ION COJA. Adrian Păunescu. Poet național? Poet sau versificator?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Adrian Păunescu. Poet național? Poet sau versificator?

Convorbiri lămuritoare cu ION  COJA

Domnule profesor ION COJA, publicul nostru este divizat între cei care îl consideră pe Adrian Păunescu poet național și cei care îl consideră că nu a fost nici poet, ci un versificator. De care parte a baricadei vă aflați?

În mod sigur, oricât de mult l-am prețui pe Adrian Păunescu, mai presus de orice trebui să prețuim cuvintele de care ne folosim. Poet național este unul singur în literatura română. Iar dacă totuși relaxăm criteriile și instituim o categorie de poeți care se pot numi naționali, atunci, alături de Eminescu, nu putem pune totuși decât o mână de poeți, câțiva. N-aș îndrăzni să-i numesc. Dar Adrian Păunescu nu ar fi printre ei. Poate-poate, dintre cei pe care i-am cunoscut personal, Grigore Vieru. Dar nu-mi cere mai multe explicații. Cel mai corect ar fi să mergem pe mâna lui G.Călinescu, să ne bucurăm că avem un mare poet național, al cărui loc în conștiința publică românească nu-l are un Goethe sau un Hugo ori chiar Dante sau Shakespeare în ierarhia de valori ale propriului popor. Pentru români, Mihai Eminescu înseamnă mult mai mult decât Goethe pentru germani ș.a.m.d. Eminescu merită un statut unic și acela nu poate fi altul decât cel de poet național. Prin definiție, aș zice, numai unul poate fi poetul național. Slavă Domnului că îl avem!

Ați ținut la Adrian Păunescu?

În timp, din ce în ce mai mult! Prețuirea mea a plecat de la un prag foarte jos și a sporit mereu. Când l-am cunoscut mai bine, a câștigat în ochii mei. Ținea și el la mine, ținea la mulți dintre colegi și confrați. Nu era capabil de invidie sau gelozie. Știa și putea să se bucure de succseul și meritele altuia! Le recunoștea cu seninătate și la adversari! O calitate rară printre scriitori și printre oameni, în general.

Ce a fost Adrian Păunescu, poet sau versificator?

Se poate imagina o definiție a poeziei pe care Adrian Păunescu să n-o poată satisface decât foarte rar. Dar din acel unghi de vedere, poeții din literatura română și din oricare altă literatură i-ai număra pe degete! Însuși Eminescu nu ar fi poet în toate poeziile sale. În plus, după acea definiție „restrictivă” sau „restrânsă” a poeziei, poți găsi poezie și în afara literaturii, a textului. În alte arte sau chiar în gesturi, există momente ori stări încărcate de poezie... În general, când spui poezie, ar fi vorba de a da glas unor simțăminte rare, nu de fiecare zi, care nu pot fi reduse la nici unul dintre cuvintele graiului. Poezia se produce atunci când reușești să spui ceea ce este imposibil de spus în limba respectivă! Poetul depășește limitele graiului, regulile acestuia, și produce un text care este incorect bunăoară gramatical: Peste vârfuri trece lună... Până la Eminescu s-a spus luna, articulat. Eminescu se abate de la regula articulării substantivelor subiect și în felul acesta spune ceva ce nu se putea spune în limba standard... Luna, în acest vers, nu mai este un obiect, ci altceva. În limba română subiectul poate fi nearticulat dacă este numele unei entități abstracte, fără contur precis: În pădure era liniște... Nu pot să spun În pădure era lup sau copac.  Indicibilul... Inefabilul... Limbajul popular își recunoaște cinstit neputința: era frumoasă de nespus!... Poet este cel care reușește, numai el știe cum, să spună ceea ce este îndeobște „de nespus”. Îl găsim și în poeziile lui Adrian Păunescu, dar mult mai rar decât la Nichita Stănescu sau Vieru... Așa cum s-a întâmplat și la vremea respectivă, când românii au ajuns să-i compare pe cei doi mari contemporani, Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu. La primul, raportul dintre versificare și poezie era altul decât la Eminescu, ale cărui poezii erau mai ...poetice, cu densitate poetică mai mare, dacă pot spune așa!... La fel, în poeziile publicate de Eminescu este mai multă poezie decât în cele neterminate și rămase nepublicate. Fragmentar însă, găsim poezie și în acestea.
Dar într-o poezie nu trebuie apreciată numai poezia – repet: greu de întâlnit! Mai există și literatura! Un text în versuri poate fi literatură, chiar dacă nu este și poezie! Dacă are literaritate! Ceea ce nu e de colo și nu este, nici literaritatea, oricui accesibilă. Aceste poezii, care îndeplineasc condiția literarității, sunt demne de prețuirea noastră, ele aparțin literaturii, și nu este deloc puțin!
Se publică mii de volume de versuri, care nu îndeplinesc criteriul literarității. Gunoaie, maculatură! Poezia lui Adrian Păunescu este însă literatură, aparține literaturii.

Toate poeziile?

Mda, sunt cam multe! Eu nu sunt un cititor al poeziilor lui Păunescu. N-am nicio carte de-a lui Păunescu... O spun cu regret. Poeziile pe care le cunosc au fost selectate în vreun fel, le-a recitat Păunescu într-un anume moment și se potriveau de minune momentului, ca un fel de comentariu literar, superior literar. Faptul că a scris multe poezii ocazionale sau ocazionate este, probabil, un semn de diluare a „substanței poetice”, chiar și a literarității. În plus, ca un punct de vedere personal, aș zice că poezia este și o chestiune de vârstă. Poezia poezie, vreau să zic. Când eram student, circula o întrebare care ne punea în mare încurcătură: ce s-ar fi întâmplat cu poetul Eminescu dacă trăia până la 70-80 de ani?... Pe vremea aceea nu se cunoștea corespondența lui Eminescu cu Veronica Micle. Într-una din epistole, Mihai Eminescu, la 30 de ani, declară că se simte tot mai bătrân ca să mai scrie poezie, că se gândește ca într-un viitor apropiat să se lase de poezie... Nu spune că se va lăsa de literatură! Ci de poezie! E mult bun simț în această afirmație și multă teorie literară, dacă vrei. Poezia este greu s-o trăiești la vârste mai înaintate... Cu cât trăim mai mult, cu atât sunt mai multe compromisurile făcute, sporesc motivele de a nu te uita cu încântare în oglindă! Poezia aparține vârstei avânturilor, îi este indispensabil elanul, elanul pe care începi să-l pierzi când viața ta intră pe panta descendentă!... Și o anumită puritate, sete de absolut, de care te vindecă anii!... Desigur, poți să-mi citezi nume celebre pentru a mă contrazice. Fie, vor fi fiind și excepții!

Tudor Arghezi, de exemplu!

E bun exemplul. Numai că o poezie ca Duhovnicească nu a fost scrisă la 70 de ani. La 70 de ani a scris Cântare Omului sau 1907, în care găsești și poezie, pe ici, pe colo, în rest literatură, de cea mai bună calitate! Dar literatură, nu poezie!

În concluzie?

Este regretabil că Adrian Păunescu nu s-a ocupat el însuși de o antologie a poeziilor sale, în care să le adune pe cele mai bune... Nu cred că nu i-a trecut prin cap această idee. Însă la cât de mult se iubea pe sine, nu s-a îndurat să taie din propria sa carne! Cred că ar fi avut sentimentul că se auto-amputează... Era totuși o persoană copleșită de sine însuși! Era copleșitor și pentru alții, dar și pentru sine! Revista Flacăra lui Adrian Păunescu a fost, în mod simptomatic, o revistă de autor, menită să-l publice integral pe director, era mereu plină, prea plină de producțiile proprietarului. Nu știu dacă de la Păunescu rămâne vreun text inedit, nepublicat de autor. A considerat că tot ce a scris merită publicat. La fel cum era tentat să povestească tot ce i se întâmplă!... Odată, la o aniversare a sa, mi-a cerut părerea despre sărbătorit. I-am răspuns sincer și prietenește că sărbătoritul ar trebui să-și ia o vacanță de la Adrian Păunescu, un concediu de câteva zile măcar. Să nu mai fie zi de zi, ceas de ceas în slujba imaginii lui Adrian Păunescu! Nu cred că a publicat acel text, dar nu s-a supărat. Din păcate nici nu mi-a luat în seamă sfatul... Poate că ar mai fi trăit și azi! Altminteri, Andrei, băiatul său, ar putea să fie cel care să se încumete să dea pe piață o selecție a celor mai frumoase poezii ale lui Adrian Păunescu. Printre ele, sunt sigur, vor fi și câteva ...poezii! Nu puține!

Care este amintirea cea mai frumoasă cu Adrian Păunescu?

Sunt mai multe, dar de interes public este să vă spun că la un  moment dat, după ce mi-a publicat câteva texte mai dificile, mai îndrăznețe, mi-a zis cam așa: Domnule Coja (sau Ioane?), am impresia că mă testezi! Că vrei să mă prinzi cu un articol pe care eu să nu ți-l public! Ei bine, punem pariu că o să-ți public toate textele?... Și așa a făcut. Este singurul director de revistă care mi-a publicat tot ce i-am trimis spre publicare! Uneori punea supratitlul Opinii strict personale, dar publica! A fost cu siguranță un mare ziarist! Fără egal, probabil. Adică cel mai mare, cu impactul cel mai mare asupra contemporanilor.

Puteți numi totuși un gest de-al lui Păunescu cu care nu sunteți de acord? O faptă pe care i-ați reproșa-o?

L-am întrebat odată ce naiba a căutat de a ieșit din casă pe 22 decembrie! Ce credea că va înțelege lumea din faptul că participa și el la entuziasmul general?! ...Dacă am înțeles bine răspunsul său, a invocat faptul că  fusese chemat de Ceaușescu să apară în seara de 21 decembrie și să le vorbească românilor cum numai el putea să le vorbească, pentru a le explica ce era de explicat, din punctul de vedere al lui Ceaușescu. A refuzat și ar fi vrut să afle toți românii că l-a refuzat pe Ceaușescu... Ceea ce îi spăla, credea el, multe din păcate... Dacă mă gândesc bine, acum dacă mă gândesc, aș spune că acela a fost momentul de grație pe care l-a ratat Păunescu: să apară în fața întregului neam și să ne deschidă ochii asupra a ceea ce era de bănuit că se va întâmpla! Deci – o zic acum, îmi pare rău pentru Păunescu și pentru noi că în seara de 21 decembrie 1989 Adrian Păunescu a refuzat să ia apărarea regimului pe care l-a preamărit!... Merita să i se ia apărarea! Iar Păunescu avea de unde să știe asta. Eu nu aveam de unde. Abia după aceea, după ceva vreme, m-am dumirit. Dar fără ajutorul lui Păunescu... Și la o ședință a comisiei de cultură a Senatului, unde eram colegi, nu știu cum a venit vorba și i-am zis: Comunismul în România reușise, domnule! De-aceea a trebuit să dispară!... N-am să uit privirea cu care s-a uitat la mine Păunescu... S-a oprit din expozeul pe care îl făcea și s-a uitat mut la mine, fără replică, vizibil tulburat. ...E mai greu să spun ce era de înțeles din acea privire! Căci n-a comentat în niciun fel!
„Comunismul în România reușise! De aceea a trebuit să dispară!” Cum vine asta?
Cum ai auzit! Dar ăsta este alt subiect, îl lăsăm pentru altădată. Destul pentru azi!

A consemnat Nikita Vancea
Bucuresti, 20 noiembrie 2010