De la exportul revoluţiei la parteneriatul energetic: provocări mai vechi şi mai noi ale proximităţilor ruso-europene
de Florian Dumitru Soporan (13-11-2011)Antrenată în pasionanta dezbatere ce vizează identificarea unor soluţii de perspectivă pentru gestionarea crizei datoriilor suverane, cronicizată pe durata ultimului an şi ilustrând odată în plus distanţa care separă intenţiile grandioase ale proiectului european de mediocrele performanţe instituţionale de până acum, opinia publică pare să fi trecut în plan secund un eveniment care ar putea avea urmări decisive pentru viitoarele raporturi de forţe în planul competiţiei economice globale. La 8 noiembrie, în prezenţa unor înalţi oficiali şi factori de decizie în domeniul politicilor energetice, a avut loc ceremonia de inaugurare oficială a Nord Stream, gazoductul construit de un consorţiu condus de Gazprom care urmează să asigure transportul gazelor naturale ruseşti destinat consumatorilor europeni, evitând riscurile unor dispute cu statele de tranzit precum cea din ianuarie 2009. Pentru aceia care identifică în actualele eşecuri de etapă suferite de sistemul financiar mondial un reviriment al socialismului poate părea straniu că la 84 de ani de la revoluţia proletară care îşi propunea să devină punctul de plecare pentru revoluţia mondială, Rusia condusă azi de foştii cekişti să celebreze concretizarea unei iniţiative care va aduce în Germania, nu inspiraţia vreunei ideologii cu propensiuni universaliste, ci energie pură, destinată eventual să-i ofere acesteia din urmă atuuri în redefinirea propriului model de dezvoltare. Resentimente similare, cu expresii ce variază de la reflecţia mefientă a specialistului, la stridenţele obiective ale notaţiei de presă, se regăsesc şi la extremitatea opusă a spectrului de idei, în rândurile celor care clamează permanenţa pericolului rusesc şi identifică în orice apropiere între Rusia şi Europa, germenii unor ameninţări potenţiale. O circumstanţă obiectivă sau poate doar o altă farsă a istoriei, socialismul utopic şi realist şi abordările rusofobe îşi au originea în dezbaterile de idei din prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar caracterul sentenţios al concluziilor asumate de aceşti inamici ireconciliabili s-a accentuat în momente de criză. Dacă adepţii contestaţiei inspirate de ideile stângii radicale îşi găsesc puţini susţinători pe solul fostei patrii a sovietelor, iar opoziţia anticapitalistă se concentrează asupra politicilor publice inspirate de marile corporaţii multinaţionale, tema pretinsei dependenţe a Europei de sursele de energie controlate de Rusia şi eventualele consecinţe politice ale acestei relaţii asimetrice, generează implicaţii mai actuale, acutizate şi de revigorarea naţionalismului economic şi a soluţiilor economice protecţioniste. Supravieţuirea prejudecăţilor referitoare la caracterul ireconciliabil al confruntării Rusia-Europa mai ales la nivelul mentalului colectiv al naţiunilor baltice şi central-europene, care şi-au regăsit identitatea europeană în contextul creat de Perestroika şi Glasnosti, dovedeşte faptul că inteligentsia locală nu a ieşit din captivitatea paradigmelor venerabilului Bruno de Olomouc, care într-un alt moment de criză, identifica în relaţiile cu naţiunile răsăritene ameninţări pentru apartenenţa la christianitas.
Mediocritatea unei defensive
Încă de la originile sale, proiectul unei axe energetice între Rusia şi Germania a născut controverse în ţările de origine şi în cele limitrofe. Formule de tipul „Gazprom: noua Armată Roşie” sau „ofensiva energetică a Kremlinului” şi-au câştigat dreptul de cetate în publicistica noastră, iar analize geopolitice de substanţă mai oscilează în a aprecia această ultimă expresie a parteneriatului ruso-german iniţiat după venirea la putere a preşedintelui Putin drept un nou episod al expansiunii ruse către vest sau un mijloc prin care Germania îşi va impune agenda proprie în transformarea Uniunii Europene într-un competitor real în planul relaţiilor internaţionale. Astfel de aprecieri fac apel la un larg spectru de argumente, iar principala sursă de legitimare este dată de caracterul încă extrem de politizat al problematicii conexe energiei, de gradul ridicat de implicare a actorilor politici în promovarea intereselor unor corporaţii. Cazul de o nedreaptă celebritate al Gazprom nu este unul singular, în ultimul deceniu cota de piaţă a companiilor direct sau indirect de state a crescut constant, ca şi rezervele de hidrocarburi şi capacităţile de producţie deţinute de acestea din urmă. Fenomenul se manifestă şi în cadrul liberalei pieţe europene, fiecare stat membru are propriul său Gazprom, dacă ne putem îngădui această licenţă, şi îi promovează interesele în funcţie de capacitatea de influenţă la nivel global. Din perspectiva decidenţilor politici de la Kremlin, companiile energetice şi miniere au reprezentat începând de la sfârşitul anilor ‚90 mize politice de prim ordin mai ales în plan intern, controlul acestora asigurând resursele necesare pentru captarea bunăvoinţei societăţii, beneficiară într-o oarecare măsură a prosperităţii generate de exploatarea resurselor naturale şi de creşterea constantă a preţurilor la materii prime. Nord Stream nu a fost o excepţie din acest punct de vedere, şi a avut semnificaţii politice şi de imagine evidente. Dacă iniţierea şi diferitele faze ale implementării sale au antrenat o acerbă competiţie între furnizorii locali şi partenerii lor externi, această provocare tehnologică a reprezentat în planul imaginii o expresie a puterii noii Rusii care lăsa în urmă „Vremurile Tulburi” ale reformelor liberale şi dezagregării teritoriale şi insecurităţii economice şi îşi reafirma statutul de actor politic şi economic de prim ordin. Noua strategie a puterii a presupus o anume redistribuire a activelor, în sensul preluării, uneori prin practici care fac obiectul unor litigii arbitrate de instanţe internaţionale, a unora din exploatările intrate în posesia unor oameni de afaceri locali sau investitori străini. Astfel de iniţiative, precum şi apariţia sutelor de subsidiare al Gazprom, implicate în ofensiva de afaceri şi de imagine în marile state ale Uniunii Europene, au putut avea aspectul unei invazii care utiliza în beneficiul propriu eforturile de liberalizare a pieţei energiei, iniţiate de Comisia Europeană în ultimele decenii. Reputaţia corporaţiilor ruseşti continuă să aibă de suferit datorită suspiciunilor de corupţie. Un recent raport de specialitate sublinia disponibilitatea acestora de a recurge la mită ca mijloc de promovare a propriilor afaceri. Fenomenul nu este totuşi, oricât ne-am putea dori, apanagiul antreprenorilor ruşi şi este suficient să avem în vedere o sumară trecere în revistă a investigaţiilor care au vizat marile bănci de investiţii de pe Wallstreet. Aceste realităţi determinate într-o oarecare măsură şi de sinuozităţile pe care le-a cunoscut societatea şi infrastructura instituţională atât în Rusia cât şi în Uniunea Europeană nu sunt argumente de natură să inhibe dezvoltarea parteneriatului dintre cei doi poli de putere ai lumii contemporane şi potenţialul acestuia de a genera soluţii de dezvoltare sustenabilă pentru ambele părţi, rezultate din îmbinarea sinergiilor. O premisă esenţială în emanciparea iniţiativelor economice de prejudecăţi ideologice ar putea consta în acceptarea vulnerabilităţilor şi atuurilor celor două părţi. În pofida dezbaterilor, analizelor şi studiilor de fezabilitate, Uniunea Europeană nu dispune de o politică energetică articulată, iar perspectivele sale sunt la fel de îndepărtate ca şi compatibilizarea fiscală. Edificatoare în acest sens sunt interpretările noilor reglementări adoptate de Comisia Europeană vizând eliminarea practicilor anticoncurenţiale în producţia şi transportul de resurse energetice. Dincolo de caracterul mai mult sau mai puţin oportun al acestora, instrumentalizarea în disputa cu invocatul monopol al Gazprom şi aplicarea discreţionară în unele state tinde să afecteze climatul de încredere între actorii pieţei, cu impact imediat asupra derulării unor investiţii. În aceeaşi ordine de idei, recenta investigaţie a unor practici anticoncurenţiale având ca obiect companii afiliate Gazprom, adaugă noi subiecte în seria disputelor cu Rusia şi contribuie indirect la alimentarea tendinţelor naţionaliste şi antioccidentale latente la nivelul backgroundului intelectual al birocraţilor de la Kremlin. Supraevaluarea riscurilor unei prezenţe mai active a Gazprom în piaţa europeană a energiei inspiră opţiuni economice care pot avea efecte de bumerang mai grave decât suportul acordat radicalilor islamişti pe durata conflictului din Afganistan. Diversificarea surselor de energie a preliminat iniţierea unor proiecte precum Nabucco, având la bază costuri enorme şi acorduri politice cu regimuri impredictibile şi cu disponibilităţi democratice prea puţin evidente, precum cele din Azerbaidjan sau Turkmenistan. Necesitatea identificării unor resurse energetice proprii a impulsionat importul de dincolo de Atlantic a iniţiativelor şi tehnologiei legate de gazele de şist, ignorând riscurile legate de poluarea apelor freatice sau a unei relaţii între procesul de fragmentarea rocilor şi intensificarea mişcărilor seismice. O interesantă dezbatere pe acest subiect are loc în prezent în Marea Britanie, dar din păcate, astfel de teme îşi găsesc un spaţiu periferic pe agenda publică a Europei de Est, unde guvernele oferă cu entuziasm licenţe de explorare, iar volatilitatea morală a elitelor şi gradul de pauperitate al populaţiei expun regiunea unor riscuri poate mai grave decât catastrofa de la Cernobîl. Interesul pentru creşterea ratelor de profit şi optimizarea costurilor la energie poate fi servit şi de efortul sistematic de a inventa inamici ş ide a ridica bariere, în mai mare măsură decât investiţia în educaţie, cercetare şi tehnologie, mijloace care ar relativiza orice tip de dependenţă. Până acum însă, ambiţioasele proiecte vizând creşterea competitivităţii Uniunii Europene rămân subiectele predilecte ale seminariilor, conferinţelor şi declaraţiilor politice, dar concretizarea lor continuă să fie mediocră, o dovadă în acest sens este soarta pe care a avut-o implementarea Agendei Lisabona sau ritmul discuţiilor despre un eventual pact pentru competitivitate. Nici companiile energetice europene nu au dovedit în ultimii ani un apetit sporit pentru performanţă managerială, iar perpetuarea unor modele anacronice de business le-a diminuat potenţialul de a concura cu corporaţiile di nStatele Unite sau Canada, implicate în operaţiuni de preluare, fuziuni şi achiziţii de zeci de miliarde de dolari.
Fantezii expansioniste şi guvernanţă corporatistă
Celălalt partener al acestei ecuaţii, Rusia şi compania care deţine monopolul în exportul său de gaze naturale întâmpină provocări de o complexitate aproape similară. În ciuda relaţiei privilegiate cu statul care deţine, direct sau indirect, peste 52% din acţiunile companiei şi a condiţionalităţilor politice menţionate anterior, Gazprom se confruntă chiar în piaţa internă cu concurenţa companiilor petroliere locale şi a micilor producători de gaz, Rosneft şi Novatek fiind cei mai cunoscuţi dintr-o lungă listă de rivali, iar ascendentul conferit de rezervele pe care le deţine este contrabalansat de restricţiile la creşterea preţurilor pe piaţa internă, aflată la începutul liberalizării şi de necesitatea unor investiţii enorme în explorare şi producţie. Managementul companiei îşi propunea la ultima Adunare Generală a Acţionarilor (avem de-a face cu o companie publică, listată pe bursele din Londra, Frankfurt şi New York), să construiască un nou Gazprom, în sensul dezvoltării unor noi centre de producţie în Yamal, Siberia de Est şi zona arctică, destinate să înlocuiascăvechile câmpuri din perioada sovietică, aflate într-un evident declin. Numai reducerea cererii de gaze naturale determinată de recesiune a evitat o catastrofă pentru corporaţia care a produs 10% din produsul intern brut al Rusiei, care oscilează între ambiţii de dominaţie globală şi nevoia de a subvenţiona politicile sociale ale puterii, cu sacrificarea ratelor de profitabilitate. Compatibilităţile ruso-europene funcţionează şi în privinţa invaziei de stereotipii la care este expusă elaborarea de politici publice şi strategii economice, iar în cazul Gazprom, aceasta s-a tradus prin targetarea expansiunii geografice fără raţiuni economice concrete, în defavoarea unor investiţii în tehnologie. Deşi proiectele hegemonice ale Rusiei ar fi reclamat creşterea capacităţilor de lichefiere a gazului, Gazprom operează doar un singur terminal, preluat şi acesta de la Royal Dutchs Shell şi de la partenerii japonezi ai acesteia. Reticenţele europene şi circumstanţele economice au determinat o anume reorientare a Gazprom către Extremul Orient, Africa şi America Latină, iar insistenţa autorităţilor pentru creşterea capacităţii de a genera profituri prin produse cu valoare adăugată ridicată au generat identificarea de noi variante de business în zona exploatărilor petroliere, producţiei de energie electrică şi petrochimiei. În aceeaşi direcţie, teribila armă de şantaj a Moscovei s-a dovedit în măsură să-şi dezvolte capacităţile de colaborare cu competitori din piaţa liberă, ultimii ani consemnând interesante schimburi de active în Rusia, Africa de Nord şi Marea Nordului. Parafrazându-l pe cronicarul moldovean, numai timpul ne va putea arăta dacă această strategie izvorâtă mai mult din necesităţile pragmatice decât dintr-un mecanism clasic de luare a deciziilor va fi încununată de succes sau dacă procesele de modernizare ale Rusiei vor avea urmări de profunzime, cu tot caracterul lor octroat. O concluzie care azi pare rezonabilă ar fi aceea că o soluţie la problemele cu care Rusia şi Europa se confruntă poate fi dată de recursul la memorie, dar nu la trecutul conflictelor şi al cămăşii însângerate, ci la compromisul pragmatic care a permis reconcilierea franco-germană din anii ‚50 şi a preliminat construcţia europeană. Proiecte pragmatice precum Nord Stream pot fi impulsuri semnificative în acest sens, sau dimpotrivă, ataşamentul protagoniştilor pentru propriile angoase le-ar putea transforma în noi simboluri ale eşecului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu