Autoarea, Victoria Stoiciu crede că sistemul social din România ar fi totuși un soi de capitalism. O, adică, democrație, totuși. De fapt, lipsa capitaliștilor nu se datorează specificității estice. Ci blocajului pe care l-a exercitat capitalismul vestic, care nu a vea nevoie de concurenți ci de slugi, cărora să le dea ceea ce cade de la masa stăpânilor, ca la câinii de pază.
Îi propunem să adopte termenul inventat de alții : cleptocrația. Nu-i nici capitalism, nici socialism, nici dictatură, nici democrație. E o zeamă de curechi putrezi, care pute urât. Iar la suprafață înoată șobolani cenușii fericiți. Restul locuitorilor aceastei hrube cade la fund, mișcând disperat brațele ca să se salbveze de la înec, brațele cu care au pus voturi în urne, crezând că sunt liberi să aleagă și chiar ar avea între cine să aleagă.
Cu prietenie, Dan Culcer
Victoria STOICIU | Ce fel de capitalism pentru Europa de est?
Marx şi Weber s-au înşelat: nu există o singură destinaţie
„Ne-am împotmolit undeva la mijlocul drumului de tranziţie dinspre economia planificată către economia de piaţă. Am creat un hibrid al celor două sisteme“, declara cu ceva ani în urmă fostul preşedinte rus Boris Elţîn. Teza conform căreia capitalismul est-european e o caricatură deformată a capitalismului occidental este larg răspîndită, sintagma românească „capitalism de cumetrie“ reprezentînd formularea într-o manieră plastică a aceleiaşi teorii. Este legitim să ne întrebăm dacă reţeta noastră de capitalism e atît de radical diferită de avatarul său vest-european încît să putem vorbi de un model hibrid, de o struţo-cămilă inedită a cărei paternitate o putem revendica exclusiv şi care reprezintă contribuţia est-europeană la patrimoniul umanităţii. Ce fel de capitalism construim în România şi, în plan mai larg, în regiune şi prin ce se deosebeşte el atît de mult de capitalismul occidental?
Capitalismul fără capitalişti
O deosebire importantă este aceea că în România, ca şi în întreaga regiune, avem de-a face cu un „capitalism fără capitalişti“, după cum scriau într-o lucrare colectivă Gil Eyal, Ivan Szelenyi şi Eleanor R. Townsley. Imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste am fost puşi în situaţia de a construi capitalismul fără a avea însă acea clasă de proprietari şi deţinători de capital care să joace rolul pe care burghezia l-a avut în preajma naşterii capitalismului. Apariţia capitalismului occidental a fost rezultatul acumulării de capital de către pătura socială numită burghezie, acumulare care a impus ulterior o transformare a relaţiilor de producţie şi, consecutiv, a relaţiilor sociale. Cum să construieşti însă capitalismul în lipsa capitaliştilor? Desigur, capitaliştii noştri au început să răsară rapid, noii îmbogăţiţi s-au ivit peste noapte, dornici nevoie mare să construiască capitalismul luminos. Numai că între capitaliştii occidentali şi capitaliştii noştri iviţi din neant e o diferenţă ca de la cer la pămînt. Circumstanţa care a permis apariţia şi dezvoltarea capitalismului a fost victoria obţinută de burghezie în a legitima simbolic capitalul economico-financiar, a cărei posesoare era, în raport cu capitalul social, deţinut exclusiv de aristocraţie. Dacă în feudalism privilegiile şi rangul erau cele care atrăgeau după sine şi capitalul economic, în capitalism ecuaţia s-a inversat şi banii au devenit sursa poziţiei sociale, a privilegiilor şi a puterii. Or, ceea ce s-a întîmplat la noi, în Estul Europei şi în România în particular, a fost un scenariu pe dos: capitaliştii noştri şi-au folosit capitalul social pentru a obţine capital economic. Tehnocraţii fostului regim, indivizi apropiaţi într-un fel sau altul structurilor de putere ale statului, au făcut uz de reţeaua lor socială pentru a obţine fabrici, uzine, contracte şi alte bunuri care au contribuit rapid la apariţia capitaliştilor autohtoni. În loc să se constituie împotriva structurilor dominante de putere, împotriva establishment-ului, cum s-a întîmplat în Europa de Vest, capitalismul est-european s-a constituit pe seama establishment-ului şi cu resursele acestuia. Este ca şi cum în Europa de Vest burghezia s-ar fi constituit preponderent din aristocraţii vechiului regim, schimbaţi brusc la faţă după ce s-au prins din ce direcţie bate vîntul, dornici nevoie mare să se înfrupte cît mai mult din proprietatea regală desfiinţată.
Trecerea de la plan la clan
Se spune că în capitalism „există o singură culoare – cea verde“, a dolarului adică, şi toate celelalte, rasă, religie, sex, îi sînt subordonate. Cu alte cuvinte, banul este singurul criteriu de discriminare în societate, el stabileşte ierarhiile, el distribuie puterea. În capitalismul autohton însă traiectoria cea mai des întîlnită este aceea a convertirii capitalului social în capital economic. În România, criteriul principal de discriminare continuă să rămînă „pilele“, şi nu banii. Din acest punct de vedere, cei care susţin că tranziţia în Europa de Est nu s-a făcut de la plan la economie de piaţă, ci de la plan la clan, au perfectă dreptate.
Or, supremaţia capitalului social este trăsătura specifică feudalismului şi, de asemenea, comunismului est-european, unde capitalul politic era doar o variaţie a capitalului social. Din această perspectivă, capitalismul nostru este pre-modern, de castă, el funcţionează după reguli feudale. Logica instituţională a fost şi este în continuare subminată de logica relaţională, iar instituţiile au devenit organisme kafkiene puse în slujba favoritismelor.
Capitalismul nostru este făţarnic: în timp ce în public face pledoaria unor valori, în culise joacă după alte reguli. Face apologia pieţei libere, dar între timp dă vioi din coate pentru a închide uşile tuturor neaveniţilor care dau crezare demagogiei sale. Laudă concurenţa şi beneficiile acesteia, dar nu ezită deloc să le frîngă gîtul celor care îndrăznesc să creeze concurenţă. Pledează pentru principiile laissez faire-ului, pentru un stat minimal, pentru taxe scăzute, dar în acelaşi timp trăieşte pe seama statului şi se îndoapă copios cu banii adunaţi din taxe. Regulile şi legile capitalismului de tip occidental de secol XIX nu se aplică decît undeva, jos, în subsolurile şi straturile inferioare ale economiei, unde profiturile sînt totdeauna limitate şi nu există mize serioase pentru marii jucători.
O altă particularitate a capitalismului est-european e aceea că el nu constituie rezultatul unei evoluţii organice, ci este produsul unui proiect. Or, din acest punct de vedere – al modalităţii de implementare – el se aseamănă cu comunismul: conţine toate ingredientele unui proiect de inginerie socială, inclusiv tentaţiile utopice şi justificarea prezentului prin apelul la viitor. Capitalismul s-a înfăptuit la noi printr-o restructurare fundamentală a instituţiilor economice de sus în jos, exact invers decît echivalentul său vest-european. E adevărat, tipul de violenţă utilizat pentru a modela societatea şi economia conform unor noi tipare imaginate de o elită culturală şi economică nu se compară nici pe departe în intensitate cu violenţa de care a făcut uz comunismul în încercarea sa similară de a revoluţiona realul: închisorile nu au fost umplute de disidenţi anti-capitalişti şi nimeni nu a fost trimis la Canal. Cu toate acestea, noua putere a făcut uz de toate resursele coercitive legitime pentru a-şi impune propria viziune împotriva unei societăţi care agoniza ca urmare a intervenţiilor chirurgicale făcute în numele economiei de piaţă. Rănile şi traumele sociale provocate de aceste transformări artificiale, venite de sus, de „la stăpînire“, au fost mereu prezentate ca sacrificii necesare, scuzate de măreţia idealului urmărit.
Toate teoriile care pun accent pe caracterul hibrid, intermediar şi tranzitoriu al capitalismului est-european nu fac decît să întreţină ideea existenţei unei „faze superioare“ a capitalismului, ce urmează a fi atinsă în viitor şi care va duce la dispariţia tuturor defecţiunilor actuale ale sistemului, aşa cum dictatura proletariatului urma să dispară o dată cu instaurarea comunismului din stadiul superior. Dar întocmai cum anii treceau, construcţia socialismului luminos avansa, însă epoca de aur promisă întîrzia să se arate, ceea ce făcea ca dezamăgirea şi deziluzionarea oamenilor să capete în intensitate, tot astfel se întîmplă şi astăzi. Utopia care întîrzie să devină realitate şi plăgile sociale provocate de eforturile construcţiei capitalismului au făcut ca sprijinul pentru economia de piaţă să scadă dramatic în regiune în ultimii 10 ani. În Ungaria, de exemplu, susţinătorii capitalismului au scăzut de la 80% la 46% din 1991 pînă în 2009, în Bulgaria de la 73% la 53%, în Lituania de la 76% la 50%. Declinul vertiginos al popularităţii capitalismului a transformat Europa de Est în una dintre regiunile cu nivel scăzut de simpatie pentru economia de piaţă: în 2007, înainte de criza economică, acesta era de 56%, numai cu un procent peste America Latină (55%) şi la mare distanţă de Africa (75%), Asia (72%), America de Nord (70%) sau Europa de Vest (69%). Fundamental, asta înseamnă că oamenii nu gîndesc atît de nuanţat pe cît o fac analiştii şi teoreticienii: pentru ei, capitalismul este capitalism, indiferent că este de cumetrie sau nu, indiferent că noi îl considerăm un hibrid sau o fază intermediară. Cîte feluri de capitalism există?
De fapt, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă capitalismul est-european e, într-adevăr, un model degenerat al capitalismului „autentic“ sau pur şi simplu e un alt tip de capitalism. Sociologi precum Karl Marx sau Max Weber considerau capitalismul ca avînd o singură destinaţie. Dar afirmaţiile lor erau făcute înaintea răspîndirii capitalismului la scară globală. Istoria recentă ne înfăţişează o multitudine de capitalisme: de la capitalismul chinez, care coexistă foarte bine alături de un regim autoritar, trecînd prin capitalismul est-european şi terminînd cu capitalismul nord-american. La o adică, inclusiv conceptul de capitalism est-european se suprapune peste o realitate atît de eterogenă, încît termenul nu reuşeşte să surprindă complexitatea tuturor fenomenelor pe care pretinde că le descrie. Nu este o greşeală să pui semnul egalităţii între capitalismul rusesc şi cel ceh sau cel românesc?
E posibil ca ipoteza conform căreia capitalismul este incompatibil cu lipsa de libertate (vezi China) sau cu dominaţia capitalului social în raport cu cel economic (vezi România) să fie falsă. E posibil ca niciodată capitalismul să nu ducă la democraţie, să nu genereze necesarmente prosperitate şi să coexiste foarte bine cu sistemele clientelare sau chiar mafiote. La urma urmei, de ce nu ar putea fi însuşi capitalismul vest-european doar o formă specifică de manifestare a unui sistem economic pe care îl numim generic capitalism şi a cărui trăsătură dominantă nu este nici supremaţia banului, nici triumful instituţionalismului asupra favoritismului, fiind pur şi simplu, aşa cum susţinea Al Capone, „înşelătoria legitimă a clasei dominante“.
Capitalismul fără capitalişti
O deosebire importantă este aceea că în România, ca şi în întreaga regiune, avem de-a face cu un „capitalism fără capitalişti“, după cum scriau într-o lucrare colectivă Gil Eyal, Ivan Szelenyi şi Eleanor R. Townsley. Imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste am fost puşi în situaţia de a construi capitalismul fără a avea însă acea clasă de proprietari şi deţinători de capital care să joace rolul pe care burghezia l-a avut în preajma naşterii capitalismului. Apariţia capitalismului occidental a fost rezultatul acumulării de capital de către pătura socială numită burghezie, acumulare care a impus ulterior o transformare a relaţiilor de producţie şi, consecutiv, a relaţiilor sociale. Cum să construieşti însă capitalismul în lipsa capitaliştilor? Desigur, capitaliştii noştri au început să răsară rapid, noii îmbogăţiţi s-au ivit peste noapte, dornici nevoie mare să construiască capitalismul luminos. Numai că între capitaliştii occidentali şi capitaliştii noştri iviţi din neant e o diferenţă ca de la cer la pămînt. Circumstanţa care a permis apariţia şi dezvoltarea capitalismului a fost victoria obţinută de burghezie în a legitima simbolic capitalul economico-financiar, a cărei posesoare era, în raport cu capitalul social, deţinut exclusiv de aristocraţie. Dacă în feudalism privilegiile şi rangul erau cele care atrăgeau după sine şi capitalul economic, în capitalism ecuaţia s-a inversat şi banii au devenit sursa poziţiei sociale, a privilegiilor şi a puterii. Or, ceea ce s-a întîmplat la noi, în Estul Europei şi în România în particular, a fost un scenariu pe dos: capitaliştii noştri şi-au folosit capitalul social pentru a obţine capital economic. Tehnocraţii fostului regim, indivizi apropiaţi într-un fel sau altul structurilor de putere ale statului, au făcut uz de reţeaua lor socială pentru a obţine fabrici, uzine, contracte şi alte bunuri care au contribuit rapid la apariţia capitaliştilor autohtoni. În loc să se constituie împotriva structurilor dominante de putere, împotriva establishment-ului, cum s-a întîmplat în Europa de Vest, capitalismul est-european s-a constituit pe seama establishment-ului şi cu resursele acestuia. Este ca şi cum în Europa de Vest burghezia s-ar fi constituit preponderent din aristocraţii vechiului regim, schimbaţi brusc la faţă după ce s-au prins din ce direcţie bate vîntul, dornici nevoie mare să se înfrupte cît mai mult din proprietatea regală desfiinţată.
Trecerea de la plan la clan
Se spune că în capitalism „există o singură culoare – cea verde“, a dolarului adică, şi toate celelalte, rasă, religie, sex, îi sînt subordonate. Cu alte cuvinte, banul este singurul criteriu de discriminare în societate, el stabileşte ierarhiile, el distribuie puterea. În capitalismul autohton însă traiectoria cea mai des întîlnită este aceea a convertirii capitalului social în capital economic. În România, criteriul principal de discriminare continuă să rămînă „pilele“, şi nu banii. Din acest punct de vedere, cei care susţin că tranziţia în Europa de Est nu s-a făcut de la plan la economie de piaţă, ci de la plan la clan, au perfectă dreptate.
Or, supremaţia capitalului social este trăsătura specifică feudalismului şi, de asemenea, comunismului est-european, unde capitalul politic era doar o variaţie a capitalului social. Din această perspectivă, capitalismul nostru este pre-modern, de castă, el funcţionează după reguli feudale. Logica instituţională a fost şi este în continuare subminată de logica relaţională, iar instituţiile au devenit organisme kafkiene puse în slujba favoritismelor.
Capitalismul nostru este făţarnic: în timp ce în public face pledoaria unor valori, în culise joacă după alte reguli. Face apologia pieţei libere, dar între timp dă vioi din coate pentru a închide uşile tuturor neaveniţilor care dau crezare demagogiei sale. Laudă concurenţa şi beneficiile acesteia, dar nu ezită deloc să le frîngă gîtul celor care îndrăznesc să creeze concurenţă. Pledează pentru principiile laissez faire-ului, pentru un stat minimal, pentru taxe scăzute, dar în acelaşi timp trăieşte pe seama statului şi se îndoapă copios cu banii adunaţi din taxe. Regulile şi legile capitalismului de tip occidental de secol XIX nu se aplică decît undeva, jos, în subsolurile şi straturile inferioare ale economiei, unde profiturile sînt totdeauna limitate şi nu există mize serioase pentru marii jucători.
O altă particularitate a capitalismului est-european e aceea că el nu constituie rezultatul unei evoluţii organice, ci este produsul unui proiect. Or, din acest punct de vedere – al modalităţii de implementare – el se aseamănă cu comunismul: conţine toate ingredientele unui proiect de inginerie socială, inclusiv tentaţiile utopice şi justificarea prezentului prin apelul la viitor. Capitalismul s-a înfăptuit la noi printr-o restructurare fundamentală a instituţiilor economice de sus în jos, exact invers decît echivalentul său vest-european. E adevărat, tipul de violenţă utilizat pentru a modela societatea şi economia conform unor noi tipare imaginate de o elită culturală şi economică nu se compară nici pe departe în intensitate cu violenţa de care a făcut uz comunismul în încercarea sa similară de a revoluţiona realul: închisorile nu au fost umplute de disidenţi anti-capitalişti şi nimeni nu a fost trimis la Canal. Cu toate acestea, noua putere a făcut uz de toate resursele coercitive legitime pentru a-şi impune propria viziune împotriva unei societăţi care agoniza ca urmare a intervenţiilor chirurgicale făcute în numele economiei de piaţă. Rănile şi traumele sociale provocate de aceste transformări artificiale, venite de sus, de „la stăpînire“, au fost mereu prezentate ca sacrificii necesare, scuzate de măreţia idealului urmărit.
Toate teoriile care pun accent pe caracterul hibrid, intermediar şi tranzitoriu al capitalismului est-european nu fac decît să întreţină ideea existenţei unei „faze superioare“ a capitalismului, ce urmează a fi atinsă în viitor şi care va duce la dispariţia tuturor defecţiunilor actuale ale sistemului, aşa cum dictatura proletariatului urma să dispară o dată cu instaurarea comunismului din stadiul superior. Dar întocmai cum anii treceau, construcţia socialismului luminos avansa, însă epoca de aur promisă întîrzia să se arate, ceea ce făcea ca dezamăgirea şi deziluzionarea oamenilor să capete în intensitate, tot astfel se întîmplă şi astăzi. Utopia care întîrzie să devină realitate şi plăgile sociale provocate de eforturile construcţiei capitalismului au făcut ca sprijinul pentru economia de piaţă să scadă dramatic în regiune în ultimii 10 ani. În Ungaria, de exemplu, susţinătorii capitalismului au scăzut de la 80% la 46% din 1991 pînă în 2009, în Bulgaria de la 73% la 53%, în Lituania de la 76% la 50%. Declinul vertiginos al popularităţii capitalismului a transformat Europa de Est în una dintre regiunile cu nivel scăzut de simpatie pentru economia de piaţă: în 2007, înainte de criza economică, acesta era de 56%, numai cu un procent peste America Latină (55%) şi la mare distanţă de Africa (75%), Asia (72%), America de Nord (70%) sau Europa de Vest (69%). Fundamental, asta înseamnă că oamenii nu gîndesc atît de nuanţat pe cît o fac analiştii şi teoreticienii: pentru ei, capitalismul este capitalism, indiferent că este de cumetrie sau nu, indiferent că noi îl considerăm un hibrid sau o fază intermediară. Cîte feluri de capitalism există?
De fapt, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă capitalismul est-european e, într-adevăr, un model degenerat al capitalismului „autentic“ sau pur şi simplu e un alt tip de capitalism. Sociologi precum Karl Marx sau Max Weber considerau capitalismul ca avînd o singură destinaţie. Dar afirmaţiile lor erau făcute înaintea răspîndirii capitalismului la scară globală. Istoria recentă ne înfăţişează o multitudine de capitalisme: de la capitalismul chinez, care coexistă foarte bine alături de un regim autoritar, trecînd prin capitalismul est-european şi terminînd cu capitalismul nord-american. La o adică, inclusiv conceptul de capitalism est-european se suprapune peste o realitate atît de eterogenă, încît termenul nu reuşeşte să surprindă complexitatea tuturor fenomenelor pe care pretinde că le descrie. Nu este o greşeală să pui semnul egalităţii între capitalismul rusesc şi cel ceh sau cel românesc?
E posibil ca ipoteza conform căreia capitalismul este incompatibil cu lipsa de libertate (vezi China) sau cu dominaţia capitalului social în raport cu cel economic (vezi România) să fie falsă. E posibil ca niciodată capitalismul să nu ducă la democraţie, să nu genereze necesarmente prosperitate şi să coexiste foarte bine cu sistemele clientelare sau chiar mafiote. La urma urmei, de ce nu ar putea fi însuşi capitalismul vest-european doar o formă specifică de manifestare a unui sistem economic pe care îl numim generic capitalism şi a cărui trăsătură dominantă nu este nici supremaţia banului, nici triumful instituţionalismului asupra favoritismului, fiind pur şi simplu, aşa cum susţinea Al Capone, „înşelătoria legitimă a clasei dominante“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu