Revoluţia dinaintea Revoluţiei: Braşov 1987. Un text de Ovidiu Pecican. Partea I
noiembrie 9, 2010
Acest text ar fi trebuit să fie o prefaţă la un volum de documente-mărturii care ar fi urmat să apară la Editura Grinta. Volumul alcătuit de regretatul prozator braşovean Mihai Arsene relua, în mare, o primă ediţie realizată de el şi publicată sub titlul DOSAR. Braşov.15 Noiembrie 1987, la Editura Erasmen, Braşov, 1997. Volumul nu a mai apărut din motive de “concurenţă” cu Editura Polirom, unde a fost tipărit mai rapid volumul Ziua care nu se uită. 15 Noiembrie 1987, Braşov sub îngrijirea lui Marius Oprea şi Ştejărel Olaru. Cu 90% acelaşi conţinut. Autorul acestui text, istoricul Ovidiu Pecican - un autentic “haşdeian” din a treia generaţie – l-a publicat, între timp, într-o revistă de cultură din Bucureşti. Îl reiau aici, azi, (prima parte; partea a II-a promit s-o postez mîine, în această săptămînă pe care o dedic rememorării “prologului Revoluţiei române din Decembrie 1989″, cum a numit Virgil Ierunca Revolta din 15 Noiembrie 1987 de la Braşov) convins fiind că este unul dintre cele mai dense texte de sinteză scrise despre, vai, pentru mulţi, doar “celebrele” evenimente din Braşov. Desigur, gratitudinea noastră faţă de Profesorul Ovidiu Pecican rămîne neîmpuţinată.
“Abia după un prim deceniu de democraţie, şi numai după ce am depăşit limitele secolului al XX-lea, ne dăm seama, treptat, că veacul pe care l-am părăsit a fost unul atroce. Mai prudent, Eric Hobsbawm îl numea o <>, identificîndu-l, implicit, cu o ancadratură în care excesele – în bine şi rău – s-au făcut simţite sincopat şi antitetic. Două războaie mondiale trăite ca nişte opoziţii ireductibile şi profund destructive, două sisteme social-politice aflate în permanentă tensiune şi confruntare, tentativa de extincţie a unei întregi rase exprimată tragic prin Holocaust, execuţiile în masă şi înfometarea pînă la exces a propriei populaţii rurale, ca în cazul stalinismului, practica de tip concentraţionar ridicată la rangul de abordare sistematică, sofisticarea extremă a mijloacelor de distrugere în masă – iată lista succintă, deşi grăitoare, a glisărilor înfricoşătoare pe panta abdicării de la parametrii fireşti ai naturii umane. Asemenea aberaţii istorice, nepuse sub semnul accidentului ci, dimpotrivă, grăitoare pentru caracterul sistematic, perseverent şi manifestat într-un areal geopolitic vast al deviaţiei de la normativele oricărei etici centrate în jurul ideii de bine, adevăr şi justiţie au dominat secolul trecut, configurîndu-l inconfundabil. Dar tot ele au modelat peisajul epocii în aşa fel încît luminile au egalat şi, uneori, au întrecut umbrele. Aceluiaşi secol îi aparţin şi apariţia televiziunii şi avîntul radioului şi al cinematografiei, descoperirea computerului şi a telefoniei celulare, utilizarea sateliţilor, altfel spus, multiplele aspecte ale revoluţiei comunicaţiilor, care a pus în contact – pentru întîia oară în istorie – oamenii de pe întreaga planetă. Tot acum s-a produs şi vindecarea multor maladii odinioară irecuperabile, configurarea unor mari curente şi personalităţi culturale şi artistice, afirmarea democraţiilor paradigmatice ale lumii occidentale şi intrarea în prim-planul istoric a mulţimilor umane, eradicarea sărăciei în zone tot mai compacte ale lumii, coagularea unor noi modele savante, forme de libertate colectivă şi individuală inovative şi exemple de sacrificiu motivat etic demne de admiraţia antichităţii clasice (de la Maximilian Kolbe la Raul Walenberg). Aproape paradoxal, în timp ce elanurile destructive au presupus mai întotdeauna o infrastructură elaborată şi mecanisme anonimizante în care personalitatea umană se topea magmatic, în compensaţie, la antipod, răspunsurile exemplare au fost exprimate, mai ales de individualităţi bine precizate.
În România, istoria secolului al XX-lea a început sub auspiciile unei dezvoltări relativ prospere de tip birghez, chiar dacă întemeiate pe valorizarea muncii unei întregi societăţi rurale, cvasi-feudale. Primul război mondial a pus stavilă acestui curs în mai multe feluri. El a atras după sine împroprietărirea semnificativă a ţăranilor, a redimensionat ţara, dublîndu-i teritoriul şi popilaţia, şi a obligat clasa politică la regîndirea strategiilor viitorului. Vedem astăzi că, pe lîngă provocările sociale şi politice pe care le-a atras după sine completarea teritorială dintre 1912-1918, frumuseţea şi complexitatea – întrucîtva idilizate – ale unei vieţi culturale în plină ebuliţie, ce au caracterizat viaţa publică interbelică, apar întrucîtva descentrate, marginale. În faţa diversităţii etnice şi a moştenirii sale policentrice, România a reacţionat ţeapăn, încercînd să impună în manieră centralistă o tablă de valori unică, anume lectura naţionalistă a realităţii. În această opţiune a sa, tot mai vizibilă după traversarea marii crize economice din anii 1929-1933, statul român nu era deloc singur. O întreagă Europă ieşea din degringoladă şi, pe măsură ce se reconstruia în virtutea principiilor – americane – afirmate de Woodrow Wilson, descoperea calea unor opţiuni pro domo atît de apăsate, încît, pînă la urmă, cele mai multe urmau să se transforme în cultivarea extremismelor politice. În faţa acestei polarităţi, alegerea rămînea să fie făcută, în majoritatea statelor bătrînului continent, între roşu şi brun, între comunism şi fascism, regimurile ideologice intermediare şi aplicaţiile lor practice intrînd în criză de prestigiu.
Dar perioada de graţie în care opţiunile aparţineau celor în cauză s-a spulberat mai repede decît s-ar fi putut crede. Odată cu cea de a doua conflagraţie a devenit evident că majoritatea costurilor confruntăeii urma să le plătească spiritul democratic – suspendat pentru o clipă istorcă în folosul dictaturilor sau al disciplinei şi secretomaniei de război -, iar cele mai mari atingeri se vor aduce drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Deşi în raport cu uzurpările radicale ale acestora întreprinse în timpul – relativ scurt, însă profund traumatizant – al ascensiunii şi dominaţiei militare a celui de-al III-lea Reich, ordinea bipolară instituită după conferinţele de la Yalta şi Ptsdam a însemnat o reîntoarcere a democraţiei, extinderea stăpînirii – directe sau indirecte - a Uniunii Sovietice asupra unei mari porţiuni a lumii, împreună cu coexistenţa acesteia cu China comunistă, au transformat a doua jumătate a secolului al XX-lea într-o etapă a confruntărilor ideologice şi a tensiunilor mocnite. Pe bună dreptate situaţia respectivă a fost desmnată prin metafora “războiului rece”; un război al declaraţiilor, al atmosferei înveninate, al iminenţei pericolului şi al cursei înarmărilor, al jocurilor complicate dintre reţelele paralele şi adverse de spionaj şi contraspionaj; un război de poziţii, din care nu au lipsit însă nici fazele fierbinţi, reprimările, invaziile (1956: Ungaria, 1968:Cehoslovacia, 1980: Afganistan).
În acest context, situaţia României – fostă democraţie burgheză îmbrăcată în straiele aurite ale regalităţii – s-a transformat radical. Invadată de Armata Roşie eliberatoare împotriva căreia luptase pînă în ajun, ea a trebuit să plătească în toate chipurile imaginabile atît vechea adversitate (cauzată de disputarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord), cît şi noul statut de prietenie (menit să menţină statul român ca atare, ba chiar să readucă la acesta Transilvania de nord, pierdută în urma Diktatului de la Viena). Preţul a fost mare: prizonieratul unui număr însemnat de foşti ostaşi români în Siberia şi plata unor masive despăgubiri de război vreme de circa două decenii, distrugerea vechiului sistem parlamentar şi înlocuirea treptată a acestuia cu partidul unic, abdicarea silită a Regelui şi transformarea ţării din regat în republică, anihilarea fizică şi morală a burgheziei şi intelectualităţii interbelice prin internarea în lagăre de muncă, închisori şi prin îndoctrinare marxistă silită, punerea sub interdicţie a culturii române şi substituirea ei cu jdanovismul producător de artă şi literatură realist-socialistă, dictatura politică a unei clici restrînse, obediente faţă de Moscova, din rîndul liderilor comunişti autohtoni, folosirea pe scară largă, ca instrument de guvernare, a poliţiei secrete instrumentate ideologic şi utilizată ca armă de represiune politică. Retragerea armatelor sovietice din România, – negociată de Gh. Gheorghiu-Dej -, în 1958, şi interpretată multă vreme ca act patriotic, nu a fost, de fapt, decît solicitarea la centru a unei dovezi de încredere în elitele politice locale. Faptul că ea s-a produs se datorează nu numai noului curs iniţiat de Hruşciov, ci a fost un semnal ideologic premeditat trimis înspre Occidentul alertat de intervenţia brutală a ruşilor în Ungaria insurecţională a toamnei lui 1956. Cît priveşte România, gestul de încredere al Kremlinului a dovedit că, tocmai dimpotrivă, liderii PCUS erau atît de convinşi de loialitatea deplină a României, încît nu au mai considerat necesară staţionarea militarilor din metropolă în această “gubernie” sui generis. La fel, în lumina evoluţiilor ulterioeare, de pînă în decembrie 1989, vedem astăzi că faimoasa liberalizare iniţiată de acelaşi GH. Gheorghiu-Dej, în prima parte a anilor 60, – cu recuperarea culturii burgheze şi a unei părţi a naţionalismului interbelic pe seama redirecţionării acestuia înspre Partidul Comunist ce mima o distanţare treptată de Moscova – nu a fost decît soluţia găsită la problema nevoii de a legitima mai profund partidul într-o etapă nouă în care represiunea brutală a fost înlocuită cu forme mai subtile de teroare psihică. Apogeulu acestei noi vîrste a comunismului românesc l-a constituit, fără nici o îndoială, lunga domnie a lui Nicolae ceauşescu. În acest răstimp, au avut loc mai multeprocese istorice care au marcat inconfundabil profilul politic al României timpului. Întîi de toate, s-a petrecut metamorfozarea conducerii colective a vîrfurilor P.C.R. în conducere personală (a secretarului general). În aceeaşi ordine de idei, conducerii ţării de către şeful unicei organizaţii politice legale i s-a substituit guvernarea prezidenţială. Chiar dacă preşedintele “ales” era tot aceeaşi persoană, se producea un viraj la nivelul mecanismelor guvernării. În primul rînd pentru că preşedintele rezultet de pe urma votului întregului electorat nu putea fi înlocuit printr-o simplă dizlocare din funcţia de secretar general al partidului (în cazul că s-ar fi încercat aşa ceva, cum se întîmplase atunci cînd Hruşciov a fostdetronat). Pe de altă parte, fiindcă faptul marca începutul unui cumul de explicit de funcţii, titluri şi onoruri (de la cea de comandant suprem al forţelor armate româneşti pînă la apelativul de “cel mai iubit fiu al patriei”). Prin acest tip de demers, întreg aparatul de stat şi de partid se subsuma ordinului direct şi absolut al lui N.Ceauşescu personal. “Noul curs” a cunoscut diverse etape, începînd cu 1968, cînd poziţia decisă împotriva intervenţiei ruse în Cehoslovacia l-a făcut extrem de popilar, însă toate au marcat o închidere progresivă a ţării sub carapacea tot mai impenetrabilă a dictaturii. În 1971 şeful statului şi al partidului iniţia “revoluţia culturală” după un model chino-coreean, în 1974 el devenea preşedinte pentru ca din 1980 singurul criteriu al conducerii ţării să fie bunul lui plac. O asemenea concentrare de putere pe seama unui singur om nu se putea face fără aliaţi extrem de fideli. Pentru a se asigura de maxima lor ascultare, Ceauşescu a preferat – după cîteva experienţa usturătoare (trădarea generalului Pacepa, la sfîrşitul anilor 70, se numără printre ele) – să îşi numească în funcţiile de decizie persoanele cele mai apropiate: de la soţie, fraţi şi cumnaţi, fii ori cumetri, pînă la prietenii de vînătoare şi jocuri de cărţi (Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi alţi cîţiva). În această etapă, competenţa a fost definitiv înlăturată de obedienţă dintre criteriile ce făceau o persoană eligibilă şi promovabilă. În aceste condiţii, ţara întreagă a devenit în cel mai strict sens al termenului, o moşie personală a clanului liderului şi a familiarilor acestuia, gospodărită nu meritocratic, ci prin forţă şi intimidare, cu ajutorul instituţiilor statului (armata antrenată în vaste campanii de muncă forţată, Securitatea veghind la supunerea necondiţionaţă a cetăţenilor, şcoala participînd deopotrivă la muncile cele mai diverse cu elevii, instituirea obligativităţii mascate a “muncii patriotice” şi militarizarea – prin itermediul gărzilor patriotice de tip asiatic – a vieţii din fabrici şi din spaţiul public). În fine, o altă caracteristică a regimului Ceauşescu a fost aceea că a încercat să suplinească performanţele unei economii intrate, după 1975, într-un progresiv declin, ca şi îngustarea tot mai spectaculară a libertăţilor şi drepturilor democratice, prin succese ale politicii internaţionale. Reale, într-un prim moment, datorită rolului de mediator al României între SUA şi China ori Israel şi palestinieni, jucînd – cît şi cum a putut – şi cartea nealinierii, printr-o prietenie mofturoasă cu URSS şi o falsă deschidere către Occident, aceste succese au evoluat însă, pe măsura trecerii timpului, către o simplă goană propagandistică după titluri şi onoruri decernate, pasămi-te (însă, de fapt, cumpărate în bună măsură), ultimului mamut stalinist din Europa răsăriteană. Contrastul dintre realitate şi iluzie a devenit flagrant mai ales pe la mijlocul anilor 8o cînd însuşi URSS-ul îşi inaugurase, de-acum, politica de glasnost şi perestroika, şi cînd bătrînul rebel s-a opus topirii îngheţului, deşi noul preşedinte al marelui vecin şi prieten dela răsărit a întreprins o vizită ofocială la Bucureşti special pentru a-l antrena pe Ceauşescu pe calea reformelor.” (Va urma.)
“Abia după un prim deceniu de democraţie, şi numai după ce am depăşit limitele secolului al XX-lea, ne dăm seama, treptat, că veacul pe care l-am părăsit a fost unul atroce. Mai prudent, Eric Hobsbawm îl numea o <
În România, istoria secolului al XX-lea a început sub auspiciile unei dezvoltări relativ prospere de tip birghez, chiar dacă întemeiate pe valorizarea muncii unei întregi societăţi rurale, cvasi-feudale. Primul război mondial a pus stavilă acestui curs în mai multe feluri. El a atras după sine împroprietărirea semnificativă a ţăranilor, a redimensionat ţara, dublîndu-i teritoriul şi popilaţia, şi a obligat clasa politică la regîndirea strategiilor viitorului. Vedem astăzi că, pe lîngă provocările sociale şi politice pe care le-a atras după sine completarea teritorială dintre 1912-1918, frumuseţea şi complexitatea – întrucîtva idilizate – ale unei vieţi culturale în plină ebuliţie, ce au caracterizat viaţa publică interbelică, apar întrucîtva descentrate, marginale. În faţa diversităţii etnice şi a moştenirii sale policentrice, România a reacţionat ţeapăn, încercînd să impună în manieră centralistă o tablă de valori unică, anume lectura naţionalistă a realităţii. În această opţiune a sa, tot mai vizibilă după traversarea marii crize economice din anii 1929-1933, statul român nu era deloc singur. O întreagă Europă ieşea din degringoladă şi, pe măsură ce se reconstruia în virtutea principiilor – americane – afirmate de Woodrow Wilson, descoperea calea unor opţiuni pro domo atît de apăsate, încît, pînă la urmă, cele mai multe urmau să se transforme în cultivarea extremismelor politice. În faţa acestei polarităţi, alegerea rămînea să fie făcută, în majoritatea statelor bătrînului continent, între roşu şi brun, între comunism şi fascism, regimurile ideologice intermediare şi aplicaţiile lor practice intrînd în criză de prestigiu.
Dar perioada de graţie în care opţiunile aparţineau celor în cauză s-a spulberat mai repede decît s-ar fi putut crede. Odată cu cea de a doua conflagraţie a devenit evident că majoritatea costurilor confruntăeii urma să le plătească spiritul democratic – suspendat pentru o clipă istorcă în folosul dictaturilor sau al disciplinei şi secretomaniei de război -, iar cele mai mari atingeri se vor aduce drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Deşi în raport cu uzurpările radicale ale acestora întreprinse în timpul – relativ scurt, însă profund traumatizant – al ascensiunii şi dominaţiei militare a celui de-al III-lea Reich, ordinea bipolară instituită după conferinţele de la Yalta şi Ptsdam a însemnat o reîntoarcere a democraţiei, extinderea stăpînirii – directe sau indirecte - a Uniunii Sovietice asupra unei mari porţiuni a lumii, împreună cu coexistenţa acesteia cu China comunistă, au transformat a doua jumătate a secolului al XX-lea într-o etapă a confruntărilor ideologice şi a tensiunilor mocnite. Pe bună dreptate situaţia respectivă a fost desmnată prin metafora “războiului rece”; un război al declaraţiilor, al atmosferei înveninate, al iminenţei pericolului şi al cursei înarmărilor, al jocurilor complicate dintre reţelele paralele şi adverse de spionaj şi contraspionaj; un război de poziţii, din care nu au lipsit însă nici fazele fierbinţi, reprimările, invaziile (1956: Ungaria, 1968:Cehoslovacia, 1980: Afganistan).
În acest context, situaţia României – fostă democraţie burgheză îmbrăcată în straiele aurite ale regalităţii – s-a transformat radical. Invadată de Armata Roşie eliberatoare împotriva căreia luptase pînă în ajun, ea a trebuit să plătească în toate chipurile imaginabile atît vechea adversitate (cauzată de disputarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord), cît şi noul statut de prietenie (menit să menţină statul român ca atare, ba chiar să readucă la acesta Transilvania de nord, pierdută în urma Diktatului de la Viena). Preţul a fost mare: prizonieratul unui număr însemnat de foşti ostaşi români în Siberia şi plata unor masive despăgubiri de război vreme de circa două decenii, distrugerea vechiului sistem parlamentar şi înlocuirea treptată a acestuia cu partidul unic, abdicarea silită a Regelui şi transformarea ţării din regat în republică, anihilarea fizică şi morală a burgheziei şi intelectualităţii interbelice prin internarea în lagăre de muncă, închisori şi prin îndoctrinare marxistă silită, punerea sub interdicţie a culturii române şi substituirea ei cu jdanovismul producător de artă şi literatură realist-socialistă, dictatura politică a unei clici restrînse, obediente faţă de Moscova, din rîndul liderilor comunişti autohtoni, folosirea pe scară largă, ca instrument de guvernare, a poliţiei secrete instrumentate ideologic şi utilizată ca armă de represiune politică. Retragerea armatelor sovietice din România, – negociată de Gh. Gheorghiu-Dej -, în 1958, şi interpretată multă vreme ca act patriotic, nu a fost, de fapt, decît solicitarea la centru a unei dovezi de încredere în elitele politice locale. Faptul că ea s-a produs se datorează nu numai noului curs iniţiat de Hruşciov, ci a fost un semnal ideologic premeditat trimis înspre Occidentul alertat de intervenţia brutală a ruşilor în Ungaria insurecţională a toamnei lui 1956. Cît priveşte România, gestul de încredere al Kremlinului a dovedit că, tocmai dimpotrivă, liderii PCUS erau atît de convinşi de loialitatea deplină a României, încît nu au mai considerat necesară staţionarea militarilor din metropolă în această “gubernie” sui generis. La fel, în lumina evoluţiilor ulterioeare, de pînă în decembrie 1989, vedem astăzi că faimoasa liberalizare iniţiată de acelaşi GH. Gheorghiu-Dej, în prima parte a anilor 60, – cu recuperarea culturii burgheze şi a unei părţi a naţionalismului interbelic pe seama redirecţionării acestuia înspre Partidul Comunist ce mima o distanţare treptată de Moscova – nu a fost decît soluţia găsită la problema nevoii de a legitima mai profund partidul într-o etapă nouă în care represiunea brutală a fost înlocuită cu forme mai subtile de teroare psihică. Apogeulu acestei noi vîrste a comunismului românesc l-a constituit, fără nici o îndoială, lunga domnie a lui Nicolae ceauşescu. În acest răstimp, au avut loc mai multeprocese istorice care au marcat inconfundabil profilul politic al României timpului. Întîi de toate, s-a petrecut metamorfozarea conducerii colective a vîrfurilor P.C.R. în conducere personală (a secretarului general). În aceeaşi ordine de idei, conducerii ţării de către şeful unicei organizaţii politice legale i s-a substituit guvernarea prezidenţială. Chiar dacă preşedintele “ales” era tot aceeaşi persoană, se producea un viraj la nivelul mecanismelor guvernării. În primul rînd pentru că preşedintele rezultet de pe urma votului întregului electorat nu putea fi înlocuit printr-o simplă dizlocare din funcţia de secretar general al partidului (în cazul că s-ar fi încercat aşa ceva, cum se întîmplase atunci cînd Hruşciov a fostdetronat). Pe de altă parte, fiindcă faptul marca începutul unui cumul de explicit de funcţii, titluri şi onoruri (de la cea de comandant suprem al forţelor armate româneşti pînă la apelativul de “cel mai iubit fiu al patriei”). Prin acest tip de demers, întreg aparatul de stat şi de partid se subsuma ordinului direct şi absolut al lui N.Ceauşescu personal. “Noul curs” a cunoscut diverse etape, începînd cu 1968, cînd poziţia decisă împotriva intervenţiei ruse în Cehoslovacia l-a făcut extrem de popilar, însă toate au marcat o închidere progresivă a ţării sub carapacea tot mai impenetrabilă a dictaturii. În 1971 şeful statului şi al partidului iniţia “revoluţia culturală” după un model chino-coreean, în 1974 el devenea preşedinte pentru ca din 1980 singurul criteriu al conducerii ţării să fie bunul lui plac. O asemenea concentrare de putere pe seama unui singur om nu se putea face fără aliaţi extrem de fideli. Pentru a se asigura de maxima lor ascultare, Ceauşescu a preferat – după cîteva experienţa usturătoare (trădarea generalului Pacepa, la sfîrşitul anilor 70, se numără printre ele) – să îşi numească în funcţiile de decizie persoanele cele mai apropiate: de la soţie, fraţi şi cumnaţi, fii ori cumetri, pînă la prietenii de vînătoare şi jocuri de cărţi (Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi alţi cîţiva). În această etapă, competenţa a fost definitiv înlăturată de obedienţă dintre criteriile ce făceau o persoană eligibilă şi promovabilă. În aceste condiţii, ţara întreagă a devenit în cel mai strict sens al termenului, o moşie personală a clanului liderului şi a familiarilor acestuia, gospodărită nu meritocratic, ci prin forţă şi intimidare, cu ajutorul instituţiilor statului (armata antrenată în vaste campanii de muncă forţată, Securitatea veghind la supunerea necondiţionaţă a cetăţenilor, şcoala participînd deopotrivă la muncile cele mai diverse cu elevii, instituirea obligativităţii mascate a “muncii patriotice” şi militarizarea – prin itermediul gărzilor patriotice de tip asiatic – a vieţii din fabrici şi din spaţiul public). În fine, o altă caracteristică a regimului Ceauşescu a fost aceea că a încercat să suplinească performanţele unei economii intrate, după 1975, într-un progresiv declin, ca şi îngustarea tot mai spectaculară a libertăţilor şi drepturilor democratice, prin succese ale politicii internaţionale. Reale, într-un prim moment, datorită rolului de mediator al României între SUA şi China ori Israel şi palestinieni, jucînd – cît şi cum a putut – şi cartea nealinierii, printr-o prietenie mofturoasă cu URSS şi o falsă deschidere către Occident, aceste succese au evoluat însă, pe măsura trecerii timpului, către o simplă goană propagandistică după titluri şi onoruri decernate, pasămi-te (însă, de fapt, cumpărate în bună măsură), ultimului mamut stalinist din Europa răsăriteană. Contrastul dintre realitate şi iluzie a devenit flagrant mai ales pe la mijlocul anilor 8o cînd însuşi URSS-ul îşi inaugurase, de-acum, politica de glasnost şi perestroika, şi cînd bătrînul rebel s-a opus topirii îngheţului, deşi noul preşedinte al marelui vecin şi prieten dela răsărit a întreprins o vizită ofocială la Bucureşti special pentru a-l antrena pe Ceauşescu pe calea reformelor.” (Va urma.)
Revoluţia dinaintea Revoluţiei: Braşov 1987. Partea a II-a
noiembrie 10, 2010
Continuăm cu textul – scris în septembrie 2002 – al istoricului Ovidiu Pecican. Cred că mai importante, după atîţia ani, sunt evaluările lucide şi “profesionale” ale reverberaţiilor, semnificaţiilor şi valorii unor “acte” istorice, individuale sau colective. Desigur, nu exclud valoarea mărturiilor ce poartă încă vibraţia emoţională a momentului. Dar, după mult timp, şi emoţiile devin “educate”, “orientate” sau, în cazuri dramatice, chiar “dezorientate”! Mai cred că este timpul să îi ascultăm pe istorici, mai ales pe aceia care nu şi-au făcut cariera din exploatarea acestor teme de “istorie recentă” sau, cu o formulă pe care încă nu o înţeleg, “orală”. Semnul (…) indică eliminarea unor scurte pasaje care se refereau foarte concret la volumul ce, oricum, n-a mai apărut.
“În faţa unei asemenea voinţe de concentrare şi conservare a puterii se pune problema care au fost forţele care s-au opus acesteia. Enumerarea lor decurge rapid şi nu ridică mari probleme. După ce anii 6o văzuseră lichidarea ultimelor grupuri de rezistenţă armată împotriva comunismului în Munţii Carpaţi, domnia partidului nu a mai fost tulburată de puneri substanţiale în cauză. Devenise, probabil, evident pentru toată lumea – mai ales după 1956 şi 1968 – că Occidentul nu vrea ori nu poate interveni consistent în sprijinul vreunei insurecţii anticomuniste. Pe de ltă parte, trebuie spus că, fie şi cu mijloace brutale, noulregim operase mutaţii profunde în structura ocupaţională şi în cultura populaţiei ţării. Dizlocînd mulţimi de ţărani şi mutîndu-le în mediu urban, cu prilejul industrializării masive, de tip stalinist, a României, în anii 50-7o, P.C.R. le scosese pe acestea din autarhia rurală aproape netulburată – ca tip de existenţă – vreme de secole, obligîndu-le la o rapidă modernizare şi la o instantanee intrare în relaţia socială abstractă şi anonimizată, instituţionalizată, cu ceilalţi membri ai societăţii româneşti. În aceeaşi perioadă, radioul şi televiziunea au devenit ingredientele cu care, cultural vorbind, autoritaţile au înlocuit tradiţiile şi obiceiurile ce ocupau spaţiul comunitar al statului între două reprize de muncă. Era, desigur, din punctul de vedere al puterii centrale, un mijloc de a penetra în intimitatea oricărei existenţe, de a-i controla timpul şi chiar modul de a gîndi, de a o îndoctrina. Dar pentru oamenii de rînd mai era şi posibilitatea de a comuta pe un alt tip de discurs, pe muzica şi ştirile venite din Occident, adeseori în chiar limba română (prin Radio Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle, B.B.C.). Aşa se face că, în noile condiţii, focarele de opoziţie s-au structurat în primul rînd în rîndul muncitorimii, adică tocmai printre reprezentanţii clasei în numele căreia se guverna. Luna martie a anului 1977 a înregistrat marea grevă a minerilor din bazinul Văii Jiului, reprimată în parte, muşumalizată, altminteri, şi al cărei principal rezultat a fost punerea sub atent control şi a unei şi mai atente supravegheri securiste a mediilor minereşti. Tot atunci s-a conturat, la doi paşi de palatul prezidenţial, în chiar capitala ţării, mişcarea de protest a scriitorului Paul Goma, la care s-au raliat prin semnături peste o sută de susţinători. În timp ce minerii au solicitat o uşurare a condiţiilor de muncă şi înlesniri de natură economică, mişcarea Goma, solidară cu gruparea “Charta 77″ din Cehoslovacia, a luptat pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Arestat, la început, şi supus unei anchete dure, romancierul a fost în cele din urmă eliberat. În faţa evidenţei că regimul nu este dispus să-şi revizuiască în nici un fel vederile, persecutînd, dimpotrivă, liderii de opinie, aceştia au optat, – în majoritate cazurilor -, pentru emigrarea în Occident, întărind exilul şi păgubind ţara de prezenţa lor capabilă să catalizeze opoziţia. Cu toate acestea, firul luptei împotriva dictaturii se înnodase şi nu mai putea fi deznodat. La începutul anului 1979, un fost reeducat de la Piteşti, preotul Gh.Calciu-Dumitreasa, împreună cu medicul Ionel Cană, fost semnatar al mişcării Goma şi cu Gh. Braşoveanu, puneau baza Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.). Pînă la data arestării acestora, în noua organizaţie au apucat să se înscrie circa 150-200 de inşi. Represiunea a fost promptă, liderii S.L.O.M.R. fiind arestaţi şi condamnaţi la închisoare (unii cu suspendare). Graţie intervenţiei repetate a postului de radio Europa Liberă şi, în general, a sprijinului primit din Occident, în cele din urmă Gh.Calciu-Dumitreasa a fost lăsat să migreze în Occident. (Nota mea, V.G.: aici trebuie menţionat cu toată apăsarea şi excepţionalul militant Vasile Paraschiv.)
Cum se vede, în condiţiile accentuării anulării libertăţilor civice, pe fundalul unei treptate înrăutăţiri a condiţiilor de viaţă din România, mişcările protestatare – de proporţii mici, dar pornite din medii diferite – au ajuns, la sfîrşitul anilor 80 să atingă stadiul unei organizări incipiente. Chiar dacă Securitatea s-a grăbit să le reprime, ele au marcat întîlnirea, în numee aceloraşi idei democratice, a muncitorilor, intelectualilor şi a unor reprezentanţi ai unei sensibilităţi religioase reformatoare. Începutul anilor 80 însă, care în plan internaţional a însemnat în primul rînd imixtiunea rusă în Afganistan şi, deocamdată nu tocmai vizibilă, marea mutaţie de direcţie de la cîrma U.R.S.S., a însemnat pe plan itern o scufundare treptată în dezolare, pe măsură ce ovaţiile prelungite întru slava dictatorului deveneau tot mai frecvente. Nu este, astfel, de mirare că, în faţa reprimărilor securiste din anii precedenţi, vocile oponenţilor au amuţit. Abia peste un cincinal, în a doua jumătate a deceniului, stimulate de exemplele din jur, dar provocate de mizeria accentuată de la o zi la alta, contestările regimului au revenit la ordinea zilei.
Cea mai făţişă şi mai decisă dintre cele cîteva iniţiative – mai toate, cu excepţia acesteia, fiind lucid premeditate şi transpuse în faptă la nivelul unor luări teoretice de poziţie (de la scrisorile Doinei Cornea la scrisoarea celor şase nomenklaturişti marginalizaţi de Ceauşescu) – a fost, fără îndoială, ieşirea în stradă a muncitorilor braşoveni. La 15 noiembrie 1987, aţîţaţi de sistarea plăţilor unor sume care li se cuvenea, dar şi enervaţi de comedia aşa-zisei votări libere, angajaţii mai multor secţii de la Uzina “Steagul Roşu” au părăsit incinta întreprinderii, avansînd în coloană către sediile locale ale puterii. Pornind de la imediateţea unor frustrări economice aflate într-o strînsă conexiune cu cele de natură politică, lucrurile au evoluat într-o logică ce urma să devină familiară schimbării de regim din 1989-1990. (…)
Fără îndoială, starea de fond de la care a pornit acţiunea protestatară a muncitorilor braşoveni a fost una revoluţionară. Dar lipsa unor formulări programatice, caracterul spontan şi improvizat, aspectele de mişcare “ludită” (distrugerile de mobilier etc. ce exprimau o furie necanalizată către obiective vizînd preluarea, fie şi provizorie, a puterii) indică, toate, că, în fapt, în acel noiembrie 1987, la Braşov a avut loc o revoltă, nu o revoluţie. Pentru a o înţelege mai aproape de dimensiunile ei reale este destul astăzi, să privim către ridicările mulţimii la Timişoara, în 16 decembrie, şi la Bucureşti, în 21 decembrie 1989. (Nota mea, V.G.: dar şi la Sibiu, Cluj şi, din nou, Braşov.) Deşi în ambele locuri s-a vizat şi realizat alungarea de la putere a autorităţilor judeţene, respectiv centrale, după aproape un deceniu şi jumătate (Nota mea, V.G.: chiar şi după mai bine de două decenii!), de la acele evenimente se distinge limpede că, fără o raliere a armatei şi – în bună măsură – a serviciilor secrete la ideea punerii unui capăt dictaturii, succesul insurecţiei populare pacifice, manifestate prin marşuri de protest şi baricade (precum la Intercontinental, în bucureşti, ori pe Calea Girocului, la Timişoara), nu s-ar fi produs. Nu este exclus ca tocmai analiza atentă a răbufnirii mînioase a muncitorilor braşoveni şi punerea ei în contextul schimbărilor majore antrenate de gorbaciovism în lagărul socialist să-i fi determinat în 1989 pe artizanii neştiuţi – deşi băniţi – ai joncţiunii cu mulţimea a instituţiilor statului să sabordeze “corabia nebunilor”. Astăzi, cînd există deja anumite certitudini cu privire la caracterul revoluţionar al schimbării de la sfîrşitul domniei lui N. Ceauşescu, se poate preciza şi că revoluţia română a folosit ca prilej revolta populară, fiind însă realizată pe baza unui pact între eşalonul doi al P.C.R. şi anumiţi lideri ai armatei, Securităţii şi miliţiei. (…)
Sursa foto: http://static.cinemagia.ro/img/db/movie/03/13/45/amintiri-din-epoca-de-aur-1-tovarasi-frumoasa-e-viata-215629l.jpg
Din perspectiva evoluţiilor recapitulate sumar mai sus, acţiunea muncitorească din 15 noiembrie de la Braşov se pretează la mai multe tipuri de analize, facilitate de colecţia de documente conţinută de volumul de faţă. (Nota mea, V.G.: aşa cum precizam în introducerea la prima parte a acetei analize, volumul la care se referă Ovidiu Pecican nu a mai apărut, dar documentele la care se referă pot fi citite în volumul publicat de Marius Oprea şi Ştejărel Olaru la Editura Polirom.) Extrem de interesante se dovedesc, astfel, documentele – declaraţii, articole, fragmente memorialistice – provenind de la inşi care au lucrat în aparatul de represiune. Se evidenţiază astfel o dizarmonie între capii bucureşteni (în frunte cu ministrul Postelnicu, lipsit de curajul necesar pentru a raporta decis cuplului dictatorial ce se întîplase la poalele Tîmpei) şi şefii locali ai miliţiei şi securităţii, ca şi ai baroului şi procuraturii, mai concesivi în a aplica legea nedreaptă în uz. (…)
Semnificative sunt documentele propriu-zise, rezultate din mărturiile directe ale participanţilor la ridicarea din 15 noiembrie, şi care dezvăluie o serie de oameni inimoşi care, familişti sau nu, tineri şi vîrstnici – dar majorittea lor pare să fi avut o medie de vîrstă sub treizeci de ani – au simţit că situaţia devenise intolerabilă şi au acţionat în consecinţă. Din evocările fiecăruia rezultă un peisaj uman complex care redă într-un fragment coloritul şi reliefurile întregului care era România ultimilor ani de comunism. Un păienjeniş de relaţii apare în faţa ochilor, în miezul multora dintre ele stînd suspiciunea reciprocă, delaţiunea, ameninţarea cu pedepsele, dar lăsînd să se întrevadă, din cînd în cînd, şi solidaritate, prietenie, nevoia de speranţă şi de o viaţă mai bună. Din acest punct de vedere este reconfortant să vezi că în acele momente de disperare au existat mai multe sute, mii de oameni care au găsit suficientă forţă în ei, încredere în viaţă şi dorinţă de a-şi schimba orizontul pentru a-şi îndrepta demni spatele încovoiat. (…)
Mi se pare evident, în acest context, că trebuie să vedem aici nu doar continuarea unui spirit de verticalitate muncitorească detectat anterior în grevele din 1977, ori urmarea firească a tentativelor imediat anterioare de articulare a unei opoziţii la adresa regimului Ceauşescu (mişcarea Goma şi S.L.O.M.R.), ci însuşi preludiul marelui torent care a umplut străzile Timişorii şi ale Bucureştiului în decembrie 1989. Nu cred că exagerez dacă spun că revoluţia română a început, într-un fel, la Braşov, cu doi ani înainte de răsturnarea definitivă.” (septembrie 2002)
“În faţa unei asemenea voinţe de concentrare şi conservare a puterii se pune problema care au fost forţele care s-au opus acesteia. Enumerarea lor decurge rapid şi nu ridică mari probleme. După ce anii 6o văzuseră lichidarea ultimelor grupuri de rezistenţă armată împotriva comunismului în Munţii Carpaţi, domnia partidului nu a mai fost tulburată de puneri substanţiale în cauză. Devenise, probabil, evident pentru toată lumea – mai ales după 1956 şi 1968 – că Occidentul nu vrea ori nu poate interveni consistent în sprijinul vreunei insurecţii anticomuniste. Pe de ltă parte, trebuie spus că, fie şi cu mijloace brutale, noulregim operase mutaţii profunde în structura ocupaţională şi în cultura populaţiei ţării. Dizlocînd mulţimi de ţărani şi mutîndu-le în mediu urban, cu prilejul industrializării masive, de tip stalinist, a României, în anii 50-7o, P.C.R. le scosese pe acestea din autarhia rurală aproape netulburată – ca tip de existenţă – vreme de secole, obligîndu-le la o rapidă modernizare şi la o instantanee intrare în relaţia socială abstractă şi anonimizată, instituţionalizată, cu ceilalţi membri ai societăţii româneşti. În aceeaşi perioadă, radioul şi televiziunea au devenit ingredientele cu care, cultural vorbind, autoritaţile au înlocuit tradiţiile şi obiceiurile ce ocupau spaţiul comunitar al statului între două reprize de muncă. Era, desigur, din punctul de vedere al puterii centrale, un mijloc de a penetra în intimitatea oricărei existenţe, de a-i controla timpul şi chiar modul de a gîndi, de a o îndoctrina. Dar pentru oamenii de rînd mai era şi posibilitatea de a comuta pe un alt tip de discurs, pe muzica şi ştirile venite din Occident, adeseori în chiar limba română (prin Radio Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle, B.B.C.). Aşa se face că, în noile condiţii, focarele de opoziţie s-au structurat în primul rînd în rîndul muncitorimii, adică tocmai printre reprezentanţii clasei în numele căreia se guverna. Luna martie a anului 1977 a înregistrat marea grevă a minerilor din bazinul Văii Jiului, reprimată în parte, muşumalizată, altminteri, şi al cărei principal rezultat a fost punerea sub atent control şi a unei şi mai atente supravegheri securiste a mediilor minereşti. Tot atunci s-a conturat, la doi paşi de palatul prezidenţial, în chiar capitala ţării, mişcarea de protest a scriitorului Paul Goma, la care s-au raliat prin semnături peste o sută de susţinători. În timp ce minerii au solicitat o uşurare a condiţiilor de muncă şi înlesniri de natură economică, mişcarea Goma, solidară cu gruparea “Charta 77″ din Cehoslovacia, a luptat pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Arestat, la început, şi supus unei anchete dure, romancierul a fost în cele din urmă eliberat. În faţa evidenţei că regimul nu este dispus să-şi revizuiască în nici un fel vederile, persecutînd, dimpotrivă, liderii de opinie, aceştia au optat, – în majoritate cazurilor -, pentru emigrarea în Occident, întărind exilul şi păgubind ţara de prezenţa lor capabilă să catalizeze opoziţia. Cu toate acestea, firul luptei împotriva dictaturii se înnodase şi nu mai putea fi deznodat. La începutul anului 1979, un fost reeducat de la Piteşti, preotul Gh.Calciu-Dumitreasa, împreună cu medicul Ionel Cană, fost semnatar al mişcării Goma şi cu Gh. Braşoveanu, puneau baza Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.). Pînă la data arestării acestora, în noua organizaţie au apucat să se înscrie circa 150-200 de inşi. Represiunea a fost promptă, liderii S.L.O.M.R. fiind arestaţi şi condamnaţi la închisoare (unii cu suspendare). Graţie intervenţiei repetate a postului de radio Europa Liberă şi, în general, a sprijinului primit din Occident, în cele din urmă Gh.Calciu-Dumitreasa a fost lăsat să migreze în Occident. (Nota mea, V.G.: aici trebuie menţionat cu toată apăsarea şi excepţionalul militant Vasile Paraschiv.)
Cum se vede, în condiţiile accentuării anulării libertăţilor civice, pe fundalul unei treptate înrăutăţiri a condiţiilor de viaţă din România, mişcările protestatare – de proporţii mici, dar pornite din medii diferite – au ajuns, la sfîrşitul anilor 80 să atingă stadiul unei organizări incipiente. Chiar dacă Securitatea s-a grăbit să le reprime, ele au marcat întîlnirea, în numee aceloraşi idei democratice, a muncitorilor, intelectualilor şi a unor reprezentanţi ai unei sensibilităţi religioase reformatoare. Începutul anilor 80 însă, care în plan internaţional a însemnat în primul rînd imixtiunea rusă în Afganistan şi, deocamdată nu tocmai vizibilă, marea mutaţie de direcţie de la cîrma U.R.S.S., a însemnat pe plan itern o scufundare treptată în dezolare, pe măsură ce ovaţiile prelungite întru slava dictatorului deveneau tot mai frecvente. Nu este, astfel, de mirare că, în faţa reprimărilor securiste din anii precedenţi, vocile oponenţilor au amuţit. Abia peste un cincinal, în a doua jumătate a deceniului, stimulate de exemplele din jur, dar provocate de mizeria accentuată de la o zi la alta, contestările regimului au revenit la ordinea zilei.
Cea mai făţişă şi mai decisă dintre cele cîteva iniţiative – mai toate, cu excepţia acesteia, fiind lucid premeditate şi transpuse în faptă la nivelul unor luări teoretice de poziţie (de la scrisorile Doinei Cornea la scrisoarea celor şase nomenklaturişti marginalizaţi de Ceauşescu) – a fost, fără îndoială, ieşirea în stradă a muncitorilor braşoveni. La 15 noiembrie 1987, aţîţaţi de sistarea plăţilor unor sume care li se cuvenea, dar şi enervaţi de comedia aşa-zisei votări libere, angajaţii mai multor secţii de la Uzina “Steagul Roşu” au părăsit incinta întreprinderii, avansînd în coloană către sediile locale ale puterii. Pornind de la imediateţea unor frustrări economice aflate într-o strînsă conexiune cu cele de natură politică, lucrurile au evoluat într-o logică ce urma să devină familiară schimbării de regim din 1989-1990. (…)
Fără îndoială, starea de fond de la care a pornit acţiunea protestatară a muncitorilor braşoveni a fost una revoluţionară. Dar lipsa unor formulări programatice, caracterul spontan şi improvizat, aspectele de mişcare “ludită” (distrugerile de mobilier etc. ce exprimau o furie necanalizată către obiective vizînd preluarea, fie şi provizorie, a puterii) indică, toate, că, în fapt, în acel noiembrie 1987, la Braşov a avut loc o revoltă, nu o revoluţie. Pentru a o înţelege mai aproape de dimensiunile ei reale este destul astăzi, să privim către ridicările mulţimii la Timişoara, în 16 decembrie, şi la Bucureşti, în 21 decembrie 1989. (Nota mea, V.G.: dar şi la Sibiu, Cluj şi, din nou, Braşov.) Deşi în ambele locuri s-a vizat şi realizat alungarea de la putere a autorităţilor judeţene, respectiv centrale, după aproape un deceniu şi jumătate (Nota mea, V.G.: chiar şi după mai bine de două decenii!), de la acele evenimente se distinge limpede că, fără o raliere a armatei şi – în bună măsură – a serviciilor secrete la ideea punerii unui capăt dictaturii, succesul insurecţiei populare pacifice, manifestate prin marşuri de protest şi baricade (precum la Intercontinental, în bucureşti, ori pe Calea Girocului, la Timişoara), nu s-ar fi produs. Nu este exclus ca tocmai analiza atentă a răbufnirii mînioase a muncitorilor braşoveni şi punerea ei în contextul schimbărilor majore antrenate de gorbaciovism în lagărul socialist să-i fi determinat în 1989 pe artizanii neştiuţi – deşi băniţi – ai joncţiunii cu mulţimea a instituţiilor statului să sabordeze “corabia nebunilor”. Astăzi, cînd există deja anumite certitudini cu privire la caracterul revoluţionar al schimbării de la sfîrşitul domniei lui N. Ceauşescu, se poate preciza şi că revoluţia română a folosit ca prilej revolta populară, fiind însă realizată pe baza unui pact între eşalonul doi al P.C.R. şi anumiţi lideri ai armatei, Securităţii şi miliţiei. (…)
Sursa foto: http://static.cinemagia.ro/img/db/movie/03/13/45/amintiri-din-epoca-de-aur-1-tovarasi-frumoasa-e-viata-215629l.jpgDin perspectiva evoluţiilor recapitulate sumar mai sus, acţiunea muncitorească din 15 noiembrie de la Braşov se pretează la mai multe tipuri de analize, facilitate de colecţia de documente conţinută de volumul de faţă. (Nota mea, V.G.: aşa cum precizam în introducerea la prima parte a acetei analize, volumul la care se referă Ovidiu Pecican nu a mai apărut, dar documentele la care se referă pot fi citite în volumul publicat de Marius Oprea şi Ştejărel Olaru la Editura Polirom.) Extrem de interesante se dovedesc, astfel, documentele – declaraţii, articole, fragmente memorialistice – provenind de la inşi care au lucrat în aparatul de represiune. Se evidenţiază astfel o dizarmonie între capii bucureşteni (în frunte cu ministrul Postelnicu, lipsit de curajul necesar pentru a raporta decis cuplului dictatorial ce se întîplase la poalele Tîmpei) şi şefii locali ai miliţiei şi securităţii, ca şi ai baroului şi procuraturii, mai concesivi în a aplica legea nedreaptă în uz. (…)
Semnificative sunt documentele propriu-zise, rezultate din mărturiile directe ale participanţilor la ridicarea din 15 noiembrie, şi care dezvăluie o serie de oameni inimoşi care, familişti sau nu, tineri şi vîrstnici – dar majorittea lor pare să fi avut o medie de vîrstă sub treizeci de ani – au simţit că situaţia devenise intolerabilă şi au acţionat în consecinţă. Din evocările fiecăruia rezultă un peisaj uman complex care redă într-un fragment coloritul şi reliefurile întregului care era România ultimilor ani de comunism. Un păienjeniş de relaţii apare în faţa ochilor, în miezul multora dintre ele stînd suspiciunea reciprocă, delaţiunea, ameninţarea cu pedepsele, dar lăsînd să se întrevadă, din cînd în cînd, şi solidaritate, prietenie, nevoia de speranţă şi de o viaţă mai bună. Din acest punct de vedere este reconfortant să vezi că în acele momente de disperare au existat mai multe sute, mii de oameni care au găsit suficientă forţă în ei, încredere în viaţă şi dorinţă de a-şi schimba orizontul pentru a-şi îndrepta demni spatele încovoiat. (…)
Mi se pare evident, în acest context, că trebuie să vedem aici nu doar continuarea unui spirit de verticalitate muncitorească detectat anterior în grevele din 1977, ori urmarea firească a tentativelor imediat anterioare de articulare a unei opoziţii la adresa regimului Ceauşescu (mişcarea Goma şi S.L.O.M.R.), ci însuşi preludiul marelui torent care a umplut străzile Timişorii şi ale Bucureştiului în decembrie 1989. Nu cred că exagerez dacă spun că revoluţia română a început, într-un fel, la Braşov, cu doi ani înainte de răsturnarea definitivă.” (septembrie 2002)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu