului sau din Londra seamana in sufletele oamenilor de bine spaima dezordinii, dar, in fapt, spaima unei dezordini fantasmatice, care nu ameninta niciodata cu adevarat puterea capitalului, confirmata si in acest caz. Complet alienat in mrejele marfii, orb in ce priveste originile profunde ale raului-de-a-fi-in-lume si, last but not least, parasit de partidele politice de stanga, preocupate numai de cauza celui mai detestabil electoralism, acest tineret revoltat, manat de subiectivitatea revoltei resentimentului, este, in ultima instanta, un aliat obiectiv al sistemului capitalist. Hartuindu-se in zonele lor de rezidenta cu politia de proximitate, cu jandarmii, chiar cu pompierii veniti sa stinga incendiile, instaurand apoi furtul – ca manifestare suprema a revoltei –, acest tineret debusolat, ratacit, pierdut, innebunit pur si simplu de ura impotriva unei societati care-i interzice satisfacerea dorintelor de consum pe care tot ea i le provoaca, acest tineret, asadar, lupta in definitiv – orice ar spune unii ideologi de extrema-stanga din mediul academic – pe terenul ales de inamic, care de altfel castiga intotdeauna partida.
4 Guy Debord analizase, in 1966, revolta din ghetoul Watts, ghetou al negrilor din Los Angeles, in baza ideii de furt vazut ca o critica radicala a marfii. Prin amploarea sa si prin foarte ridicatul nivel al violentei, insurectia din Watts nu se poate compara insa cu gainariile comise prin cartierele periferice pariziene in toamna lui 2004 sau in orasele englezesti, in vara lui 2011. La Los Angeles, a avut loc cu adevarat o lupta armata, mai intai intre politie si negri si ulterior amplificata de descinderea armatei federale cu forte de nivelul unei diviziuni de infanterie. Iata de ce revolta din Watts a creat convingerea ca avem de-a face cu premisele unei autentice miscari insurectionale. Or, ceea ce m-a frapat pe mine, neparand a suscita rezerve nici din partea lui Debord, a fost, pe de o parte, absenta unor discursuri politice si, pe de alta parte, absenta unui leadership tactic minimal, capabil sa duca actiuni de gherila urbana mai mult sau mai putin coordonate. Astfel, pe fondul acestui vid teoretico-practic, s-au vadit foarte repede limitele acestei actiuni de revolta, care, asemenea rascoalelor taranesti medievale sjacqueriest, s-a aprins ca un foc de paie, brusc, dintr-un incident adesea minor (picatura care umple paharul!) si s-a stins asa cum s-a aprins. Era vorba acolo de un lumpen desigur format din negri, dar de un lumpen local, nu compus din emigrati hispanici sau portoricani, ci din cetateni americani autentici, chiar daca de rangul doi. Iar daca represiunea establishment-ului nord-american a fost in acest caz dura, foarte dura, a fost totusi considerabil mai slaba decat cea impotriva unui partid politic care milita, in discursurile sale revolutionare, pentru schimbarea radicala a raporturilor de putere in sanul capitalismului american. Confruntat cu o astfel de situatie, si inainte de orice actiune violenta individuala sau de masa, capitalismul nord-american nu se incurca in brizbrizuri, ci ii elimina fizic pe indivizii care-i fac probleme: in anii 30 – perioada marii crize economice – au platit oalele sparte sindicatele comuniste; in anii 70, a venit randul Panterelor Negre.
In ciuda strigatelor de gaie ale dlui Sarkozy, din timpul revoltelor pariziene, si ale dlui Cameron de acum, puterea capitalista poate dormi linistita. Fara o clasa muncitoare autentica (in mod subiectiv, de negasit astazi!), condusa de un partid revolutionar, dar avand in schimb o turma de someri visand inca la o solutie miraculoasa (!) care sa le aduca iarasi capacitatea de consum din epoca celor „trente glorieuses“, carora li se adauga un lumpen destructurat social, atomizat in diverse etnii-religii, in bande etnice de bloc sau de cartier, tot mai numeroase si mai frustrate de a se vedea indepartate de la agapele bunului de consum, al Capitalului si al acolitilor sai, starea de fapt actuala nu risca mare lucru, poate doar, din cand in cand, o criza de urticarie sociala. Capitalul, politia aservita lui, in cazuri extreme chiar armata (recrutarea nemaiexistand, pericolul de a vedea soldatii pactizand cu inamicul pare indepartat si el) cunosc perfect melodia, de la refren pana la cuvinte. De aceea, cu buna stiinta nemultumitii sunt tinuti in chingile pietei – adica in somaj si saracie – stiindu-se, obiectiv vorbind, ca pentru fabricarea catorva bogati e nevoie de o sumedenie de saraci.
Iata de ce a gandi marxist in ziua de astazi nu inseamna cu siguranta a recita din Marx ca un papagal cu diploma, nici a-l intelege in litera de evanghelie, ca noua religie, cum foarte bine aratase Berdiaev. In ce ma priveste, biserica de care tineam eu, in tineretea mea scolara, anume cea calvina din Franta, abandonand ideea de predestinare, dar propovaduind sacerdotiul universal, m-a invatat un fapt esential: ca fiecarui credincios trebuie sa-i fie lasata o larga libertate in interpretarea textelor biblice. Dupa aceea, transpus in gandirea agnostica a criticii sociale, am inteles ca a gandi ca un marxist autentic nu inseamna sa faci acte de bravura erudita in seminarii universitare sau sa vituperezi contra sistemului in decorul unor show-uri „revolutionare“, care nu sunt altceva decat versiunea de „extrema-stanga“ a politicii-spectacol si a politicii-marfa. In plus, sa nu le fie cu suparare acelor suflete neconsolate debordand de ranchiuna anticomunista post factum, dar lectia lui Lenin si a lui Trotki, a lui Mai sau a lui Ho Si Min o demonstreaza din plin: doar a-l citi pe Marx e totalmente insuficient pentru cine vrea sa si actioneze (dar e destul pentru a-ti cladi o cariera universitara, ca Althusser sau Badiou): trebuie priceputa logica situatiilor concrete. Or, aceasta logica cere doua calitati cam rare la filosofii, sociologii si politologii nostri, fara exceptie: e vorba de capacitatea de a intreprinde o analiza a realul conform modalitatilor a ceea Machiavelli fixase drept Fortuna si Virtù. Numai acestea ne permit sa intelegem si sa cuprindem in plenitudinea sa Kairos-ul dinamicii politice si sa initiem actiunea, stiind ca orice actiune politica de anvergura este rezultatul interpretarii unei miscari, a unei dinamici, reprezentand, prin urmare, un pariu mereu nesigur cu viitorul. Din cate stiu eu, in pofida tuturor discursurilor proletare, ortodoxe, unele chiar cu ochelari de cal, care vor sa justifice post factum veracitatea teoretica a schimbarii politico-economice, nici lovitura de stat botezata „Revolutia din Octombrie“, urmata de adevarata revolutie – razboiul civil si victoria Armatei rosii –, nici optiunea grupului lui Mao de a renunta la lupta armata proletara in orase in favoarea unei gherile revolutionare in zonele rurale cele mai sarace, nici alegerea lui Ho Si Min (aflat printre fondatorii Partidului Comunist Francez, la Tours, in 1920) de a initia, in 1945, lupta de eliberare nationala impotriva colonizatorilor francezi alaturi de tarani si cu ajutorul implicit al armatei japoneze invinse, nici, in fine, alegerea lui Castro si a lui Guevara de a-l rasturna prin forta armata pe dictatorul Batista, omul mafiei nord-americane, cu ajutorul pastorilor analfabeti (peones) din campiile cubaneze, iar asta impotriva analizelor marxiste ale Partidului Comunist cubanez, niciuna dintre aceste actiuni n-a existat ca ipoteza, ca potentialitate in operele lui Marx si Engels. Toate aceste actiuni, unele transformand cu adevarat destinul politic al lumii (nu si destinul sau metafizic – cum crezusem o vreme, strabatut de un entuziasm naiv) sunt, intr-un fel sau altul, antimarxiste, daca ne tinem de litera scrierilor politico-sociologice ale lui Marx; sunt insa profund marxiste daca am priceput cum se aplica – la modul autentic si cu toate riscurile comportate de asa ceva – materialismul dialectic, folosindu-l adica in scopul luarii puterii, a lui Virtù si Fortuna.
Pentru a reveni la tema initiala a acestor reflectii, voi adauga ca revolta de la Londra, dupa cum si manifestatiile mai mult sau mai putin agitate ale indignatilor din Spania sau din Grecia nu aduc nicio atingere puterii Capitalului. Sigur, ele pot sa enerveze, sa jeneze ca o piscatura de purice… dar te-ai scarpinat si, gata, a trecut. Stiind insa, cum am mai spus, ca marile revolutii comuniste sau para-comuniste din secolul al XX-lea s-au sprijinit in chip esential pe realitatea sociala a maselor taranesti, concluzia e la mintea cocosului7. Trebuie insistat asupra faptului ca in tarile unde s-au intamplat aceste revolutii, comunistii in multiplele lor variatiuni teoretice au fost cei ce si-au asumat modernitatea radicala, fabricand nu numai un proletariat, dar si clase de mijloc care, incet-incet, vor abandona idealismul sistemului sfarsind prin a-l rasturna: creatura isi elimina creatorul, asa cum omul l-a eliminat pe Dumnezeu din sensul general al lumii atunci cand n-a mai avut nevoie de el in cursa pentru dominarea totala acestei lumi. De aceea, in contextul noilor vremuri postmoderne, hipermoderne sau de modernitate tarzie, trebuie in chip imperativ regandite temeliile acestei potentialitati.
Aceasta este sarcina pe care ar trebui sa si-o impuna tinerii intelectuali marxisti: sa identifice noul subiect al unei istorii revolutionare ce-va-sa-vina si sa de-vina. Dar pentru asa ceva, ar trebui sa renunte la a mai frecventa liturghiile marxismului academic sau mitingurile vaicarete unde se jelesc pe rupte infrangerea Spaniei republicane si a anarhistilor in fata fortelor fascisto-catolice sau staniniste, crimele Gulagului si ale lui Pol-Pot, bref: sa nu se mai cufunde in lamentatii pe marginea genocidelor si a nenumaratelor asasinate in masa din trecutul recent, caci acestea nu pot fi functiona ca lectii etice, din simplul motiv ca politica – fiind praxis – reprezinta intotdeauna un raport unic (idion, hapax) intre o analiza logica a prezentului si o actiune orientata spre un viitor dorit, fie el infernul unui „viitor luminos“. Trebuie de asemenea abandonate si manifestarile unui antifascism de duzina (jucareaua naivilor orbiti de ignoranta si manipulati, care nu razbat dincolo de spectacular, acolo unde se ascunde adevaratul lor adversar). A se renunta, in aceeasi ordine de idei, si la agitatia mediatica nechibzuita desfasurata in jurul clovnilor prezentati drept candidati ai „stangii“ la alegerile prezidentiale (cei de „dreapta“ – tot niste clovni si ei). A se slabi si cu pseudo-luptele feministe si „tiganiste“ sau cu ecologismul de opereta – care suna atat de placut urechilor Capitalului daca ma uit la sumele consistente varsate de Bruxelles si de alte fundatii ale imperiului pentru asa-zisele cercetari socio-etnologice! Sa incetam o data pentru totdeauna a ne mai purta luptele pe teritoriul pregatit de Capital si prevazut cu atatea portite de scapare, cu atatea supape de securitate pentru a ostoi temporar hartagul maselor. Trebuie sa privim in ochi istoria prezentului nostru, de la origini pana la destinul sau ultim. De acord, nu e o treaba usoara, cere multa rabdare, rabdare a conceptului, in sens hegelian, si rabdarea unei praxis inovatoare, caci oamenii din generatia mea n-au lasat o mostenire prea stralucita tinerilor nostri prieteni si camarazi. Mea culpa, mea maxima culpa – congenerii mei si eu insumi n-am fost, stiu, la inaltimea provocarii pe care ne-a lansat-o istoria… (Septembrie-octombrie 2011)
Traducere din franceza de 
Teodora Dumitru

Note:
(1) Vezi „Ökonomisch-philosophischen Manuskripte aus dem Jahre 1844“, prima editie, 1932, „Edition der Frühschriften von Marx“, Berlin.
(2) Cand rapperii devin cu adevarat radicali, cand denunta conditiile reale de trai de la periferii – fara sentimentalisme de doi bani si fara furie trucata – sunt pur si simplu cenzurati de media, uneori chiar actionati in justitie. Rapp-ul simulacru, insa, e primit de politicieni cu bratele deschise: a se vedea sustinerea primita de candidatul Sarkozy din partea rapperului Doc Gynéco…
(3) Acelasi joc pervers poate fi regasit si in manipularile neocoloniale executate de imperiul occidental. Pe de o parte, sunt favorizate miscarile traditionaliste contra fortelor moderniste ale popoarelor colonizate care doresc sa lepede jugul colonial, iar pe de alta parte, atunci cand aceste forte traditionale devin autonome si doresc, la randul lor, sa scape de fostii lor stapani, sunt combatute cu ferocitate in numele laicitatii moderne. Vezi cazul exemplar al talibanilor afgani: sustinuti de Statele Unite impotriva regimului sovietic de la Kabul, ajutat de Armata rosie, dupa disparitia pericolului sovietic incepe lupta fara mila a Statelor Unite si a aliatilor lor impotriva acelorasi talibani indata ce acestia au dorit sa-si administreze singuri politica externa si veniturile datorate conductelor petroliere.
(4) Guy Hocquenghem, „Lettre ouverte à ceux qui sont passé du col Mao au Rotary“ sScrisoare deschisa catre cei care au trecut de la gulerul lui Mao la Rotaryt, Albin Michel, Paris, 1986.
(5) Martin Heidegger, in „Parménide (Winter 42-43)“, vol. LIV, Gesamtausgabe.
(6) Martin Heidegger, „Was Heißt Denken? (Winter 1951-1952)“, vol. VIII, Gesamtausgabe.
(7) Chiar si revolutia rusa, cea din Octombrie si urmarea sa directa, razboiul civil, apartin acestei categorii a revolutiilor taranesti, in pofida discursurilor post factum. Pentru a ne convinge de asta, e destul sa citim Isaac Babel, „Cavalerie rouge“ svezi si editia romaneasca, Isaac Babel, „Armata de cavalerie. Povestiri din Odessa“, traducere si prefata de Victor Kernbach, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1967, n. trad.t si cartile pe care marele istoric francez Pierre Pascal, martor direct al evenimentelor din Octombrie, le-a consacrat Rusiei din 1917 pana in 1921, „En communisme, mon journal de Russie, II tomes, 1916-1918, 1918-1921“ sIn comunism, jurnalul meu din Rusia, 2 volume, 1916-1918, 1918-1921t, L’@ge d’homme, Lausanne, 1977; dupa cum trebuie consultata si inegalabila analiza a lui Berdiaev, „Source et sens du communisme russe“, Gallimard, Paris 1937.
Vezi si editia romaneasca, Nicolai Berdiaev, „Originile si sensul comunismului rus“, traducere de Ioan Mușlea, studiu introductiv de Vasile Boari, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, n. trad.t

Vezi si:
    •    Marx reloaded! Stalin deleted?
    •    La ce a fost buna coruptia
    •    Fratii Petreus
    •    Anticomunismul – boala capitalismului senil (I)
    •    Obscenitatea capitalismului: Grecia la mezat
    •    Principalul inamic al Uniunii Europene. Despre obscenitatea capitalismului (II)
    •    În cautarea vremurilor de restriste
    •    Capitalism, marxism si subiectul istoric astazi (III)
    •    Capitalismul, critica marxista si subiectul istoric astazi (II)
    •    Capitalismul liberal-conservator. O apologie facuta „mogulilor“