Nu am nimic în comun cu “România lui Păunescu”
de Petru Clej (14-11-2010).
Reacția vehementă a unor cititori la articolele scrise săptămâna trecută de Vladimir Tismăneanu Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu http://www.acum.tv/articol/19872 și Ovidiu Ivancu Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii http://www.acum.tv/articol/19953 mă obligă să revin la subiectul AP.
Este greu de contestat ceea ce a scris Vladimir Tismăneanu și anume că Adrian Păunescu a fost o lichea politică și umană. Sigur că ceea ce susține Ovidiu Ivancu, anume că Adrian Păunescu nu a fost un poet genial, ci un versificator talentat, poate fi discutabil.
Dar nu asta contează, ci reacția furibundă, ca în urma unei ofense personale, a admiratorilor defunctului politician, poet, om de afaceri.
Nu l-am admirat niciodată pe Adrian Păunescu. Am fost de vreo două ori la spectacole ale Cenaclului Flacăra prin 1975 sau 1976 și am plecat deoarece lirismul patriotard îmi repugna de pe vremea aceea și prezența unor Mircea Vintilă sau Doru Stănculescu era complet umbrită de megalomanul poet care sufoca totul cu prezența lui (nu în ultimul rând fizică).
N-am să mă refer la Adrian Păunescu dinainte de 1989. Foarte puțini au fost rezistenți comuniști, dar nici nu au fost prea mulți cei care să se coboare (evident nu pe gratis) la nivelul de pupincurism la adresa lui Ceaușescu la care s-a coborât Păunescu, precum în Rusia lui Stalin, China lui Mao sau Coreea lui Kim Ir Sen.
Avea posibilitatea să se răscumpere, mai ales după ce a fost umplut de scuipat de sus până jos la gardul Ambasadei Statelor Unite de la București în decembrie 1989. N-a făcut-o. A continuat să fie implicat în mod malefic în primele rânduri ale vieții publice din România, mai întâi editând revistele Vremea și Totuși Iubirea, în care a făcut fuziunea valorilor de extremă stângă de dinainte de 1989 cu cele de extremă dreapta – naționalism exacerbat și xenofobie.
În 1992 a fost ales senator pe lista Partidului Socialist al Muncii, condus de fostul premier ceaușist Ilie Verdeț și a sprijinit în parlament, în cadrul “pentagonalei roșii” PDSR – PUNR – PRM – PSM – PDAR, guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, probabil cel mai corupt și incompetent guvern de după 1989. A votat sinistra lege 112/1995, prin care regimul Iliescu făcea ce nici Ceaușescu nu îndrăznise: să permită vânzarea pe nimic a imobilelor naționalizate (citește tâlhărite de statul comunist) către chiriașii care locuiau în ele. Nu veți fi surprinși să aflați că și Adrian Păunescu era chiriaș într-o astfel de locuință.
În 1996 candidează la președinția României obținând 0,7% din voturi. Nedescurajat de această palmă, Păunescu devine membru al PSD, condus de Ion Iliescu, și este ales senator în 2000, sprinjind un alt cabinet corupt, cel condus de Adrian Năstase.
Niciun un fel de răscumpărare sau căință pentru abjectul său comportament dinainte de 1989, dimpotrivă. Și totuși, Adrian Păunescu este plâns acum de nenumărați români, chipurile ca poet de talent. Acești români sunt de regulă naționaliști, ortodocși fervenți și uneori anti-comuniști convinși. Cum atunci de-l plâng pe cel care nu s-a dezis niciodată de comunism și de Nicolae Ceaușescu, cel care a persecutat mai mult ca oricare altul Biserica Ortodoxă?
Întrebare naivă, din moment ce sondajele de opinie arată că 2/3 dintre cei chestionați în România regretă comunismul, pe care-l consideră un sistem bun, dar aplicat greșit în practică și se declară, în proporție de 90% credincioși ortodocși.
În fine, o altă critică vehement adusă este legată de faptul că, potrivit religiei creştin-ortodoxe, nu am acorda mortului Păunescu un răgaz cuvenit. Alţii ne reproşează că „ne războim cu un mort şi n-am fi avut curajul să-l criticăm cât era încă în viaţă”. Acestora le răspundem că nu cu Adrian Păunescu „ne războim” ci cu ceaţa din mintea celor care îl regretă, confundând anii buni ai tinereţii lor cu singura „distracţie” de care au avut parte, între alte raţii (de ulei, de zahăr): Cenaclul Flacăra. Iar în ceea ce priveşte curajul, el n-ar trebui confundat cu politica de ignorare – în special la adresa celor care fac tot posibilul, călcând şi pe conştiinţe, la o adică, pentru a fi băgaţi în seamă.
În orice caz, nu vreau să am nimic de a face cu “România lui Păunescu”, dacă o astfel de Românie există. Această Românie reprezintă fuziunea valorilor extremei stângi cu cele ale extremei drepte, împletirea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, sinteză la care aspiră mulți dintre cei care-l plâng cu lacrimi de crocodil pe dinozaurul național-comunismului românesc, Adrian Păunescu.
E o Românie întoarsă cu fața spre trecut, o Românie în care demagogia, naționalismul pășunist, ipocrizia, abuzul de putere, indolența, fudulia sunt valorile de prim rang. Cu astfel de țară nu pot și nu vreau să am nimic în comun.
Este greu de contestat ceea ce a scris Vladimir Tismăneanu și anume că Adrian Păunescu a fost o lichea politică și umană. Sigur că ceea ce susține Ovidiu Ivancu, anume că Adrian Păunescu nu a fost un poet genial, ci un versificator talentat, poate fi discutabil.
Dar nu asta contează, ci reacția furibundă, ca în urma unei ofense personale, a admiratorilor defunctului politician, poet, om de afaceri.
Nu l-am admirat niciodată pe Adrian Păunescu. Am fost de vreo două ori la spectacole ale Cenaclului Flacăra prin 1975 sau 1976 și am plecat deoarece lirismul patriotard îmi repugna de pe vremea aceea și prezența unor Mircea Vintilă sau Doru Stănculescu era complet umbrită de megalomanul poet care sufoca totul cu prezența lui (nu în ultimul rând fizică).
N-am să mă refer la Adrian Păunescu dinainte de 1989. Foarte puțini au fost rezistenți comuniști, dar nici nu au fost prea mulți cei care să se coboare (evident nu pe gratis) la nivelul de pupincurism la adresa lui Ceaușescu la care s-a coborât Păunescu, precum în Rusia lui Stalin, China lui Mao sau Coreea lui Kim Ir Sen.
Avea posibilitatea să se răscumpere, mai ales după ce a fost umplut de scuipat de sus până jos la gardul Ambasadei Statelor Unite de la București în decembrie 1989. N-a făcut-o. A continuat să fie implicat în mod malefic în primele rânduri ale vieții publice din România, mai întâi editând revistele Vremea și Totuși Iubirea, în care a făcut fuziunea valorilor de extremă stângă de dinainte de 1989 cu cele de extremă dreapta – naționalism exacerbat și xenofobie.
În 1992 a fost ales senator pe lista Partidului Socialist al Muncii, condus de fostul premier ceaușist Ilie Verdeț și a sprijinit în parlament, în cadrul “pentagonalei roșii” PDSR – PUNR – PRM – PSM – PDAR, guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, probabil cel mai corupt și incompetent guvern de după 1989. A votat sinistra lege 112/1995, prin care regimul Iliescu făcea ce nici Ceaușescu nu îndrăznise: să permită vânzarea pe nimic a imobilelor naționalizate (citește tâlhărite de statul comunist) către chiriașii care locuiau în ele. Nu veți fi surprinși să aflați că și Adrian Păunescu era chiriaș într-o astfel de locuință.
În 1996 candidează la președinția României obținând 0,7% din voturi. Nedescurajat de această palmă, Păunescu devine membru al PSD, condus de Ion Iliescu, și este ales senator în 2000, sprinjind un alt cabinet corupt, cel condus de Adrian Năstase.
Niciun un fel de răscumpărare sau căință pentru abjectul său comportament dinainte de 1989, dimpotrivă. Și totuși, Adrian Păunescu este plâns acum de nenumărați români, chipurile ca poet de talent. Acești români sunt de regulă naționaliști, ortodocși fervenți și uneori anti-comuniști convinși. Cum atunci de-l plâng pe cel care nu s-a dezis niciodată de comunism și de Nicolae Ceaușescu, cel care a persecutat mai mult ca oricare altul Biserica Ortodoxă?
Întrebare naivă, din moment ce sondajele de opinie arată că 2/3 dintre cei chestionați în România regretă comunismul, pe care-l consideră un sistem bun, dar aplicat greșit în practică și se declară, în proporție de 90% credincioși ortodocși.
În fine, o altă critică vehement adusă este legată de faptul că, potrivit religiei creştin-ortodoxe, nu am acorda mortului Păunescu un răgaz cuvenit. Alţii ne reproşează că „ne războim cu un mort şi n-am fi avut curajul să-l criticăm cât era încă în viaţă”. Acestora le răspundem că nu cu Adrian Păunescu „ne războim” ci cu ceaţa din mintea celor care îl regretă, confundând anii buni ai tinereţii lor cu singura „distracţie” de care au avut parte, între alte raţii (de ulei, de zahăr): Cenaclul Flacăra. Iar în ceea ce priveşte curajul, el n-ar trebui confundat cu politica de ignorare – în special la adresa celor care fac tot posibilul, călcând şi pe conştiinţe, la o adică, pentru a fi băgaţi în seamă.
În orice caz, nu vreau să am nimic de a face cu “România lui Păunescu”, dacă o astfel de Românie există. Această Românie reprezintă fuziunea valorilor extremei stângi cu cele ale extremei drepte, împletirea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, sinteză la care aspiră mulți dintre cei care-l plâng cu lacrimi de crocodil pe dinozaurul național-comunismului românesc, Adrian Păunescu.
E o Românie întoarsă cu fața spre trecut, o Românie în care demagogia, naționalismul pășunist, ipocrizia, abuzul de putere, indolența, fudulia sunt valorile de prim rang. Cu astfel de țară nu pot și nu vreau să am nimic în comun.
La fiecare mana de versuri care gadilau placut simturile in continut intrau, in proportii egale, fara a fi trecute in declaratia de continut, urmatoarele elemente:
Agresivitate
Egoism
Mizantropie
Perfidie
Slugarnicie
Xenofobie
Insotite de urarea ,,Sa le consumati cu placere”. Intr-o vreme cand te asezai la coada in miezul noptii ca sa primesti putinul ce si se ,,da”, cine se mai sinchisea de ,,E-uri”?
e doar un amanunt. esentiala e necesitatea si calitatea articolului. jos palaria, stimate d-le petru clej.
Cât despre creştinismul românilor, în general, daţi-mi voie să afirm că nimic din ceea ce se petrece pe aceste meleaguri nu confirmă apartenenţa la o dreaptă credinţă. În afară de adularea moaştelor, de bătăliile date în preajma ţuţuroiului cu agheazmă, de perpetuele păcate şi iertări, de fanfaronada de la nunţi şi înmormântări, nimic nu-l mai leagă pe român de biserică. Nici nu prea are de ce atâta timp cât BOR a devenit o Companie naţională cu atribuţiuni ce depăşesc domeniul lumânărilor şi al tămâiei. A încerca să schimbi ideilor acestei părţi,educată de otv-uri, realităţi, antene şi cu care nici eu nu vreau să mă identific e ca şi cum ai încerca să navighezi contra vântului.
Unde ma despart de tine si de analiza ta este in implicarea religiei ortodoxe in aceasta isterie: totul nu este decat o manevra a PSD, care a vrut sa-l transforme in martir al neamului si s-a folosit masiv de RealitateaTV si de Antene in acest sens. Desigur, aparitia presedintelui Basescu la catafalc a fost regretabila, dar asta nu schimba faptul ca totul, absolut totul, este o operatiune politica – ceea ce este foarte grav.