Mesajul lui Paul Goma adresat (ne)braşovenilor în 15 noiembrie 1990 noiembrie 15, 2010

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Am primit de la Vasile Gogea un mesaj pe care îl reproduc mai jos. Se poate cerceta cu folos blogul pentru alte informații relative la acest eveniment. http://vasilegogea.wordpress.com

Cu prietenie, Dan Culcer

Mesajul lui Paul Goma adresat (ne)braşovenilor în 15 noiembrie 1990
noiembrie 15, 2010

                                                                                                                                                                       Să Să vorbească alţii despre eroismul răscoalei braşovene.Eu nu pot vorbi decât despre tragismul nerăscoalei nebraşovenilor.Nu pot depune mărturie decât despre singurătatea în care s-au aprins , au pâlpâit, apoi au agonizat şi s-au stins – în indiferenţă, când nu a fost de-a dreptul ostilitate, a întregii comunităţi – toate răzvrătirile individuale sau de grup din spaţiul doar geografic, doar lingvistic numit România. Să vorbească alţii despre ce s-a întâmplat atunci la Braşov. Eu nu pot vorbi decât despre ce nu s-a întâmplat în România lingvistico – geografică. Iar dacă la 20 mai, când avea în mâini propria-i soartă, “cetăţeanul” acestui spaţiu geografic nu a ştiut la ce slujeşte un buletin de vot, aceasta dovedeşte că “votantul” era un necunvântător, un necugetător, şi că, la urma urmei îşi merită soarta. Iar dacă la 13-14-15 iunie minerii lui Iliescu au crăpat cu topoarele capetele care gândeau,au sfărâmat cu bâtele gurile care ştiau să vorbească, de ce să ne mirăm? Putem fi indignaţi, putem fi îndureraţi, putem fi ruşinaţi. Dar miraţi? Doar noi, locuitorii acestui spaţiu geografic – îi mai spunem spaţiu carpato – danubian, îi mai spunem mioritic, am pregătit cu grijă, am zidit, cărămidă cu cărămidă, soclul statuii lui Ceaşescu. Doar noi, locuitorii acestor plaiuri, am plecat capul să nu ni-l taie sabia; ne-am zis pietre, peste care apa trece şi am tăcut; şi nu i-am auzit, nu i-am văzut( ca să nu ştie Securitatea că i-am auzit-văzut) nici pe minerii din Valea Jiului din 1977, nici pe sindicaliştii din 1979, nici pe braşovenii din 1987. Ce sărbătorim noi azi? Marea victorie de la Braşov? Marea  Victorie – de la Braşov are să vină abia după ce ne uităm în oglindă , vom răspunde fiecare la întrebarea: Ce am făcut eu pentru mine, pentru copiii mei, pentru naţia mea în timpul răscoalei de la Braşov? Dar în timpul constituirii sindicatelor libere? Dar în timpul grevei minerilor din Valea Jiului? Celor care vor spune:  “Acum nu-i momentul de autocritică, acum e momentul să ne apucăm de treabă…”, le voi răspunde: Nu te poţi apuca de o treabă , ca aceea a facerii sau re-facerii unei ţări fără să te speli pe mâini; şi pe obraz; şi pe picioare; fără să-ţi speli gura murdărită de tăcerea vinovată, de calomnie, de turnătorie. Oricum, nu se va putea clădi nimic bun, nimic adevărat cu foşti-actuali-viitori securişti. După cum nu se amestecă focul cu apa, aşa nu se pot amesteca oamenii cu securiştii. Cine a fost securist o zi a devenit, este ne-om.Să nu i se taie capul, să nu fie bătut în cap, (numai în cap aşa cum ne-a bătut el pe noi, noi ne-securiştii ) dar să nu ni se ceară să conlucrăm , nu-i destul că ne-a lucrat vreme de 40 de ani? Din nefericire, comunitatea carpato-dunăreană a fost incapabilă de o revoluţie anticomunistă ca a ungurilor din 1956; de un nucleu alfabetizator precum “Solidaritatea” poloneză; nici măcar de o mişcare ecologică bulgărească. De aceea, nu avem doar de recuperat, ci de luat de la început.
Totul. Începînd cu începutul.
Să sperăm că acest început va fi la 15 noiembrie 1990.
 (14 noiembrie  1990, Paris)

      Solicitarea, obţinerea şi transmiterea – de la Paris -, apoi, publicarea în România liberă - la Bucureşti – în chiar ziua de 15 noiembrie 1990 a acestui text excepţional, dureros de actual şi după încă douăzeci de ani, au o poveste, în sine, palpitantă. Nu o voi povesti acum, aici dar, trebuie să numesc cel puţin două nume, ale celor două doamne care au depus toate eforturile (la data aceea nu exista încă internetul, nici telefonia celulară, maximum-ul de tehnologie la care se putea apela era un fax!) pentru ca “mesajul” lui Paul Goma să ajungă la timp (poate, corect ar fi să scriu în timp) la cunoştinţa opiniei publice din România: Adina Kenereş şi Tia Şerbănescu.
         Îl reiau – cu aceeaşi recunoştinţă, ca şi în urmă cu două decenii – deoarece toate “semnele timpului” îmi spun că întrebările fundamentale şi imperativele urgente definite de Paul Goma atunci n-au ajuns în conştiinţa românilor nici azi!