Anca Ursa. O lume nu prea confortabilă

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


O lume nu prea confortabilă
17 august 2009
de Anca Ursa

Comentarii la
Ioan Muşlea, În către pierdere, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009

Ioan Muşlea e unul dintre personajele uşor recognoscibile ale mediului cultural clujean. Figură patriarhală, implicat într-o multitudine de evenimente, jurnalist, poet, cinefil, autor de interviuri şi documentare, se dovedeşte o omniprezenţă generoasă şi agreabilă. Formaţia tehnică de inginer sau responsabilităţile admnistrative de pe traseul biografic par mai degrabă surse de documentare decât vocaţii autentice.

Volumul În către pierdere nu e o doar o plachetă, ci adună mai bine de 100 de poeme, unele publicate deja în revistele culturale, altele inedite. Din această alăturare se desprinde o viziune coerentă asupra lumii, cu linii de forţă precise. Nu vă aşteptaţi ca universul liric al lui Ioan Muşlea să fie unul idilic, senin, de împăcare cu lumea şi cu ceilalţi. Dimpotrivă, majoritatea textelor configurează o bolgie la limita dintre percepţie şi proiecţie, angoasantă şi fascinantă deopotrivă.

Firul roşu al volumului e constituit din câteva teme recurente: Realul, Umbra, Ambra, Dumnezeu, moartea, carnavalul, textul. Un poem-confesiune, cum e Blues vă poate introduce într-un inventar programatic relevant şi vă ajută să vă ajustaţi aşteptările de atmosferă: „Poate că astăzi ar fi trebuit să încep/ un al treilea imn despre Ambră,/ un al patrulea text despre Umbră, cum şi/ al cine ştie câtelea poem infestat de Real/ ori să reiau obsesia mai veche, cea cu vânzarea/ sau – mai ştii? – povestea iscoadelor… ” Să le luăm pe rând.

Cel mai des întâlnit topos e acela al Realului, în funcţie de care se structurează majoritatea axelor semantice. Dorit, urmărit, ghicit, Realul e un fel de Fata Morgana niciodată atinsă. Teritoriu al autenticului, el pare să solicite eforturi de căutare uriaşe, dar eşuate constant. Ca într-o iniţiere pe dos, ţinta se îndepărtează sau interpune între ea şi privitor ceaţă, ferestre murdare, clisă, întuneric, adică bariere ontologice de netrecut. Atâta timp cât omul rămâne în afara graniţelor realului, substanţa lui e derizorie şi identitatea doar schiţată: palmele fără linii „frământă/ bezmetice, doar clisa, noroaiele dinru Real/ şi bâjbâie, îl caută’n van, orbecăind (…)/ fără să poţi/ pricepe în ce fel,/ prea multe se pierd/ de-a binelea’n ceaţă/ de-a pururi” (Mâzgă şi ceaţă). Atunci când inacesibilitatea devine insuportabilă, „spectatorul” se străduieşte să-şi justifice existenţa inventând Realul după propria măsură: „îl încropim din ape stinse, stătute/ din jocuri defuncte şi vise,/ coşmare, crâmpeie schiloade,/ dând iarăşi în somn…/ deopotrivă, toate, sterpe alcătuiri,/ parşiv încâlcite,/ răsfrângeri al memoriei” (Atelier). Durata se prăbuşeşte pentru că nu-şi găseşte rostul într-un univers al stagnării băltoase, al nedevenirii. Două simboluri susţin dinamica spaţiilor descrise: Umbra, etichetă a lumii de la marginea Realului şi Ambra, centru ideal al lumii visate, neatinse, dar ghicite prin text.

Golită de sens, lipsitpă de repere ale Realului, existenţa cotidiană intră sub incidenţa unui carnaval coşmaresc. Personajele reprezentative sunt irozii unui colindat invers: sensul sacru al punerii în scenă e compromis şi rămâne doar ideea de interpretare a unui rol, într-o piesă de teatru în care toţi suntem marionete zgomotoase şi opace: „irozii molfăie aiurea parabole/ gângave, sărace, rostiri încâlcite,/ oraculare, caprele clămpăne,/ schiaun’ şi latră. (…)/ uriaşe fotografii mişcate, mult subexpuse, trucate într-o doară, lipite/ cumva la repezeală si pare că voit stângaci,/ pătat cel mai adesea şi vălurite aiurea” (A început chiolhanul). Cum se vede, elementele auditive sunt traduse în imagini vizuale, dar rămân în acelaşi registru al lipsei de comunicare şi al dizgraţiosului. Când irozii trec din imaginarul mai amplu al condiţiei umane în acela mai concret al imediatului socio-politic, infernul conturat este şi mai angoasant: „ai să pricepi în ce fel/ s’a’nstăpânit un soi de foşgăială,/ lăsând-o să urce duhoarea,/ tipătul,/ din care – odată sparte – se desprind,/ te podidesc/ strigările, harţa şi cearta, strident preamărind/ şi cu detalii, cu amănunte (croustillantes…)/ lansarea promoţională’n talcioc, la tarabă a mega/ vânzării/ de frate, de sine…” (Che te dice la patria). Virulenţa peisajului naţional aminteşte de satira aspră din Scrisorile eminesciene în poezii ca Antichităţi, Surparea duratei, Llamento, Faţade găunoase.

Dacă duritatea limbajului din poeziile citate mai sus conotează intertextual şi Blestemele argheziene, mai există un motiv de invocare a autorului Florilor de mucigai: raportul zbuciumat cu divinitatea, materializat – deloc surprinzător – într-o suită de psalmi. Invocaţiile evoluează de la revolta modernistă împotriva cerurilor goale până la rugăciunea tandră pentru salvarea a ce mai poate fi salvat. Poate cel mai dur tablou al credinţei este în …ultreia unde pictura bisericească, schimonosită, pare o metaforă a golului din centrul creştinismului, şi anume Învierea ratată. În Geamătul fântânile sunt ferecate din cauza jerfelor interminabile aduse zeilor vicleni. Miturile biblice sunt reinterpretate în aceeaşi gamă a ororii condiţiei umane, total abandonate urâtului. De exemplu în poezia Ceva ca un ghem omul arhetipal muşcă din mărul adamic, dar dă de ghemul de viermi „al vânzării de frate”. Îngerii din Magnificat/fallen angels apar într-o viziune scabroasă, opintiţi, neputincioşi, clovi, asistând impasibili la omorârea pruncilor de către Irod. În contrast cu „harţa” invocată mai sus, uneori încrederea în divinitate ca singură soluţie salvatoare emoţionează: „Şi câtă mai e, lumina, ca s’o alegi/răstoarnă-o şi de la capăt, o ia de la început” (Psalm 4) sau „Ajută-mă, Doamne,/ căci nu mai pricep mare lucru/ şi’ncep să mă tem” (Psalm 5).

Între golul conturat de versurile citate mai sus şi „golul textului”, poetul se trezeşte meşteşugar – din nou arghezian! – al cuvintelor care ar trebui să facă o punte între Realul visat şi eul dezabuzat. În Coşmare, sunt bâjbâite, adulmecate, pipăite, încercate ca să releve adevărul şi vechimea autentică. Drama existenţială e dublată de drama textuală, atunci când cuvintele ascund la rândul lor un hău angoasant: „Cuvintele-s calpe şi mint; şi iarăţi se tulbură,/ se-amestecă totul, doar golul rămâne,/ hăul din text.” (Anamorfoza). În sfârşit, atunci când hăul pare uitat, suprafaţa aduce prompt o oglindă a hăului: „poemul cară cu el anevoie/ trudnic buluc/ de lovituri, gunoaie ori şoapte/frânturi de texte străine” (Psalm 3).

Dincolo de influenţele amintite, e evident că Ion Muşlea are o voce personală bine conturată, cu o lume originală. Şi raportat la expresie se poate decela o individualitate clară. La nivelul cel mai de suprafaţă, se vede întoarcerea programatică spre o zonă veche a limbii, prin folosirea constantă a apostrofului, a arhaismelor de tipul „am purces”, „mânuri” sau a formelor verbale inverse – „ghicit-am”, „tăcerea siluit-o-am”. Exprimarea uşor retrogradă are justificare în semantica textelor, e încă o încercare de întoarcere spre o perioadă revolută a lumii cu sens, a Realului palpabil. Altă marcă a poemelor o reprezintă aspectul de bruion, de text postmodern încă nedefinivat, pe cale de a se face. De multe ori poemele dau variante alternative de sens (ex: „mă/ne pătrundă”, „ca să mă sperie/tem”), ca şi cum cititorul ar participa activ la un text încă nedzlipit total de masa lingvistică informă. În aceeaşi neterminare intră şi comentariile mucalite sau dezamăgite, uneori intertextuale, puse în paranteze. În sfârşit, trebuie subliniat rolul grav şi greu acordat prepoziţiei în poeme. Acolo unde orice realitate este ocultată sau hidoasă, prepoziţiilor li se dă o încărcătură ontologică de poduri între lumi, devenind ele însele – şi implicit procesul de trecere – până la urmă singura realitate accesibilă. Titlu e relevant: În către pierdere nu este până la urmă nici lumea imediată, nici pierderea iremediabilă. Dar e un sens descendent care lasă receptorului o tristeţe nedefinită.

Până la urmă nu există o lege că trăirea artistică trebuie să fie una pozitivă. Atâta timp cât textul te trage în el, te pune pe gânduri şi te face să trăieşti intens o stare, fie ea nelinişte şi tulburare, înseamnă că şi-a făcut datoria pe deplin.