„Monopolizarea anticomunismului este la fel de dezgustătoare precum comunismul”
Interviu cu Dorin TudoranDupă două decenii de la căderea comunismului în România, poetul și disidentul Dorin Tudoran mai așteaptă încă legea lustrației. Motivele plecării în exil, dezamăgirile și așteptările aduse de evoluția societății românești în anii din urmă sunt doar câteva dintre temele abordate de Dorin Tudoran în discuția sa cu P. M. Băcanu.
Dorin Tudoran
D.T.: De la Adam şi Eva tot într-un exil o ţinem. De ce ne-am răzgândi?
P.M.B.: Credeți că românii înțeleg cât putea să sufere un om ca dumneavoastră, aruncat în mașina de tocat a Securității?
D.T.: Unii da. Alţii nu. Ziariştii de la România liberă care au vrut să scoată un ziar anticomunist/anticeauşist înţeleg. Cea mai nefericită categorie este a celor ce se distrează copios citind despre asemenea experienţe. S-ar putea ca din hohote de râs să se trezească în hohote de plâns.
P.M.B.: Ați fost luat de pe stradă, cu fetița de 8 ani. Cu ce traume a rămas fata dumneavoastră după arestare?
D.T.: Nu prea discutăm despre lucrul acesta, pentru a nu redeschide răni. Important – şi izbitor – pentru mine a fost că, la câteva zile după acel episod, Alexandra mi-a spus: „Acum înţeleg. Oamenii ăştia sunt răi şi mincinoşi…”. Ascultase învinovăţirile ce ni se aduceau. Am fi cerut amândoi destituirea şefului statului. A pune cuvântul „destituire” în gura unui copil de 8 ani era o performanţă. Eu, unul, n-am ştiut cum să i-l explic.
P.M.B.: Când v-ați hotărât să emigrați?
D.T.: Când am înţeles că nefăcând acest pas pot distruge definitiv vieţile soţiei şi copilului. Îmi amintesc ziua – stăteam la masa din bucătărie. I-am spus soţiei mele că ar fi bine să facem acest pas. A zis: „Bine. Dacă aşa crezi…”. Sigur însă că în sufletul ei se produsese un cutremur. Probabil că simte şi azi replici ale lui. Ele nu dispar niciodată.
P.M.B.: Ați mai repeta o grevă a foamei? Pentru ce?
D.T.: Nu.
P.M.B.: V-ați petrecut ceva timp din viaţă cu DUI…
D.T.: Prea mult. Prea puţine veşti bune despre fiinţa umană şi prea multe confirmări ale temerilor că multe lucruri sunt aiurea în alcătuirea ei.
P.M.B.: Ce spuneți, se pricepea Securitatea să desființeze o viaţă?
D.T.: Pentru aşa ceva nu avea contracandidat la vreun Premiu Oscar, categoria Horror.
P.M.B.: V-a propus Securitatea să lucrați la barul de la teleferic Babele sau era doar “planul de măsuri”?
D.T.: A fost ideea unui foarte bun prieten de-al meu. Făcea pe dracu-n patru să mă ajute. M-a întrebat dacă aş accepta aşa ceva. Am spus că sunt dispus să muncesc oriunde. Pe la mijlocul anilor ‘90, plimbându-ne prin Parcul Herăstrău, mi-a spus: „Acum, cu dosarele astea… Cine ştie, poate într-o zi dai şi tu peste al tău… Aşa că vreau să ştii chiar de la mine că a trebuit să fac şi eu nişte chestii nasoale… Dar am încercat să nu-ţi fac prea mult rău…”. În dosar figurează ca informatorul „Zaharia”. Cred că mi s-au întâmplat atâtea şi pentru că prea mulţi prieteni au vrut să-mi facă… bine.
P.M.B.: Când ați trimis în Occident eseul „Frig sau frică?” va dăduserăţi demisia din partid?
D.T.: Da, de doi ani. Parcă-l aud pe Gheorghe Pană: „A cui a fost, dom’ne, ideea asta tâmpită cu intratul dumitale în partid?”. I-am spus. Şi am adăugat: „A mea a fost doar ideea asta cu ieşitul”…
P.M.B.: Prin 1978 Securitatea raporta că ați afirmat într-un articol refuzat de cenzură ca tinerii scriitori sunt o generație laşă, ușor de cumpărat cu „funcții şi bani”. Mai credeți asta şi acum?
D.T.: N-am fost ce ar fi trebuit să fim. Pe funcţii şi bani, chiar în lipsa terorii, parcă se vând şi mulţi tineri de azi, nu?
P.M.B.: De ce se temeau comuniștii tot timpul de „contaminare”?
D.T.: De proşti. Ar fi trebuit să ştie că nu curajul, ci frica este contagioasă.
P.M.B.: Ați părăsit Romania în aceeași zi cu Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 24 iulie 1985. Când aveați să vă cunoașteți?
D.T.: Nu, eu şi familia mea am plecat pe 24 iulie 1985. Părintele Calciu a plecat peste câteva săptămâni. L-am aşteptat şi cunoscut la Aeroportul Kennedy din New York.
P.M.B.: În România, mi-am dat seama după ce am ieșit din închisoare, era greu să ne gândim la solidaritatea contestațiilor individuale – de cele de grup nici vorbă. Până să plecați din ţară ați simțit solidarizarea întru schimbarea ordinii totalitare?
D.T.: Parţial.
P.M.B.: V-ați citit dosarele DUI. Ce v-a frapat cel mai mult la „obiectiv”?
D.T.: Că era altcineva decât ştia el că este. Furt de identitate.
P.M.B.: Cum vi se pare trecutul dumneavoastră scris de securiști?
D.T.: Opera unui grup divers: de la cronicari talentaţi la analfabeţi sufleteşte.
P.M.B.: În perioada disidenţei s-a solidarizat cineva cu dumneavoastră?
D.T.: Da. În sensul de a nu mă abandona. Şi asta a însemnat mult, chiar dacă nu s-au apucat să facă ce făceam eu.
P.M.B.: Ați fost un adevărat detectiv pe urmele plagiatorilor. Cum de reușeați? Vi s-a tras de aici? De ce-i apăra Securitatea pe plagiatori?
D.T.: Securitatea nu apăra scriitorii respectivi. Apăra „demnitatea” doctrinei naţional-comuniste pe care o reprezentau acei scriitori.
P.M.B.: „Tudorache”, cum v-a botezat Securitatea, a devenit aproape un personaj…
D.T.: De nu mi-ar supravieţui…
P.M.B.: Credeți că securiștii care vă ofereau dosarul dumneavoastră, la Viena sau Stockholm, s-au repatriat?
D.T.: Gândindu-mă la cele 18 volume ale dosarului, este evident că respectivii nu aveau decât nişte pagini de vânzare. Nu ştiu dacă s-au repatriat. Sunt condiţii bune de lucru şi în serviciile externe…
P.M.B.: După Revoluție ați avut ocazia să vă întâlniţi cu prietenul Marian Ureche?
D.T.: Nici înainte, nici după. Păcat de Revoluţie…
P.M.B.: Domnule Tudoran, în Romania au existat 30-40 de disidenți. Odată Vasile Paraschiv mi-a propus să înfiinţăm o asociație a disidenților. M-am uitat lung la el: era taman perioada în care disidenții, câţi au fost, erau maculați şi aruncați în derizoriu.
D.T.: Când am revenit prima oară în România am petrecut mai multe ore cu dvs., chiar la dvs. acasă, unde aşteptaţi nişte documente. Mi-aţi spus încântat: „Dorine, îţi dai seama? Înainte de decembrie mai rămăseseră vreo 30 de publicaţii. Acum sunt aproape o mie”. V-am întrebat: „Petrică, dar există şi măcar o mie de ziarişti?”. Aţi dat din… mustaţă.
P.M.B.: Era cât pe ce să fiți coleg cu Roberta Anastase, în Asociația „21 Decembrie”…
D.T.: M-am retras să fac loc Legii lustraţiei. Legea este încă pe drum…
P.M.B.: Vă mărturisesc că am fost implicat serios în determinarea președintelui Băsescu să condamne comunismul. Credeți că a făcut-o convins pe deplin, la timp, dezinteresat, cu efect, şi nu pentru a monopoliza subiectul?
D.T.: Poziţia iniţială a dlui Băsescu a fost că nu vede de ce să fie condamnat comunismul. Refuzat, în numele preşedintelui, de dl Săftoiu, Marius Oprea a găsit înţelegere la premierul Tăriceanu. Cum a fost deschis acel institut, cum a înţeles şi dl Băsescu că e ceva de condamnat la comunism. Serios vorbind – nu mai contează dacă Traian Băsescu a fost ori nu sincer. A făcut-o, şi-a asumat o responsabilitate imensă. Că lucrurile au rămas cam pe acolo este altă poveste. Monopolizarea anticomunismului este la fel de dezgustătoare precum comunismul.
P.M.B.: „Agora” a rezistat în SUA vreo cinci ani. De ce n-a mai apărut?
D.T.: A rezistat chiar mai mult. Am vrut s-o mut în România, să încredinţez conducerea şi publicarea ei unor oameni din România. Lucrurile s-au împotmolit.
P.M.B.: Care credeți că este cea mai mare impostură postdecembristă?
D.T.: Concurenţa puternică. Spre regretul meu – presa independentă.
P.M.B.: S-o gândi președintele nostru să decoreze şi alți George Homoştean?
D.T.: Sincer, cred că a fost o eroare. Cum nimeni nu a plătit pentru ea, s-ar putea să se repete.
P.M.B.: Eu n-am nici o încredere în ce emit serviciile secrete de la noi – care s-au triplat faţă de Securitate. Dumneavoastră ați avea?
D.T.: Tocmai am publicat o scrisoare deschisă adresată Excelenţei Sale Dlui Mark H. Gitenstein, ambasadorul Statelor Unite în România, mirat fiind de preţuirea pe care a arătat-o faţă de profesionalismul, competenţa şi neamestecul în politichie al serviciilor de informaţii…
P.M.B.: Vă mai temeți de vreun „plan de măsuri”?
D.T.: Nu, dar nici cei care le întocmesc nu se tem de mine. Suntem chit.
P.M.B.: Ați dat publicităţii documente din cinci volume întocmite de Securitate. Ce şoc ne relevă celelalte treisprezece?
D.T.: E prea devreme să mă ocup de celelalte 13 volume. Încă mă resimt după primele 5.
P.M.B.: În 1983 protestați faţă de practicarea pe scară înaltă a traficului de influenţă. Credeți că după aproximativ 30 de ani de la protest în România a dispărut traficul de influenţă?
D.T.: Nu. S-a amplificat. S-a diversificat. Pârghia politică a devenit pârghie economică.
P.M.B.: Se pare că sunteți cam sever cu colegii de breaslă…
D.T.: O mare slăbiciune. O prefer complezenţei, dar tot slăbiciune rămâne.
P.M.B.: Credeți că românii au în sânge capacitatea de a rezista răului?
D.T.: Nu avem toţi aceeaşi grupă de sânge.
P.M.B.: De ce credeți că şi după Revoluție au proliferat mistificările?
D.T.: Ce naşte din mistificare, mistificare produce – în drumul de la revoltă spre revoluţie s-a produs o tragică deturnare.
P.M.B.: Se avansează rapid în descifrarea structurii genetice a omului. Care credeți că este structura genetică a românului?
D.T.: În orice caz, nemţi nu suntem: nici dederişti, nici refegişti. Uneori părem nişte elveţieni care au uitat să mulgă vaca, obsedaţi cum suntem de câte Mercedesuri trebuie să avem în grajd.
P.M.B.: Ați lansat conceptul „Kakistocraţia”. Credeți că vom scăpa vreodată de puterea proștilor?
D.T.: Am lansat şi conceptul de „Certocraţie” – cei care le ştiu pe toate. Şi când dorm, şi când sunt treji. Unele puteri au vieţi multiple.
P.M.B.: Sunteți ultimul deţinător al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia. N-a venit cam târziu?
D.T.: Contează mult şi ordinea alfabetică. Onoarea este aceeaşi. Sunt curios cui voi avea onoarea să-i pun pe frunte laurii de aur în ianuarie 2011 la Botoşani, după care să mă întorc în anonimat.
A consemnat Petre Mihai BĂCANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu