Ioan Muşlea. Texte din volumul LUMEA DE-AL DOILEA

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer



Ioan Muşlea

Scriitorul s-a născut la Cluj în 1940, descendent dintr-o cunoscută familie de intelectuali ardeleni. Poet, traducător, ziarist, realizator de televiziune, mare iubitor de jazz, la origine informatician. Colaborează înainte și după 1989 la revistele Vatra, Tribuna, Steaua etc.



prevestirea

scădeau încet, livizi, încet de tot…
scădeau înspre matcă.

mucedă-n zori, lânced
clăditu-s-au
de peste fiire
lumina
întru mărirea şi-atoate puterea
cât prevestirea în veci
a soarelui putred

şi mult înspre tulbure
zorii răscolit-o


asemeni, însă,
livizi, încet de tot,
asmut asupră-ne,
rânced Realul.


scădeau încet
subţiate în zoaiele,
în fără de şirul
şi bâiguiala cosmogoniilor calpe,
în vane liturghii,
încet de tot,
scădeau înspre matcă



era o înşelare

chiar dacă dinspre Real
va trebui să ne împresurăm de pustie
(mai ştii ?, s-ar putea
întâmpla să ne simtă…)
vom continua
e bine să ştiţi –
chiar dacă dintr-o dată
am apărea într-altă lumină
vom continua să fim
tot noi

era însă –
chiar dacă dinspre Real
ne vom fi împresurat
de Pustie –
era o înşelare
care ne istovea

şi, vai, n’avea chiar nici un rost
nici o haznă



rostire întru

şi frânt
cum trestia
sălăşluim ferit
cât gândul înşine
rostindu-l întru spaimă
surd



lumină întoarsă

cât saltimbancii – strâmb,
am învăţat, suntem siliţi să aruncăm o umbră
într-un
(şi de a ta…)
anume spaţiu :
supus, îngust
de lipsă.

strâmt.

rară, lumina lui, murdară,
lumină’întoarsă,
la care s-a umblat,
ne însoţeşte/scaldă
necontenit.



prevestire

vai vouă cărora – să nu fi ştiut ?
dintru-început v-a fost sortit
să întrupaţi însăşi raţiunea
temeiul de a fi
într-o himeră…

demult – aşa v-a fost dat ?
demult o prevesteau,
peste putinţă de limpede,
amar de semne, totul ;
dar mai cu seamă liniile,
peste putinţă de limpezi,
liniile mâinii…


   
alcătuiri mişcate

căci nu, nu am în toate a vă’însoţi.
şi nici purta de-a lungul
mulţimii cămărilor
au încăperile
toate
a vi le deschide

mai caut încă – să ducă, să iasă la punţi –
mai caut încă urme la căi să ne scoată,
la drum, la lumină

mi-apropiu buzele de buzele reci…
himere stârnesc, alcătuiri mişcate,
jivine de fum. mereu sporind mâlul realului,
umbra

se întâmpla să pierd,
să pierd,
să pierd,
toate fiind o urmă doar
a lucidităţii. iar umbra –
cu toate că, zidindu-i, aţi preschimbat un trup
în cheie de boltă –
umbra, fără putinţă de întemeiere,
sporea treptat înspre ieşirea din matcă.

spuneaţi însă că nu vă temeţi…


oricum, nu am în toate-a vă’însoţi
şi nici purta de-a lungul mulţimii cămărilor
au încăperile, toate, a vi le deschide…
în schimb, călăuzindu-vă, luminii giulgiu am
şi celei de scaldă – luminii-balsam –
aşternerii au peste îngenunchierea omului
cu vrerea (luminii de peste),
supunerea din nou – zălog a toate
petrecerii lor de lângă,
luminii de peste,
petrecerii dintre,

luminii giulgiu
am
şi celei de scaldă –
luminii balsam –
zăgaz a desface, călăuzindu-vă


atât cât în trecere, în tremurare,
de-aproape de tot
să ştiţi a desluşi într-altfel
mâlul şi balele,
faciesul umbrei



smintite vremi

rană sunt toate
uitare
nisip

înfrângere.

şi nu-i sfârşit.
rămân în urmă vârste
şi timpi îndepărtaţi

uităm, zidim din nou,
multpreadetimpuriu
şi strângem

stricăm apoi : prefacem
anevoie
neştiut

adânc
se zbat în noi
smintite vremi
se’înstăpânesc
afurisite
vârstele


şi peste fiire
de
multpreadevreme
şi peste vrere
lăsăm a se desface
destrame neştiut
multprea


atât(a)
de timpuriu
de peste
timp
şi vrere
atâtea
lăsăm
în
cuvinte

rană sunt toate
uitare
nisip

aşa cum dincolo
între nisipuri
semne de taină
aşteaptă/lăsarăm
adeseori
urme de paşi

târâş, din câmpuri,
înspre tine,
se lasă bezna



înscenări

totul
nu’încape îndoială
e locul e timpul să ştii
cum nu numai textul
ci totul jur împrejur
e rodul unor/
loc şi prilej de/
stranii’înscenări

leoaică tânără
necruţătoare
luciditatea
ne strânge
de gât




sgraffitto
adânc
tipar şi formele
fruntarii
le potrivim în van
subt chipul şters
luându(îl)
căzând
prin care chemi
destrami
închisa îndoit
hotar
întunecimii
nesigure
formele calpe
tiparele vane
altele
nouă

fruntarii
premergătoare
vin dimpotrivă
adânc măsluite
de tot
afară din timp

margine oarbe
vremelnice
arse oricum
răsfrânte hipnotic
stihiile noaptei


în calp
înveşmântându-l
fără de capăt
aşa o-au potrivit :
subt chipul surpat
al neputinţei
sau ţintă
mult
parşiv sulimenită
în praguri momindu-i
urcând
cu toatele
înşelător
înspre-o aceeaşi
grea cumpănire
închisa’îndoit
de tot
într-astfel
tot mai întinsă
mereu potrivind-o

să fie această
scurgere’înceată
umbră
cât şiroire
de peste toate
în destrămarea
cea cu ştiinţă
de tot podidindu-ne
tot mai întinsă
şi ticăloasă
mereu
cutropindu-le
pre toate
cât fărâmându-le




fărăputinţă

le strigă
oricât de târziu
le strigă să vie
să vie din urmă
şi calce
asupra fărăputinţei
ridice-se oricum
asupra murdarului


şi lacom
o găsească
în ceasul de cumpănă
scursa încet
crescând cu ştiinţă
ridice
o
grea
poverii tulbure
urmându-i
în
aidoma
acelei (una)
anume smintiri
în fără de capăt
sau ţintă
a toate
simţirile



îi strigă deci
(oricât de târziu)
să nu zăbovească
să vie


căci umbra
le fi-va
întunecată
şi-aşijderi
lumina
de tot



epitaf

îşi sapă slovele, se rup la căpătâi
şi nume’îmi scoboară
cu morţii

cu morţii mei… cândva cu mine însumi
cât ziduri cuvintele într-altfel suind
zidiţii strâmb
cu morţii
şi viii
mulţime
întru numărul numelui
(mai mult ai voştri / celor de tăceţi)



semne de căpătâiu

fiind
că ştim şi că avem prea multe amintiri
aleg
al îndoielii
mut ţipătul
oglinzile
veghea

aşa
am privit îndelung ochii ei nevăzuţi
mirosul ei de gunoi/gunoaie
răspunsul meu fără răspuns
fiind
şi prefăcătorie
da :
mă vând
pe mine
mă
îl/vă
şi vând
străinul

tăcerea o aleg
şi îndoiala,
mut, ţipătul

şi’oglinzi atâtea
aproape de tot
ca să găsiţi în mine urme –
vânzării anevoie numele
şi semnele de căpătâiu

şi să vă temeţi…



şi mai cu seamă nu oricum

cu iarba, odată cu apele, urcă tăcut

îi ştim ; ne stau în preajmă aşa cum înşine
ştim, asemenea lor întru toate,
aproape sîntem, Doamne,
odăii de lut

ei ? ei nu vor nimica ; ori nu –
şi mai cu seamă nu oricum –
întemeierea

arar, odată cu iarba, întoarcerea’înceată :
norii dint’înşii –
pustia de unde ?
dorinţa
urcă tăcut

de unde atunci,
în van,
hotarele zilei,
hotare de zori,
de unde întunecimea şi până unde ?
şi câtă pustia –
şi toată, de peste,

singurătatea



margini

nu-ţi fie chip cioplit
nu-ţi fă
dintru sinusoida leneşă
sensuală
multîmpletindu-se parşiv
între acanthe
şi tigve prelungi
teşite
de bour

şi nici
cu urme de ocru
fibula roasă, mâncată
nu te-amăgească
balanţă’închipuind
barbară
umbră aproape
potrivnică
nouă
ajungă-ţi
carne fiind
din carnea arhitravei
şi prinsă’în belciuge
împodobită cu zăbale
roase
vechi


te lase frântura
ghirlante la fel
de barbare
să bănui
să întrezăreşti
boită’în ocruri
potrivnică lor
frântura de friză te lase
acelaşi
mereu a-l ghici
repetitiv
rânjet de sex



de-a’ndoaselea

zălog am lăsat în oglinde
în răsuciri
fără număr
noima de-adevărat, conturul
de-a’ndoaselea ?
schimonosind înţelesul.
la fel tăria ţipătului stins,
aproape mut.
cum în răsfrângeri
fără de capăt,
durerea.

lumina –
câtă mai e – smintită,
şi tot mai puţină,
tulbure,
grea,
le suie/scaldă
zidirea însăşi,
spaima,
ţarcul



melcii

a istovi, a hăitui
în ea
o anumită nevinovăţie
aşa cum răni ori carnea
de le căzu
de li se poate smulge
de tot a se desface
gingiile

deschide-le pleoapa
chipul
să lunece’îl
fă
întru

să scoţi, să dai la iveală
balele
râtul,
fără ştiirea văzului,
solzii
de după

scurşi melcii violului



vâlvele

tăcută,
de ceaţă,
mai ai de trecut o apă
şi vămi

în negură, toate,
scăzute încap
în ceaţa fiirii

vitralii,
atâtea bolţi
desfac ispita
şi straiele surpă
căderea de fum

cât apei vâlvele
răsfrângeri ascund
se frâng de clipa
închipuirii
îngăduind privirii
moi şoapte

albii mute,
de ceaţă
şi vămi



adăugirea cărţii

toate îmi par a vesti
sfârşirea omului
muşcând în Dumnezeire :
scrâşnet aud la răstimpuri
grozav
întru adăugirea cărţii
atâtora
de se tot laudă
cu morţii doar
în vreme ce curajul
celor vii
de-adevăratelea
abia de-l simt
în zarva, în clănţănitul golului
mereu
alcătuirii
fiirii noastre
în tot mai aproape



momeala

cândva demult / decât aievea,
poate că’în umbră, momeala

la fel cum dezgolirea sânilor
şi-aceeaşi, a pântecului –
obsesia vânzării.
atâta ştiu : momeala.
şi-atâta văd
cum deopotrivă preajma,
înconjurul mint.

ştiind însă prea bine –
atâta pricep –
cunoscând
cum Realul înşeală



veşnicie

cândva am ştiut, am cunoscut
fiirii marginea şi dinspre –
aşa credeam –
în către pierdere,
aproapele golului şi rătăcirii

încremenise totul ; asupra lor însă,
şi’asupra noastră – vedeam încă,
simţeam – s-a scoborît întunecimea.

şi, ca şi morţi, un timp, o vreme,   
în frânte de-apururi,
lumi sugrumate, am fost lăsaţi
ca să ne’îngroape morţii



teamă

cum scade ştim
aproape ştim…
şi cum îşi face preţ în lutul ars
şi cum se îngroapă
ştiu
ţin minte
în ce fel
se’îngroapă lumina

ziceaţi
ziceaţi însă
că nu vă temeţi,
că nu vă e teamă de umbră






de-odată'am înțeles și văd


în timp se lasă şi-n gând – sub tăcere –
un gust de cenuşă
şi zilele’închise priceperii,
(premergătoare’în tot,
fiinţei arsurii –
făptura golului -
şi/sau, poate, întredeschisele
doar - zile anume,
se pierd.


am înţeles într-un târziu
cum sinele întunecimii
(superbul) slut
se-ascunde
zace-adânc.


detotîmpotmolit,
abia de-l văd, îl desluşesc abia
subt chipul ţipător,
strident boit
al noului


şi cum mocneşte


Texte din volumul Lumea de-al doilea, (în curs de apariţie)
Poemul De-odată’am înţeles şi văd a fost citit de Virgil Ierunca de la microfonul Europei Libere în 1981