| Revoluţia şi Contrarevolutia din România-04-Ioan ROŞCA {010} |  |  |  |
| Propulsează în fruntea Frontului garnitura stalinistă "disidentă" (Brucan, Bârlădeanu, etc). Condus de vechi agenţi de influenţă ai URSS (şi poate chiar agenţi KGB- aşa cum au arătat-o unele dezvăluri), Frontul trădează interesele ţării, continuînd politica obedienţei faţă de "prietenul de la răsărit", fapt scos în evidenţă de semnarea scandaloasă a tratatului cu URSS, neomologat. Cea mai bună dovadă a desconsiderării intereselor naţionale o constituie poziţia faţă de şansa istorică a reunificării României, în momentul extrem de favorabil creat de destrămarea imperiului sovietic, formarea Ucrainei şi Moldovei. În loc să denunţe ferm pactul Ribentrop-Molotov, cerînd reunificarea, puterea (care pretinde a reprezenta România) este prima care recunoaşte independenţa Moldovei! Ideologii comunişti susţin că "nu e momentul" să ne reafirmăm drepturile istorice, că am irita Europa, punînd în pericol stabilitatea zonei. Şi asta, într-o perioadă a reconfigurării frontierelor, a căderii zidului Berlinului, într-un moment în care legitimitatea unei reunificări, plebiscitată de populaţia de pe cele două maluri ale Prutului nu ar fi putut fi contestată de nimeni. Formaţi într-un partid care şi-a propus dezmebrarea României şi intrarea ei sub oblăduire sovietică, staliniştii aciuaţi în Front "uită" uşor nedreptatea din 1940 , ciuntirea României istorice, tributul plătit de poporul român pentru eliberarea Basarabiei, suferinţele populaţiei crucificate dincolo de Prut (supusă exterminării, deportării şi unui proces neiertător de desnaţionalizare). Tactica comunistă, de a justifica trădarea spre Est, este continuată: invocarea pericolului pierderii Transilvaniei, dacă cerem Basarabia (ca şi cum, după cedarea Basarabiei în 1940, nu ar fi urmat arbitrajul de la Viena). Deturnarea patriotismului spre problema Transilvaniei era dificilă – pentru că nu se manifesta un pericol iminent. Dar a fost forţată, din mai multe motive. Constatînd că rezistenţa faţă de neocomunism se concentrează în Transilvania, în oraşele în care a avut loc o adevărată revoluţie, şi că aceste oraşe întorc spatele Frontului şi adoptă Proclamaţia de la Timişoara - experţii în diversiune au recurs la arma… pericolului iredentist. Fricţiunile dintre români şi maghiari sînt aţîţate pînă la explozie. Episodul Tîrgu Mureş e manevrat cu dibăcie asasină. Pericolul maghiar e invocat pentru scindarea şi compromiterea opoziţiei, folosit pentru relegitimarea securităţii (sub emblema SRI). Interesul aparării de duşmanul comun face minuni: naţionalismul brun al epocii ceauşiste intervine în ajutorul internaţionaliştilor stalinişti, în lupta împtriva "huliganilor" revoluţioanari, care l-au debarcat pe… patriotul Ceauşescu. Conform unei vechi deprinderi, neocomuniştii pendulează fără probleme şi scrupule, între aţîţarea iresponsabilă a şovinismului şi condamnarea ipocrită a xenofobiei. Ei îşi arată deschiderea atunci cînd au nevoie de imagine externă sau de sprijinul ungurilor, evreilor sau ţiganilor. Dar nu ezită să corupă patosul naţional, instigînd (prin informatorii provocatori şi propagandiştii din presa aservită) la confruntare interetnică sau chiar la pogrom (vezi reprimarea ţiganilor din 14 -15 iunie). Ţiganii plătiţi să compromită mitingul sau să atace opozanţi- sînt "oameni de bine". Cei care fac revoluţie, alături de români- sînt infieraţi. UDMR este duşman sau prieten, în functie de context. Chiar şi pe 13 iunie, se încearcă specularea unor evenimente din Ardeal. În rezumat, Frontul respinge reunificarea din Est, arendînd naţionalismul Securităţii, pentru a sparge unitatea cetăţenilor revoltaţi. Mai tîrziu, cînd a devenit evident că lumina nu mai poate veni de la răsărit (vezi şi ratarea puciului de la Moscova), Frontul se vade silit să preia creator agenda opoziţiei, susţinînd integrarea subalternă a României securiste în NATO şi în Europa. O ocazie pentru ca puterea să devină şi curea de transmisie neocolonială, patronînd o cascadă de afaceri dubioase, în dauna interesului naţional. B5. Apărătorii intereselor şi unităţii naţionale: românii conştienţi de valoarea autonomiei, doresc să trăiască într-o ţară liberă. Ei ştiu cît ne-a costat aservirea faţă de diverse puteri, ultima dominaţie, sovietică, fiind cea care ne-a impus comunismul. În ciuda tăcerii care a ascuns "realizarile" ocupaţiei sovietice şi răpirea Basarabiei, românii care ştiau adevărul nu puteau fi reprezentaţi de echipa Iliescu- Burcan- Bîrlădeanu- Roman. Majoritatea dorea eliberarea de sub tutela rusă, reorientarea României spre occident, refacerea alianţelor tradiţionale, frînte după 1944 (în urma trădarii de la Ialta), cooperare echitabilă cu democraţiile dezvoltate, în condiţii de respect şi interes reciproc. Din păcate însă, oamenii simpli nu au putut combate politica externă a puterii, fiind amăgiţi cu aparenţe şi promisiuni, manevraţi spre o totală confuzie, printr-o cascadă de diversiuni care i-au făcut să piardă, pînă la urmă, simţul (sensul) interesului naţional. Revoluţia a fost începută la Timişoara printr-o acţiune comună a cetăţenilor de diverse naţionalităţi. Infrăţirea etniilor pe baricada luptei cu comunismul a continuat (la Timişoara, Sibiu, Braşov, Cluj, Arad, Bucureşti, etc., insurgenţii fiind români, maghiari şi ţigani înfrăţiţi). Proclamaţia de la Timişoara a încercat să consolideze acest spirit fratern, evitînd sciziunea păguboasă pe criterii naţionale. Puterea a făcut totul pentru a sparge această unitate. A "demascat" opoziţia ca instrument al unor interese străine şi planuri antiromâneşti. Din păcate, respingînd fără nuanţe "extremismul naţionalist", neglijînd problemele reale ale românilor şi minorităţilor, opoziţia politică şi intelectuală nu a găsit antidot eficace la aceste manevre, lăsînd puterii monopolul de aparent apărător al intereselor majorităţii româneşti. Activitatea partizană a UDMR a uşurat sarcina propagandei "naţionaliste". Astfel s-a putut ca, la 1 decembrie, formaţiunile "patriotice" pregătite de Vatra Românească şi România Mare, să hulească reprezentanţii partidelor care au făcut Unirea, spre bucuria manifestă a liderilor Frontului. Unii membri ai opoziţiei au favorizat jocul cinic al puterii şi susţinînd teze neo-internaţionaliste (mondialiste) în momente şi în forme nepotrivite. După ce au agresat în 1990 opoziţia sub lozinca "Nu ne vindem ţara !", militanţii "patrioţi" au asistat neputincioşi la vinderea pe nimic a României - prin contracte care au produs beneficii doar celor ce le-au semnat. Nu au putut împiedica aservirea faţă de interese mercantile făcută chiar de cei care chemaseră la vigilenţă, prefăcîndu-se că protejează avuţia colectivă. Capitalul străin, reclamat şi de opoziţie, nu a fost folosit pentru a sprijini o economie competitivă, ci pentru a umple cîteva buzunare, vinde îtreprinderi subevaluate şi mînă de lucru ieftină, a crea populaţiei noi datorii. 13. Impiedicarea unificării opoziţiei (revoluţionare, politice, civice, sociale, naţionale) prin mijloace mergînd de la dezinformare la represiune şi instigare la război civil (p6) Deşi a fost notorie pentru români şi a motivat execuţia cuplului Ceuşescu, criminalitatea regimului comunist genocidar este recunoscută oficial de-abia acum (vezi declaraţiile Preşedinţiei în Parlament pe 18 decembrie 2006 şi derularea unor anchete ca dosarul P35/2006). Intîrzierea, timp de 17 ani, a unei "tranziţii" care a protejat vinovaţii şi a lăsat să moară nemîngîiate victimele- are o singură explicaţie plauzibilă. Folosind pîrghiile puterii confiscate în decembrie 1989, postcomuniştii au întîziat recunoaşterea adevărului privind natura distructivă a regimului pe care l-au condus şi, în consecinţă, privind legitimitatea împlinirii idealurilor revoluţiei anticomuniste declanşate la 16 decembrie 1989. O dată revelate crimele comunismului, speculaţiile privind sensul evenimentelor din decembrie 1989 (răscoala anti-ceauşescu, lovitura de stat,etc.) nu mai pot masca adevărul fundamental că, eliberarea poporului român, răsturnarea reală a regimului comunist, impunea instalarea unor structuri noi de putere, unde nu aveau ce caută reprezentanţii vechilor interese criminale (care ar fi trebuit deferiţi justiţiei). După revolta declanşata între 16 şi 22 decembrie, aparatul comunisto-securist a contraatacat însă cu viclenie şi hotărîre, conservîndu-şi (convertindu-şi) puterea în cadrul noilor structuri, uzurpînd (confiscînd, deturnînd, înăbuşind) revoluţia anticomunistă. Eliberarea prizonierilor lagărului comunist ar fi trebuit să declanşeze schimbări pe mai multe planuri, strîns împletite, dar avînd fiecare calendarul şi ritmul său (ele formează pistele/problematicile noastre de analiză). Trebuiau reformate imediat structurile (instituţiile) statului totalitar (justiţie, poliţie, administraţie, etc.) şi mai ales curăţite - prin îndepărtarea din poziţii de conducere a vechilor "experţi" securicomunişti (vezi p1- raportul cetăţean/ stat). Clădirea instituţiilor politice democratice (partide, parlament, etc.) era şi ea presantă- dar era condiţionată de punerea la punct a unor programe coerente de reconstrucţie, de informare şi educare a alegătorilor, de scoatere la lumină a activităţii candidaţilor în timpul comunismului, de deconspirare a informatorilor securităţii folosiţi -prin şantaj- ca agenţi electorali ai foştilor lor şefi (p2: reprezentarea politică). Ridicarea (selecţionarea corectă) unor elite civice active cerea şi ea un anume timp, reclamînd însă o imediată declanşare a campaniei de dezintoxicare a "oamenilor noi" formaţi de comunism (p3- evoluţie civic-spirituală). În fine, avînd în vedere complexitatea sistemică a economiei şi societăţii, transformările economico-sociale nu puteau fi decît progresive - pentru a nu antrena distrugerea capacităţilor de producţie şi degradarea echilibrului social (p4- evoluţie economică). Schimbările la nivel inter-comunitar (raportul majoritate-minorităţi, autorităţi centrale-locale, relaţii externe) trebuiau şi ele să ţină cont de necesităţi şi împrejurări (p5- probleme naţional-comunitare). Cam aceasta era agenda revoluţiei. Interesul contrarevoluţionar al oligarhiei comuniste era în schimb: încetinirea epurării, evitarea judecăţii pentru crimele şi abuzurile din trecut şi menţinerea puterii. Puţin le păsa de conservarea structurilor de organizare şi a metodelor de producţie comuniste - atîta timp cît puteau rămîne la cîrma societăţii. Bine gestionată, privatizarea controlată de ei se putea chiar transforma într-o monumentală lovitură de înavuţire, adevărata finalizare a procesului de exploatare şi acaparare început în 1944. Din păcate, cei care s-au erijat atunci în opozanţi faţă de FSN nu au putut sau nu au vrut să-i sesizeze şi sa combată adevărata platformă. Mulţi dintre politicienii şi intelectualii "opozanţi", au neglijat necesităţile organice ale fiziologiei socio-economice, susţinînd, fără necesarele prudenţe şi nuanţe, necesitatea "terapiei de şoc" şi acceptînd amînarea epurării personalului de conducere. Din graba de a răsturna "comunismul" şi din obedienţă faţă de agende externe (interesate mai curînd de compromiterea alternativelor colectiviste de organizare decît de judecarea abuzurilor lagărului) opozanţii din 1990 au creditat doctrinar răsturnarea de priorităţi convenabilă puterii. Există multe explicaţii ale acestei defecţiuni: slaba pregătire şi calitatea morală precară a membrilor, centrarea politicii pe generaţia pre-comunistă, ipocrizie intelectuală şi vanităţi de pseudo-rezistenţă, intoxicarea formaţiunilor cu agenţi, intimidarea şi frica, reacţia distructivă a populaţiei manipulate, orbiri doctrinare, egoisme mărunte, lipsa solidarităţii, etc. Dar cauza principală a unei disfuncţii care a lăsat România fără apărare este prăpastia între opoziţie şi populatie, creată premeditat de putere în 1990, mai ales prin manevra de la 13-15 iunie. Deşi urîtă de majoritatea populaţiei (datorită exceselor regimului Ceuşescu) puterea comunistă din România era foarte solidă, înainte de 1989. Forţele partidului, securităţii, justiţiei, miliţiei, nomenclaturii economice şi administrative - combinată cu inerţia structurilor socio-economice şi cu capitalul de degradare investit în "formarea omului nou" - erau mult mai puternice decît forţele divizate, dezorganizate şi dezorientate, care doreau o schimbare profundă (cîţiva dizidenţi, opozanţi, rezistenţi- împreună cu pătura pasivă a duşmanilor tăcuţi ai regimului). Cu aparatul represiv, administrativ şi propagandistic intact, puterea post-decembristă s-a văzut totuşi în imposibilitatea de a continua un regim care nu se mai potrivea contextului extern, decizîndu-se să se convertească la capitalism- cu pierderi minime. Dacă, profitînd de raportul favorabil de forţe, ar fi reprimat brutal tabăra anticomunistă, într-o lungă serie de ciocniri în care ar fi fost înfruntată frontal, şi-ar fi periclitat pînă la urmă legitimitatea externă şi şansele de a rămîne la cîrma României pe termen lung. Pe de altă parte, dacă ar fi permis normalizarea situaţiei economice şi politice - nomenclatura ar fi riscat tragerea la răspundere pentru crimele şi abuzurile comunismului, în momentul în care opoziţia ar fi căpătat suficientă putere structurala. Ramînea o singură cale, pe care puterea post-comunistă a găsit-o şi exploatat-o perfect. Transformarea progresivă a puterii politice centralizate, moştenite din comunism, în putere finaciară distribuita. În timp ce opoziţia era rătăcită pe false piste, ei pregăteau cîştigarea "pariului" privatizării. Asa cum nu poţi judeca nomenclatura, în timpul regimului comunist, nu poţi nici pedepsi oligarhia economică a unui capitalism de clan. Miliardarii înfrăţiţi sînt foarte greu de condamnat, putînd controla partidele, presa, conştiinţele- prin pîrghii financiare. Iar occidentul nu va respinge Tovarăşii convertiţi în Patroni care au demontat comunismul- dacă poate face cu ei afaceri bune. Nici securicomuniştii ce trebuiau îmbogăţiţi nu aveau de ce opune rezistenţă acestui plan genial. Realizarea lui cerea însă o opoziţie divizată, timidă, gălăgioasă şi ineficace, menţinută pe tuşă, eşuată în demersuri sterile, colaboraţionistă. Frontul a făcut totul (informatori, provocatori, dezinformatori, agresare, cumpărare, intimidare, etc.) pentru a-şi selecta opozanţi care latră fără să muşte. Iar cei care au împiedicat acest proces de domesticire, instigînd spre o contestaţie frontală, revoluţionară, au fost marginalizaţi sau reprimaţi- fără menajamente. Astfel, s-a ajuns la izolarea şi agresarea protestatarilor din şi pentru Piaţa Universităţii. Lipsită de lideri, părăsită de partide, intelectuali şi sindicate, mica grupare a celor care mai contestau confuz, în stradă, sugrumarea revoluţiei anticomuniste, coruperea democraţiei, continuarea propagandei otrăvitoare, confiscarea avuţiei colective, trădarea intereselor naţionale şi învrăjbirea minorităţilor- a devenit o victimă ideală, mai ales după manevra de legitimare de la 20 mai. Distrugerea mişcării lor a fost o lovitură mortală dată de Contrarevoluţie. S-a reuşit poziţionarea defectuoasă a celor trei forţe : puterea, opoziţia (contestaţia) şi populaţia (sindicate, etc). Ca să învingă revoluţia, ar fi trebuit realizat cartelul opoziţie-populaţie, contra puterii. Aceasta a reuşit să evite acest pericol, combinînd abil două etape: 1. Cartel putere-populaţie contra opoziţiei (pînă la 20 iunie) şi apoi 2. Cartel putere-opoziţie, contra populaţiei (după 20 iunie). Etapa 1 impiedicînd populaţia şi opoziţia să se apropie, în etapa 2, în momentul cînd susţinătorii înşelaţi ai FSN, loviţi de măsurile socio-economice necruţătoare post-mineriadă s-au îndreptat către opoziţie, convinşi brusc de "singura soluţie, înc'o revoluţie"- au fost primiţi cu răceală (ca "muncitori învechiţi" , "ţărani înapoiaţi" , "sindicate roşii" , "mineri răspopiţi", etc.) şi sfătuiţi să se liniştească. Plini de resentimente şi frici, fruntaşii opoziţiei au rămas în parlamentul trădării, au îndemnat populaţia la non-violenţă şi respectarea legalităţii, au dat cecuri în alb terapiei de şoc. Iată efectul principal al loviturii din 13-16 iunie. Fenomenele sintetizate mai sus au stîrnit revolta celor care au avut capacitatea să le înţeleagă, depăşind perdeaua de fum creată de contrarevoluţionari. Ele au determinat trei filoane de opoziţie activă: cea politică, organizată de partide noi sau reînfiinţate, cea civică – coagulată de grupări de intelectuali cu prestigiu şi cea populară- a "protestatarilor străzii". Contestatarii din cele trei categorii au încercat, prin mijloace specifice, să trezească la realitate restul populaţiei, denunţînd uzurparea. Partidele- prin platforme şi mesaje, intelectualii – prin intervenţii publicate în presa neaservită, opozanţii simpli- prin mitinguri şi marşuri de protest. Forma cea mai acută a contestaţiei, dovedind exasperarea în faţa manevrelor neocomuniste- a fost greva foamei. Populaţia păgubită, care ar fi putut înclina balanţa confruntării, victimă a dezinformării reuşite prin televiziune, ziare şi informatori nedesconspiraţi s-a trezit numai după ce şi-a dat seama că a fost înşelată pentru a valida electoral un Front total diferit de cel pe care credea că-l votează. Iar farsa naţionalismului securicomunist şi-a dovedit din plin eficacitatea (este folosită pînă azi cu succes). Izolate de masele pentru care luptau, împiedicate să pătrundă în reduta televiziunii, măcinată de orgolii şi superficialitate, sabotate continuu de putere, cele trei curente nu s-au putut sincroniza, sciziunea lor manifestîndu-se nociv în cadrul evenimentelor din 12 ianuarie, 28-29 ianuarie, 12-19 februarie, etc. Apariţia Proclamaţiei de la Timişoara a creat ocazia coagulării forţelor revoluţionare (anti-contrarevoluţionare) în jurul unui numitor comun minimal: contestarea dreptului de a rămîne la putere a foştilor nomenclaturişti, prin manipularea electorală a unei populaţii dezinformate. Politicienii, intelectualii şi cetăţenii care doreau implinirea idealurilor revoluţiei au făcut eforturi concertate pentru a strînge semnături pentru punctul 8 al Proclamaţiei, şi-au exprimat împreună opinia, în cadrul manifestaţiilor publice care au izbucnit în ţară şi au trimis sute de delegaţi la congresul pentru constituirea Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timisoara, care a avut loc între 28 şi 29 aprilie. In faţa pericolului de a se vedea înfruntaţi de o opoziţie coerentă, unită şi incisivă, uzurpatorii puterii au reacţionat energic căutînd (şi reuşind) să-şi dezbine şi dezorienteze adversarii cu ajutorul unei panoplii de mijloace profund imorale şi distructive - care trădează agenda neocomunistă: păcălirea telespectatorilor, intimidarea şi sabotarea partidelor prin agenţi infiltraţi, atragerea intelectualilor pe piste false şi sterile, cultivarea unui nou val de colaboraţionism, cumpărarea coştiinţelor şi încurajarea corupţiei, şantajul, instigarea şovină, compromiterea contestaţiei, reprimarea rezistenţei. Prin manevre oculte, ei au reuşit dezbinarea filoanelor de rezistenţă expuse mai sus: liderii unor partide evitînd implicarea personalităţilor şi participarea la manifestaţii şi abordînd defectuos problema economică şi naţională; liderii unor mişcări protestatare, respingînd participarea partidelor, arătînd rezerve faţă de implicarea personalităţilor şi nereuşind să-şi trezească concetăţenii minţiţi şi jefuiţi, intelectualii neimplicîndu-se frontal în activitatea partinică sau în acţiunile de stradă şi contracarînd slab şi cu întîrziere manevrele propagandistice de confiscare a justiţiei sociale şi a interesului national, populaţia jefuita lăsîndu-se captată de Front şi luptînd împotriva propriilor interese, apărătorii unităţii şi independenţei naţionale, lăsîndu-se antrenaţi în diversiunile securiste. Neputînd manevra masa opozanţilor, care au simţit şi exprimat continuu, în acea perioadă, nevoia de unitate în lupta pentru victoria revoluţiei anticomuniste, experţii în diversiune au dezamorsat opoziţia corupînd structurile ei de conducere (reprezentare). Speculînd ambiţiile, egoismul, naivitatea sau obtuzitatea unor lideri propulsaţi în arenă de un mecanism dereglat de selecţie a conducătorilor, puterea uzurpatoare a reuşit să paralizeze rezistenţa de la vîrf, producînd dezorientarea masei contestatare, incapabilă să se replieze în spatele unor noi lideri, neconfiscaţi. Decizia iniţiatorilor Proclamaţiei de la Timişoara (în urma unor discuţii purtate cu Ion Iliescu) de a renunţa la contestarea candidaturii sale, folosind semnăturile pentru punctul 8 (aşa cum au cerut, fără succes, cei veniţi la Congresul din 28-29 aprilie)- a pus manifestanţii din Piaţa Universităţii (şi din celelalte "zone libere de neocomunism" apărute în toată ţara: Constanţa, Tulcea, Ploieşti, Iaşi, Piatra Neamţ, Sibiu, Braşov, Cluj, etc.) într-o poziţie ingrată. Mitingurile din tară au fost atăcate cu furie oarbă de susţinătorii FSN , violenţele şi ameninţările silindu-i pe mulţi manifestanţi să se refugieze la Bucureşti- unde au semnalat situaţia grea din provincie, creată prin dezinformare. Acceptarea pseudo-alegerilor programate pentru 20 mai de către principalele partide politice (în urma unor negocieri penibile), personalităţi intelectuale (în urma unor analize debile) şi unele asociaţii implicate în proteste (convinse de cîţiva sfetnici de la GDS să elimine cerinţa de amînare a alegerilor - condiţie evidentă a implementării punctului 8), a sporit confuzia generală. Retragerea multor manifestanţi din Piaţa Universităţii dupa 20 mai, cauzată de o cumplită dezamăgire, dar explotată ca o recunoaştere a legitimităţii Contrarevoluţiei (ca fapt împlinit electoral), agravează situaţia minorităţii celor rămaşi pe baricada revoluţiei. Derutaţi de părăsirea redutei de către camarazii de cauză (eşuaţi în perplexitate şi depresie după "alegerile" din 1990), ultimii manifestanţi (în general oameni simpli din categoria revoluţionarilor trădaţi în decembrie) sînt siliţi şi ei să-şi cosmetizeze mesajul, pentru a nu risca sentinţa de tulburare a ordinii, într-un stat în care puterea părea a fi obţinut o nemeritată legitimitate. Se repliază pe o platformă minimală (post de televiziune independentă, etc) şi plănuiesc închiderea mitingului printr-o Proclamaţie. Puterea ştie că această perplexitate nu poate dura, că victimele manevrelor sale se pot dezmorţi, revenind la o contestaţie viguroasă. Că pumnul de încăpăţinaţi debusolaţi rămaşi în Piaţa Universităţii sînt ultimii apărători vizibili ai unei credinţe împărtăşite de mulţi alţii, paralizaţi pe moment de trădarea şi deruta liderilor şi concetăţenilor: aceea că revoluţia anticomunistă este deturnată de structurile neocomuniste, care conduc România spre dezastru. Rebelii din Piaţa Universităţii ştiu că alegerile au fost o farsă, că poporul a fost păcălit, că opoziţia a fost confiscată. Că nişte autentici stalinişti, tovaraşii Iliescu-Roman-Bîrlădeanu-Brucan, etc. ştiu şi ei că duşmanul de clasa, prins într-un moment de slăbiciune, trebuie anihilat necruţător. De aceea, puterea face un gest doar aparent absurd, trecînd, pe 13 iunie noaptea, la reprimarea în forţă a ultimilor manifestanţi. În acelaşi timp sînt puse din nou în funcţie represivă detaşamentele de intervenţie ale clasei muncitoare (IMGB, etc) care trebuie să pună studenţimea cu botul pe labe. Răspunsul la această provocare nu se lasă aşteptat: susţinătorii revoluţiei, văzîndu-şi fraţii "huligani/golani" duşi din nou la Măgurele, prizonieri ai cunoscuţilor miliţieni torţionari, ies în stradă, încercînd disperaţi şi dezorientaţi să-şi apere camarazii şi cauza. Au loc scene similare cu cele din decembrie, unele cu aceiaşi protagonişti de ambele părţi. Revoluţionarii autentici şi forţele de ordine neanimate de ura comunistă- încearcă să evite escaladarea violenţelor. Urmează însă diversiunea- pregătind represiunea. Ca şi la 18 februarie, în timp ce liderii manifestaţiei revoltate, dar paşnice, încearcă să calmeze spiritele, intervin provocatorii strecuraţi între manifestanţi, care- alături de elementele turbulente sau vindicative care se ivesc în astfel de ocazii- se comportă vandalic, asaltînd, distrugînd, incendiind, compromiţînd. Cine mai poate distinge aceste provocări de furia autentică a unei mulţimi adusă la exasperare insurecţională de demonstraţia de rea voinţă a puterii (a se vedea şi atitudinea ei din 11 iunie). Atacul comunard asupra unor clădiri oficiale (Poliţie, Ministerul de Interne, Televiziune, etc) dă prilejul intervenţiei forţelor represive, care lichidează răzmeriţa în sînge. Dar nu e de ajuns. Puterea cheamă în ajutor telespectatorii fideli, instingînd la război civil. Readuce în Bucureşti detaşamentele avansate ale clasei muncitoare (mineri, etc) conduse de experimentata securitate (convertită în SRI). Pe 14-15 iunie aceste echipe mixte atacă cu barbarie extremă toate persoanele ce par a aparţine unor pături potenţial duşmănoase (care trebuie aduse la ordine prin intimidare): studenţi găsiţi în Universitate sau veniţi apoi la examen, ţigani vînaţi prin tot Bucureştiul, intelectuali recunoscuţi după ochelari şi barbă, bătrîni care nu se legitimează în faţa minerilor, etc. Universitatea şi Institutul de Arhitectură sînt devastate. Sînt făcute descinderi necruţătoare la sediile partidelor şi asociaţiilor de opoziţie şi chiar la domiciliul unor lideri. Barbaria vînătoarii de opozanţi depăşeşte orice imaginaţie şi stupefiază întreaga lume. Scopul adevărat al acestei lovituri capitale dată Revoluţiei, cu ajutorul metodelor şi instrumentelor de represiune pregatite de regimul Ceuşescu (securitate, armată, media, gărzi patriotice, planuri secrete de intervenţie, etc). nu a fost dezafectarea unei artere de circulaţie, igienizarea unei pieţe sau împrăştierea unei manifestaţii ce se apropia evident de sfîrşit, ci intimidarea (paralizarea) întregii opoziţii: populare, intelectuale şi politice. Este revanşa comuniştilor pentru demonstraţia de forţă ratată în decembrie, aducerea înapoi la ascultare a cîrcotaşilor anticomunişti nărăviţi la libertate. Aceşti "golani" cu orientare "fascistă" trebuie să ştie că dacă vor încerca sa stea în calea restauraţiei comuniste, vor fi puşi să se lupte cu hoardele clasei muncitoare manipulate, că eliberarea României trebuie plătită cu un război civil fratricid. Acesta este mesajul "mineriadei". Numai înţelepciunea (sau laşitatea, sau luciditatea) contestatarilor -care se retrag dintr-o bătălie inegală- împiedică un carnagiu, provocat pentru conservarea puterii. Lovitura reuşeşte perfect şi înfundă drumul spre libertate a României. Intelectualii şi politicienii nu găsesc calea de a contracara manevra de înăbuşire a revoluţiei (în spatele cortinei de aparenţe democratice), nu declanşează o rezistenţă frontală. Descurajaţi de rezultatul alegerilor viciate (printr-o manipulare care revelează gradul de intoxicare propagandistică a majorităţii populaţiei ), intimidaţi de demonstraţia de forţă, respingînd soluţia războiului civil, prinşi în capcana erorilor comise înainte de "alegeri", liderii politici acceptă situaţia … recunoscînd alegerile, intrînd în parlament, renunţînd în fond la punctul 8, acceptînd, pe 18 iunie alungarea celor care ieşiseră din nou în Piaţă ca să spună NU unui fapt monstruos împlinit. Intelectualii protestează steril faţă de excesul de brutalitate al forţelor de ordine, care au intervenit pe 13 iunie şi mai ales faţă de folosirea odioasă a minerilor pe 14-15, dar nu-şi mai asumă răspicat cauza manifestanţilor reprimaţi. Studenţii fac un marş de 100 000 de "cămăşi albe", doar pentru a pune flori în uşa ministerului justiţiei, o rugăminte delicată pentru eliberarea lui Marian Munteanu- zdrobit şi arestat. Protestele ferme ale diasporei şi străinătăţii -inclusiv cele oficiale- nu schimbă situaţia de fond. Rămasă fără voci reprezentative, marea masă a revoluţionarilor, solidari cu cei reprimaţi, retrasă din arenă, este captivă şi mută. Mulţi dintre ei, scîrbiţi şi descurajaţi, se resemnează. Alţi revoluţionari cad într-o depresie profundă (vezi sinuciderile lui Călin Nemeş, Gigi Gavrilescu, Radu Chesaru), sau părăsesc (în masă) o Românie irespirabilă, lipsind-o de aportul celor mai sănătoase elemente ale societăţii, împinse în exil de răufăcătorii rămaşi la cîrma ţării. Structurile rămase la putere obţin concluzia de neîncepere a urmăririi penale, pe baza unor dosare măsluite, în ciuda amplorii evidente a crimelor, comisiile parlamentare acoperind dezertarea Justiţiei. Se amuză în parlament cu o opoziţie decorativă. Apoi încep reforma pe care au denunţat-o ca scop odios al adversarilor lor, trezind din somn proletariatul dezmoştenit- tovaraşul de drum trădat, adevărata ţintă a uzurpării. România este izolată mult timp în plan internaţional, pierzind capitalul moral cîştigat la revoluţie, fiind percepută ca un bîrlog al securităţii. Cei care mai încearcă să apere scînteia revoluţiei , declaraţi "radicali" de colegii resemnaţi la colaboraţionism, se zbat fără efect. Intelectualii şi partidele declară că nu înţeleg cine şi de ce se mai frămîntă între august şi octombrie prin Piaţa Universităţii . Lipsite de sprijin şi înţesate cu provocatori, mitingurile de protest pentru crimele comise între 13 şi 15 iunie sînt patetice, penibile, ineficace. De-abia după liberalizarea preţurilor, manifestaţiile din Piaţă capătă iar consistenţă, rîndurile protestatarilor fiind întărite de proletarii trădaţi de FSN. Dar nimeni nu-i doreşte, nimeni nu-i captează. Opoziţia nu-şi revine. Încercarea de unificare a ei în cadrul Forumului Democratic Antitotalitar este boicotata de Front, de liderii unor partide şi de mulţi intelectuali. Într-un contratimp costisitor, aceştia din urmă lansează Alianţa Civică- care reuşeşte trista performanţă de a îngreuna coagularea opoziţiei politice, de a dezamorsa (a se vedea momentul 15 noiembrie) valul nemulţumirilor populare şi de a lăsa Timişoara singură în rebeliunea disperată împotriva celor ce au sufocat revoluţia. În decembrie 1990, contrarevoluţia fsn-istă stinge ultimile zvîrcoliri ale revoluţiei anticomuniste. 14 Concluzia spre care converg mărturiile şi documentele Pentru orientarea în pledoaria complexă expusă în părţile III-IV, poate fi utilă urmărirea firului central, adică a afirmaţiilor majore, care compun argumentaţia . 1. Regimul comunist a fost criminal, anormal, nelegitim, instalat de o forţă de ocupaţie (URSS), dînd naştere la abuzuri faţă de legi, dar şi la legi abuzive - care au acoperit un genocid (faptul ca - în codul nostru penal- criteriile de selectie a victimelor genocidului nu figurează explicit, nu are nici o relevanţă). O adevarată răsturnare trebuia să conducă la recunoaşterea caracterului distructiv al regimului, la scoaterea la lumină a adevărului privind crimele sale, la pedepsirea vinovaţilor şi repararea daunelor, informarea corecta şi educarea maselor alienate de el, reconstructie economica şi regenerare socială şi morala. Nimic de acest fel nu s-a întîmplat. Revoluţia a fost înfrîntă de Contrarevoluţie. 2. Răsturnarea regimului comunist (şi nu doar a două persoane) era absolut necesară şi legitimă (dreptul prizonierilor unui lagăr, la revoluţie de eliberare). Datorită rezistenţei nomenclaturii parazite, care controla instituţiile şi era apărată de miliţie şi securitate- eliberarea nu era posibilă decît printr-un troc (promiţîndu-se impunitatea celor ce acceptau democratizarea) sau prin luptă. Spre deosebire de alte ţări din Europa de Est, la noi nu a avut loc o negociere (oficială, publică) cu cei de la putere. Folosirea miliţiei, securităţii, armatei şi "gărzilor patriotice"- pentru apărarea regimului- a compromis definitiv nomenclatura comunistă. Aceasta e acţiunea criminală din decembrie şi nu "atacurile populaţiei împotriva magazinelor, militarilor" , etc. 3. Comuniştii erau extrem de puternici şi de bine organizaţi- faţă de forţele slabe ale rezistenţei. Nu se bazau numai pe legi, instrumente de propagandă, instituţii represive şi control instituţional total. Ci şi pe pasivitatea populaţiei, alienate de cura (de)formării omului nou, domesticite prin lanţul de compromisuri experimentat la Piteşti. Ar fi putut deci zdrobi revoluţia sau provoca un război civil. Dar contextul extern devenise nefavorabil formulei de organizare a exploatării din România- şi dinspre vest şi dinspre est. Lanţul schimbărilor în "ţările prietene" i-a făcut să prefere îndepărtarea lui Ceuşescu (care compromitea întreaga reţea) fără să aibă curajul să o provoace. Pentru a rămîne la putere- recunoscuţi şi în plan extern- nu puteau să zdrobească insurecţia anticomunistă, ci trebuiau să o confişte. De aceea, în perioada 22-25 decembrie s-au dus tratative, dîndu-se "verdele" final "schimbării", numai după ce s-au obţinut asigurări (garantabile prin şantaje) că noua conducere va proteja şi menţine vechea nomenclatură la cîrma societăţii. L-au eliminat pe Ceauşescu (ţinut în rezervă la Tîrgovişte) şi au întrerupt hărţuielile, numai după ce s-au asigurat că "noua" putere este tot a lor. Negocierile pot fi intuite observînd provocările din acele zile (care au făcut atîtea victime) şi dovedite prin tot ce s-a întîmplat în aceşti 18 ani. 4. Dacă ar fi fost altfel, după o răsturnare reală- ar fi urmat cu totul altceva. Nici o revoluţie nu închide arhivele, nu protejează şi îmbogăţeşte vechea putere- asigurîndu-i legitimarea prin "alegeri" . Ci începe cu o epurare masivaă, pentru ca agenţii vechiului regim să nu deraieze proiectul de eliberare şi reconstrucţie (pararea Contrarevoluţiei ). Dar se decisese deja că nu va fi "vînătoare de vrăjitoare". Se puteau schimba "structurile" (adică regulile socio-economice şi chiar politice) dar nu şi conducătorii. Aceştia riscau anchetarea crimelor, de aceea au conservat poziţiile de decizie şi influenţă, în toate institutţile . Oportunişti, fără credinţe politice, au fost dispuşi să treacă spre liberalism sovietic sau occidental (în funcţie de evoluţia contextului extern). Treptat, şi-au dat seama că racordarea la capitalism şi occident le poate fi benefică, ocazionîndu-le îmbogăţirea explozivă. 5. Au avut însă o sarcină dificilă: să împiedice răsturnarea de la putere şi să evite plata pentru ce făcuseră, dar să restructureze economia şi societatea, racordîndu-le la un nou mod de explotare (şi context extern). Să pregătească "privatizarea"- adică acapararea prăzii a decenii de jaf şi muncă de lagăr. Aveau de înfruntat două posibile rezistenţe: una a justiţiarilor, cerînd procesul comunismului şi epurarea ("lustraţie"), cealaltă, a maselor, ce urmau a fi sărăcite şi jefuite, cu ocazia "reformei" (restructurării). La care se adaugă revolta cîtorva luptători din decembrie, faţă de furtul revoluţiei . Ca să evite formarea unei alianţe între aceste trei forţe, creind o dezbinare şi chiar duşmănie acută între ele, au regizat o enormă diversiune, dusă pînă la pragul războiului civil. Este rolul major al episodului 13-15 iunie. 6. Au început manevra de învrăjbire contra opoziţiei politice, stîrnind masele împotriva plaformei de schimbare rapidă, pusă în seama ei. Nu a fost greu, "partidele" fiind mici grupări în stadiu incipient, divizate şi infiltrate, sabotate pe toate căile. Infestate de agenţi şi veleitari, prezentate tendenţios tele-cetăţenilor, ele au apărut a avea orientarea antipopulară care le era imputată de FSN (şi pe care, chiar acesta urma să o implementeze). Mulţi "experţi" în ieşirea din comunism, au susţinut că economia trebuie schimbată rapid, indiferent de preţ, că societatea trebuie supusă "terapiei de şoc". Partidele intimidate nu au făcut nuanţele şi demersurile necesare contracarării strategiei demagogice a puterii. Nu au denunţat limpede înşelarea simpatizanţilor FSN. Nu s-au opus ferm confiscării democraţiei , acceptînd tîrgul care a dus la CPUN şi apoi o lege electorală care eluda lustraţia. Au legitimat "alegerile", cîştigate de Frontul-stat printr-o campanie bazată pe manipulare şi teroare. Au părăsit astfel platforma revoluţiei (susţinuta de contestatarii din stradă), pentru o "reformă" iluzorie. 7. În întreaga ţară, practic ocupată de oamenii FSN-ului (PCR-ului)- opoziţia a fost pusă în imposibilitate de a face campanie electorală. Puţinii temerari care au încercat acţiuni locale, au fost defăimaţi, intimidaţi, hartuiţi, brutalizaţi, atacaţi de hoarde pline de venin şi cruzime. În multe oraşe, sediile au fost devastate şi închise, iar la sate, nu se mai putea ajunge de loc. Ziarele opoziţiei erau returate sau aruncate în gări. Publicul din provincie citea ziarele puterii, urmărea televiziunea puterii, asculta sfaturile informatorilor nedeconspiraţi, lucrînd ca propagandişti ai puterii (oameni de bine). Alegerile din '46 se repetau. Partidele de opoziţie au protestat, au cerut amînarea "alegerilor", dar nu au luat măsura fermă de a le denunţa, împreună, la timp. Informatorii, şi clasica orbire a "centrului" faţă de realitatea din ţară, i-au făcut pe lideri să creadă că vor fi totuşi votaţi. Lipsa lor de inspiraţie şi de fermitate este suspectă- şi va trebui analizat modul în care au fost "convinşi". 8. Nici intelectualitatea- fără mari merite în revoluţie- nu a pus probleme majore puterii. A tolerat iniţial apariţia activiştilor în fruntea statului- îngrijorîndu-se doar în clipa în care Frontul s-a declarat partid. Au urmat proteste legitime, dar retorice, neînsotite de acţiuni de închegare a unei rezistenţe civice coerente şi active. Cei care s-au implicat totuşi în contestarea puterii au fost ţinta unor grosolane campanii de defăimare. De-abia după apariţia Proclamaţiei de la Timişoara, intelectualii s-au aşezat în spatele unui program civic. Din păcate, în loc să sprijine partidele, în lupta inegală cu FSN, au practicat "apolitismul" sau candidatura "independenţilor". Limbajul şi spiritul în care s-au adresat mulţimii a fost neadecvat, amplificînd temerile oamenilor simpli faţă de transformarea radicală predicata. Informatorii şi clasica orbire a "elitei" faţă de "masă", i-au făcut să creadă că vor fi totuşi ascultaţi. Lipsa de inspiraţie şi de fermitate a unor lideri civici este suspectă- şi va trebui analizat modul în care au fost "debusolaţi". 9. Elita civica s-a activat dupa 24 aprilie, susţinînd mitingul din Piaţa Universităţii prin declaraţii, dar făcînd prea puţin în plan organizatoric, pentru succesul său. Mai mult, unii sfetnici ai "revoluţiei de catifea" au convins asociaţiile de luptători din Piaţă să "renunţe" la revendicările "iacobine" - printre care- impunerea punctului 8 şi cererea de amîare a alegerilor. Mitingul a fost întărita numeric, dar diluat strategic şi prin intervenţia unor studenţi, puţin preocupaţi de înfruntarea frontală a celor care confiscaseră revoluţia (mulţumindu-se cu reprezentaţii simbolice). După aflarea rezultatelor "alegerilor" , previzibile pentru cei lucizi şi informaţi, toţi cei care se complăcuseră în mrejele exaltării au suferit o cădere psihică. S-au retras dupa 20 mai - părînd a recunoaşte faptul împlinit. Era consecinţa firească a raţionamentelor ilogice justificînd renunţarea impardonabilă la cerinţa amînării alegerilor. Din păcate, aceste inconsecvenţe suspecte, au compromis grav şansele mitingului viguros de contestare, la care au revenit , după 23 mai, o parte dintre revoluţionarii care iniţiaseră protestul- tot mai izolaţi. 10. Represiunea din 13 iunie dimineata a dat foc unui butoi cu pulbere. Luptătorii din decembrie nu aveau cum să asiste cuminţi la agresarea şi arestarea camarazilor lor rămaşi în piaţă. Şi mai important a fost aspectul simbolic. Era atacată însăşi revoluţia de către forţele contrarevoluţionare, bazate pe instrumentele de represiune pregătite de Ceauşescu. Ceea ce a dus la o izbucnire de revoltă, cu accente insurecţionale. Ulterior, participanţii nu şi-au putut asuma plenar participarea la această luptă, pentru că riscau arestarea, de către o putere legitimată abuziv (şi cu concursul unei intelectualităţi ipocrite, care-şi ascundea neputinţa sub lozinca non-violenţei). Agenţii puterii camuflaţi în media "de opoziţie" au acreditat ideea că numai infractorii care doreau să compromită manifestaţia au participat la bătălia cu forţele de ordine, sau că folosirea minerilor, a doua zi, a fost total nejustificată, Bucureştiul fiind pacificat la venirea lor. 11. În realitate, în dimineaţa de 14 iunie situaţia era explozivă, ca şi în dimineaţa de 22 decembrie (cam aceiaşi protestatari fiind arestaţi, cam de aceleaşi forţe şi cam din aceleaşi motive). Protestele străzii , chiar nesusţinute de partidele anihilate, nu puteau fi zdrobite cu instrumentele lui Ceauşescu, fără consecinţe de imagine fatale. Folosirea armatei, alienată de implicarea din decembrie, era îngreunată de curentul CADA (interzis, nu întîmplător, printr-un decret dat pe 14 iunie). Minerii au fost absolut necesari pentru a înăbuşi potenţiala insurecţie din iunie, dar nu mai puteau fi folosiţi şi pentru a lovi clasa muncitoare ce urma a protesta mai tîrziu, după lansarea reformei. Acţiunea minerească a fost premeditat feroce, excesivă. Astfel, erau intimidate temeinic opoziţia politică şi civică. Iar ura faţă de muncitorii ciomăgari era sădită adînc în sufletele intelectualilor. Şi numai astfel susţinătorii FSN erau încărcaţi de vinovăţii ce aveau a-i împiedica să se apropie de opoziţie , în momentul în care au devenit victimele FSN. 12. După 16 iunie, cu terenul curăţit şi duşmănia socială necesară însămînţată adînc, FSN a declanşat lovitura de graţie împotriva populaţiei. Uitînd popaganda de pînă atunci, "aripa Roman", scoasă brusc la înaintare, a lansat "Reforma" distructivă, fără să se atingă de activişti şi securişti , bazîndu-se chiar pe ei drept conducători de neînlocuit ai "reconstrucţiei" (adică darîmării economiei naţionale). Instalarea capitalismului era făcută cu aceeaşi atitudine pretins mesianică (profund cinică), pe care Tovarăşii o aplicaseră la instalarea comunismului. Intreruperea aprovizionării întreprinderilor. Oprirea producţiei, în cascadă. Închiderea fabricilor decuplate de sistem. Transformarea echipamentului în fier vechi. Devalorizarea capitalului productiv, a leului şi a nivelului de trai. Efecte "dureroase", dar necesare... pentru a coborî valorile pînă la nivelul care să permită cumpararea, de către mafia internă- înzestrată prin "mica privatizare". Cu consecinţa vînzării pe nimic şi spre "oamenii de afaceri" străini, invitaţi la partenariat. 13. În timp ce institutul pentru planificarea reformei economice pregătea "schiţa" de coagulare a capitalului în mîini securiste, Constantin Cojocaru venea cu ideea împroprietăririi directe- pentru a nu se inunda societatea cu hîrtia necesară cumpărării (şifonată apoi în mîinile Reţelei). Ideea era periculoasă, dar greu de combătut, juridic, moral şi electoral. Cojocaru a fost dus cu vorba - cît timp s-a dorit ascunderea intenţiilor FSN - şi apoi, marginalizat. Nu vroiau distribuirea avuţiei către cei care o munciseră, mai ales că asta presupunea estimarea valorică a avuţiei ţării, la 22 decembrie 1989 şi a evoluţiei ei prin Tranziţie. Opoziţia , determinată ocult să sustină iresponsabil programul Roman (în loc să denunţe hotărît distrugerea ţării şi înşelătoria)- a evitat întîi orientarea Cojocaru - percepînd-o drept... "comunistă". 14. Conducerea opoziţiei civile şi politice nu-şi revine din lovituri şi dezorientare. Respinge tendinţele "retrograde" ale populaţiei, revoltate de masurile "reformiste". Partidele dezamăgesc prin modul în care legitimează parlamentul (din care nu pot fi determinate să se retraga, nici măcar de rezoluţia FDAR). Intelectualii boicotează alcătuirea unei opoziţii politice unite. Descurajează (sting) dorinţa de reluare a revoluţiei , care cuprinsese mulţimea exasperată. În decembrie 1990, puterea este atacata viguros de sindicate, revoluţionarii străzii şi de o Timişoară din nou insurgentă. Nu se mai poate apăra nici cu mineri, nici cu armată. În acest moment critic, cei care o salveaza sînt... liderii opoziţiei şi ai Aliantei Civice, care sting incendiul iminent- în numele evitării provocărilor şi "non-violenţei. Cultul personalităţilor, întreţinut subtil, îşi spune cuvîntul. Ruşinaţi de vechile tăceri sau pledoarii pro-socialiste, artiştii şi actorii explică doct avantajele marelui capital, defectele echităţii şi justiţiei sociale. O perfectă acoperiere pentru îmbogăţirea securiştilor "de dreapta". 15 . Se formează aripa FSN1, care chipurile frînează reforma promovată de aripa FSN2. Asta pentru ca tot FSN să confişte şi nemulţumirile faţă de… politica FSN. Farsa merge pînă acolo încît, după ce măsurile "FSN2" îşi arată efectul devastator, aripa "FSN1" dă jos guvernul Roman. Avînd sprijinul multor sindicate şi chiar acordul (în general tacit) al unor anticomunişti - minerii sînt împinşi să lupte cu forţele de ordine, dărîmînd guvernul ilegitim pe care îl apăraseră în 1990. Evitînd răsturnarea lui Iliescu, FSN1 "apără populaţia " de ritmul prea viu al "reformei" - exploatînd apoi acest lucru electoral, în 1992. FSN1- devenit PSD, e votat din nou. În patru ani, desăvîrşeşte capitalizarea de start a securi-fsn-iştilor. 16. În 1996, trădarea populaţiei de către opoziţie (efect al trădării opoziţiei de către populaţie, în 1990) e dusă pînă la capăt. CDR e lăsat, aparent, să ia "puterea", doar pentru a se demonstra în exterior "rotativa democratică". În prealabil, se luaseră toate măsurile pentru ca noii veniţi "să fie învinşi de structuri" . Cei votaţi de anticomunişti şi de victimele "reformei" , se asociază cu aripa "reformistă" a FSN (devenită PD)- care-i sabotează copios. Fac o înţelegere cu "partea bună a securităţii". La sfîrşitul mandatului- anchetarea crimelor comunismului, contrarevoluţiei şi tranziţiei.... rămîne pe data viitoare. În schimb, sînt pedepsiţi cei care au răsturnat în 1991 guvernul Roman, guvern ilegitim şi criminal. Sînt distruse în aceşti patru ani ai "speranţei" ajunse la putere... speranţele ultimilor iubitori de adevăr şi dreptate. 17. Incepind din anul 2000, cangrena politica nu mai poate fi stăvilită. Nimeni nu mai crede în nimic. Politicienii de toate culorile sînt percepuţi- just, ca membri ai unui aceluiaşi clan parazitar. Justiţiarismul social şi patriotismul sînt lăsate în grija, PRM şi PSM. "Vectorii de opinie" se mai compromit o dată, îndemnînd populaţia să iasă la vot... pentru Ion Iliescu. Să nu se aleagă Vadim! Cum să mai susţină ei azi, după o asemenea declaraţie, că Iliescu este criminalul care a făcut cel mai rău României? Secondat de Roman- partenerul CDR la guvernare, cel ajutat să-şi regleze conturile cu minerii, pentru asaltul din 1991, înainte ca mineriadele pro-comuniste din 1990 să fie judecate. 18. Se continuă apoi şirul "alegerii celui mai puţin rău". Comunistul Băsescu, din ramura FSN2- îl învinge pe Năstase - din ramura FSN1. Totul se cufundă în derizoriu. De 60 de ani nu am avut un singur candidat credibil anticomunist la preşedenţie! Masele jefuite nu sînt reprezentate de nimeni. Partidele "de stînga" sînt conduse de cei care au jefuit populaţia . PRM , PNG, PIN, Conservatorii- compromit şi confiscă adevăratul justiţiarism. Securiştii şi colabaratorii lor formeza noua oligarhie, controlînd toate partidele. Politicienii s-au "reconciliat" , victimele lor, încă nu. Alianţa Civică îşi dă duhul, în sunet de comunicate demagogice. 19. Intrarea în NATO şi Europa consolidează poziţiile beneficiarilor crimei. Nevoia de stabilite a democraţiilor este invocată pentru a paraliza răsturnarea, anchetarea şi pedepsirea reţelei de infractori. Racordarea la normele juridice europene scoate din joc periculoasa justiţie de tranziţie. Circuitul "fondurilor" crează noi oportunităţi de jaf. Oceanul de prevederi birocratice europene – dă posibilitatea selectării firmelor prietene. Afacerile ţes conexiuni externe solide şi protectoare. 20. Privatizarea duce la coruperea mediei, care se umple de "banalişti", plătiţi ca să înnece publicul în derizoriu. Se modelează noul om nou: cinic, meschin, incult, superficial, formal, venal, manipulabil. Cine să mai instige oamenii la adevăr şi dreptate, la înţelegerea şi judecarea a ce s-a întîmplat? Cîţiva intelectuali mai fac periodic figuraţie civică, alcătuiesc comisii care descoperă ce ştim toţi de mult, muncesc ca să nu piardă capitalul de imagine creat de lupta lor retorică, din care se mai face şi cîte un bănuţ. După 18 ani, îi apucă acut urgenţa lămuririi esenţei comunismului (insistînd pe nocivitatea mitului echităţii- ceea ce sprijină doctrinar abuzurile capitalismului securist).. Stau însă cu spatele la crimele Tranziţiei. Au un instinct al meterezelor dezafectate, care-i împiedică să se implice pe fronturi reale, deschise. Anchetele penale nu sînt bine văzute sau sînt cerute demagogic, nefiind ajutate. 21. Populaţia , victimă a tentativei de genocid economic, scapă apucînd-se şi ea de furat, jefuit, speculat, profitat. etc. Cei anchilozaţi în moralitate sînt condamnaţi la sărăcie. Noua mare şi mica burghezie, după atîta laşitate şi oportunism, cu cămăruţa plină cu chilipiruri şi conştiinţa umplută de justificări discutabile - nu vrea să înţeleagă ce s-a întîmplat. Dacă ar apare totuşi un partid realmente justiţiar, mulţi s-ar speria, simţindu-se vizaţi moral, şi ameninţaţi de o platformă de confiscări a averilor ilicite. Conjuraţia tăcerii se bazează pe fenomenul Piteşti. 22. În aceste condiţii , absolut conştient de temeritatea intreprinderii, am alcătuit prezentul raport. Inţelegînd macro-fenomenul expus mai sus, consider totuşi, că, de sus în jos, trebuie stabilite responsabilităţi. Nu se pot judeca 20 milioane de victime ale unui proces degenerescent. Dar se poate urmări mecanismul degradării în lanţ- şi stabili o ierarhie de vinovăţii morale, penalizabile juridic. O astfel de sistematizare ar fi trebuit pusă la punct de intelectualitatea activă şi organizată: economişti -jurişti- etc. Am muncit pentru a construi un instrument care să sprijine munca unei comisii de experţi... ipotetice. Nu în numele speranţei, care e ca o cafea: după ce-i trece efectul, cazi mai rău. Ci în numele setei de adevar şi de dreptate. Si, în ultimă instanţă, a setei de sens. Revoluţia şi Contrarevolutia din România-Ioan ROŞCA |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu