Alexandru Melian. RELIEFUL STILISTIC AL PUBLICISTICII LUI EMINESCU

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer 

I. STudii

RELIEFUL STILISTIC AL PUBLICISTICII LUI EMINESCU

În pofida controverselor sau a negaţiilor, oscilând între teribilism şi obtuzitate, publicistica lui M. Eminescu, echivalentă, în plan valoric, poeziei rămâne o dimensiune profund definitorie a operei. Ea s-a impus atât la vremea publicării, cât şi în posteritate prin ideatică, prin pasiunea credinţei într-o tablă de valori elevantă, prin strălucirea expresivă.

Ultima dintre trăsături a fost adeseori evidenţiată şi, de câteva ori analizată, îndeosebi din perspectivă lingvistică. Lucrarea de faţă îşi propune să pozitiveze analitic impresia puternică pe care textul publicistic eminescian o generează la nivelul limbajului.

Cea dintâi marcă a acestei impresii este dată de o percepţie oarecum paradoxală. Parcurgându-i publicistica, parcurgând şi nu foiletând ori citind în diagonală ai sentimentul unei duble identificări; pe de o parte îl descoperi pe poet, pe prozator, pe dramaturg, pe de alta te frapează revelaţia unei personalităţi care, integrând deschiderile amintite, se dezvăluie altceva şi altcumva. El nu este un scriitor de ficţiune care practică amatoristic şi ca pe un fel de hoby deconectant o gazetărie de circumstanţă şi eventual de vacanţă, nu este nici un funcţionar al condeiului, mai mult sau mai puţin mercenar, el ne dezvăluie un fel de ipostază simetrică a câtorva dintre eroii săi emblematici: Andrei Mureşeanu şi Proletarul, Demonul şi Sardariul haiducul, Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare, Arbore şi Bodei, Ion şi Toma Nour. Ipostază care, esenţializată, o şi aflăm într-una din întruchipările lui lirice de o tulburătoare relevanţă. E vorba de Doina, acel poem emblematic în care invocaţia este produsul unui spirit ofensiv şi încrezător, al unei conştiinţe misionare şi justiţiare, şi în care poetul ascultă plângerile poporului său, dezvăluie esenţa faptelor generatoare de suferinţă şi deznădejde şi propune soluţia tămăduitoare, sub semnul încifrării în simbol.

Gazetăria eminesciană a fost destin şi opţiune, aşa cum a fost şi poezia lui. Nu e deloc lipsit de semnificaţie că în cele 16 vol. ale ediţiei critice, 5 sunt consacrate publicisticii, tot atât cât şi poeziei, şi că angajarea gazetărească începe în 1870 şi se sfârşeşte în 1889. De aici a rezultat nu numai constanţa implicării gazetăreşti, în istoria dramatică a timpului, ci şi, între altele instituirea unui limbaj adecvat domeniului şi acelei componente a structurii sale de adâncime pe care opera artistică a sublimat-o ori, uneori, a tăcut-o.

După ce ai descoperit şi savurat forţa expresivă a limbajului publicistic, cea dintâi tentaţie este să cauţi un răspuns la întrebarea: care este sursa acestei expresivităţi? Reiterând aprecierea devenită loc comun că ne aflăm în faţa unui excepţional artist al cuvântului, cu tot ceea ce o asemenea apreciere presupune, ni se pare că un rol fundamental în configurarea limbajului său publicistic l-a avut conştiinţa rostuitoare a celui care s-a simţit hărăzit unei misiuni de apostol. ,,Vocea lui Dumnezeu, este vocea poporului scria el în mss. 2255; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este chipul poporului, dau înţeles glasului poporului, sunt eu (un geniu) vocea lui Dumnezeu". În această perspectivă, finalitatea deliberată a actului gazetăresc era a convinge şi a învinge. În consecinţă, dimensiunea informativă este aproape mereu subordonată celei analitice şi combative, iar forma discursului se particularizează graţie atitudinii polemice, prezentă în mai toate manifestările. Direct legată de aceasta şi generând consecinţe stilistice de prim ordin este construcţia majorităţii articolelor pe temeiul prezenţei presupune a interlocutorului, de cele mai multe ori aflat pe baricade opuse. Uneori adresantul, destinatarul este chiar cel în numele căruia ,,a apucat fierul roşu cu mâinile nude". Iată, de pildă un fragment dinspre finalul articolului închinat lui Grigore Ghica Voievod, domnitorul asasinat de răpitorii Bucovinei: ,,Popor românesc! mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare. Dacă fii tăi ar fi fost uniţi întotdeauna, atunci şi pământul strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacul de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii. Nu merge la mormintele Domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi să te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, cari oricât de deosebiţi ar fi la păreri, fraţi sunt, fiii aceleiaşi mame sunt". Relieful stilistic al unui asemenea text şi impactul emoţional pe care-l determină în cititor se distinge însă de cel rezultat din abordarea unui ,,interlocutor" adversar supus discreditării. În acest caz, structura de dialog implicit, dinamica mesajului şi coloratura expresiei capătă o altă relevanţă, pentru că şi finalitatea este alta. Să cităm spre exemplificare un eşantion din pamfletul provocat de un articol publicat în ziarul ,,Românul", despre cărţile de citire: ,,Dar până şi de bietele «Cărţi de citire» vă legaţi, cari ar trebui să fie obiect de îngrijire naţională ca şi textul Bibliei? Ş-aci vreţi să vă arătaţi filozofia de ţap în toată goliciunea ei? Dar nu vedeţi că nu ştiţi scrie româneşte, pentru că în viaţă-ve n-aţi avut o carte de citire în mână? Nu vedeţi că nu gândiţi româneşte, pentru că titva voastră strâmtă nu s-a îndeletnicit cu o asemenea carte de folos?".

Ceea ce se impune după relevarea unor asemenea caracteristici este a pune în evidenţă cum se construieşte discursul şi care-i sunt efectele, tocmai ca urmare a modului de funcţionare a raportului emiţător-receptor.

Chiar dacă invariantele amintite sunt detectabile mai pretutindeni, ele se particularizează în funcţie de caracterul intervenţiei publicistice, de destinatarul mesajului, de importanţa subiectului. Fiecare dintre acestea se individualizează într-o anume măsură şi în raport cu domeniile de referinţă. Se ştie că publicistica lui a abordat două zone fundamentale de interes: pe de o parte viaţa culturală vizând, în primul rând, teatrul, limba şi literatura, învăţământul, pe de altă parte viaţa social-politică, în toate manifestările ei de importanţă majoră. Relieful stilistic, păstrându-şi invariantele, îşi conturează identitatea în raport cu cele două zone. Astfel, discursul publicistic, având ca obiect cultura, are un caracter preponderent scriptural, generat de o atitudine intelectuală sobră în cadrul căreia rigoarea, limbajul de specialitate, colorat neologistic, şi nu în ultimul rând conştiinţa unui destinatar avizat, se configurează stilistic, dincolo de un anume vocabular şi mai ales de o anume turnură a frazei prin cultivarea ironiei, a sintaxei arborescente şi a formulei sentenţioase. Precizând că articolele apreciative, precum cele consacrate lui Bălcescu, Slavici, Haşdeu ori Creangă, de pildă, au o altă frazare, nu numai prin ideatică dar şi din punctul de vedere al limbajului alegem un exemplu mai apropiat de discursul prilejuit de realitatea social-politică. Este vorba de cunoscutul articol ,,Literatura de Botoşani".

,,Ştiam odată, că în vechiul târg al Botoşanilor se face pastramă bună şi în genere se dau cărnii acele modificaţii, care-o fac să se împotrivească timpului şi să figureze sub numirea generală de mezeloc în deosebite formate prin băcălii şi pieţe. Dar că în Botoşani s-ar fi făcând şi literatură şi-ncă literatură ştii cole! cu şic, asta n-o ştiam pân-a nu ne veni Calendarul ,,Lectorului român" pe anul 1877. (...) Va să zică de patru ani se repetează aceste apeluri la gustul estetic, fără ca noi să le fi băgat în seamă. Dar acuma... cetitorul nu ne mai scapă. Vrând-nevrând trebuie să urmeze pe cărarea înflorită a muzelor botoşenene, să se îmbete de parfumul florilor de pe malul Botoşancei, să adoarmă în cântecul filomelelor cu nemuritoare boturi, cari în acest fericit oraş au forma cam ciudată de scriitori de cancelarie. Acest calendar conţine smântâna (ca să nu zicem crema) inteligenţei literare din acel oraş, iar untul din acea smântână e neapărat D. N. I. Anghel. Vibreze aşadar coarda arfei angelice: Şi urmează un grupaj de citete demolatoare prin ele însele.

Discursul având ca obiect viaţa social-politică se defineşte în primul rând prin structuri generate de prezenţa implicită a unui interlocutor şi prin ţinuta polemică. De aici valorificarea expresivă a oralităţii, cultivarea ironiei, dar şi a sarcasmului ori a caricaturii, instrumentarea insistentă a interogaţiei retorice şi a antifrazei.

,,Căci din două una. Sau aceşti oameni sunt cu toţi genii şi prin calitatea muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât cel al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine.

Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât colaboratorii din nemurile cele mai vechi ale ţărei. (...)

Într-adevăr cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: «Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori, cari nici vă învaţă copii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. »

Cum gazetarul nu se mulţumeşte, de obicei, să rămână un simplu releu care transmite informaţii, şi de această dată interlocutorul este chemat nu la dialog, ci la acţiune: ,,«De aceea alungaţi turma acestor netrebnici, care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi, toţi!»

E adevărat că şi în acest spaţiu se disting registre generate de tipurile de text. Cele cu caracter teoretic şi doctrinar, adesea având statutul de articole de fond, se impun prin arhitectură, prin ansamblarea de partituri diferite care combină amplitudinea şi rigoarea profesionistă a argumentaţiei cu ritmul şi spectaculozitatea formelor de compromitere a adversarului, fie el mesager ori mesaj, prin recursul la documente, statistici ori citate. Cunoscutul ciclu ,,Icoane vechi şi icoane nouă", ,,Influenţa austriacă asupra românilor din Principate", ciclul de articole despre Basarabia, sau despre ,,Cestiunea israelită", articolele despre creditul mobiliar sau cele puse sub titlul ,,Studii asupra situaţiei" sunt reprezentative din acest punct de vedere.

Marea majoritate, însă, a textelor sunt produsul impactului cotidian al artistului, mistuit de gazetar, cu o realitate nu doar de mare bogăţie şi complexitate dar şi de profundă identitate conflictuală. Realitate vădind cel mai adesea simptomele maladivului şi ale rătăcirii; un fel de pubertate social-politică alterată de ispitirile vârstei mature şi de senilitate morală, stângaci travestită în vesminte tinereşti. Textul eminescian este expresia unei ciocniri de anvergură între propria tablă de valori şi lumea în care i-a fost dat să trăiască şi pe care s-a simţit hărăzit s-o modeleze sau măcar
s-o judece. Din această confruntare s-a născut un discurs care poartă însemnele unei tensiuni interioare echivalentă cu cea din care s-a născut poezia. Nu este deloc surprinzător prin urmare că vom afla în articolele sale viziuni şi imagini, expresii şi gândiri pe care le întâlnim în transfigurările poetice din opera propriu-zis literară 1. Iată un decupaj tulburător, ca atâtea altele, prin mesejul său şi prin materializarea în expresie. Este un fragment din articolul publicat la 18 iulie 1883, după serbarea guvernamentală prilejuită de dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi:

,,Şi tu Doamne Ştefane, stăteai mut şi rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbutit cu ghioaga Ta răpuitoare de eroi în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocatori şi străinătăţii.

O, Doamne, Doamne, că mare mult ne-ai uitat!

Tu, scutul Creştinităţii, ai ascultat pe un C. A. Rosetti care-şi bate joc de legea Ta strămoşească şi care ca mâni se va îngropa ca patrupedele, fără preot şi fără lumină.

Tu, care de patruzeci de ori, în patruzeci de bătălii te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii, căutând martiriul pentru ţară, asculţi oameni pentru care patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care o precupeţesc?

Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care, însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s-asculţi pe aceşti oameni incapabili dse adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?".

Este evident că aici nu se urmăreşte finalitatea estetică, ci angajarea morală şi civilă, diagnosticul şi terapia prin intermediul cuvântului. Tocmai de aceea, scrisul său destinat paginii de ziar nu se supune condiţiei efemere a domeniului. El devine cel mai adesea literatură nonficţională în care cititorul este conectat nu doar la reţeaua informativ-ideatică, ci şi la voltajul generator de lumină al expresiei. Construcţia simfonică a frazei, exploatarea virtuţilor oralităţii, de la cele vizând sintaxa şi vocabularul, până la efectele de bazorelief obţinute prin scenografierea proverbelor structura dialogică sui-generis, rezultată prin prezenţa virtuală a interlocutorului, artizanarea de rostiri aforistice cu valabilitate dincolo de text şi de context, instrumentarea întru idee şi expresie a virtualităţilor ce dormitează în figurile de stil (epitet, comparaţie, metaforă, parabolă, antiteză şi antifrază, interogaţie şi exclamaţie retorică etc.), toate acestea, împreună cu esenţele mesajului uman scot publicistica lui Eminescu din zona cotidianului trecător şi o plasează în orizonturile perenităţii.

Asemenea aprecieri pot căpăta relevanţă, dincolo de caracterul enunţativ, printr-un demers analitic şi ilustrativ.

Observam că cea mai pregnantă trăsătură a stilului publicistic eminescian este generată de construcţia virtual dialogică, rezultată din prezenţa aproape permenentă a unui interlocutor căruia gazetarul i se adresează. Formula, care va deveni o constantă a scrisului său şi care va determina în cea mai mare măsură construcţia articolelor şi relieful lor expresiv, este experimentată de Eminescu în chiar prima sa intervenţie gazetărească ,,O scriere critică", apărută la 17/19 ianuarie 1870, în revista Albina din Pesta. Este un articol polemic de apărare a memoriei lui Aron Pumnul, forfecat filologic, într-o manieră cel puţin neinteligentă, de
D. Petrino în articolul său, ,,Puţine cuvinte despre coruperea limbei române din Bucovina". După un excurs sobru, sistematic şi riguros de prezentare a textului supus analizei, tânărul debutant în ale gazetăriei îşi invită interlocutorul la dialog.

,,Pentru că e vorba de o persoană, mă voi adresa şi eu de-a dreptul la persoana d-lui critic. Persoana asupra căreia aveţi bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă (...). Întru realizarea principiului său, omul ce-l personifica a întrebuinţat mijloace cari în detaliu d-tale nu-ţi plac, pe cari le găseşti, ca tot ce-i omenesc: necompletate, defectuoase, să zicem chiar rele. Combateţi atunci mijloacele, domnul meu, combateţi-le în defectuozitatea lor, şi nu persoana, individul, principiul său cel bun (...) Nu râdeţi, domnilor de lepturariu; pentru că secaţiunea sa de pe-alocurea e oglinda domniei voastre proprie; nu râdeţi de nihilismul său, pentru că e al dv. Şi dacă e vorba de masca jos! apoi masca jos la toţi şi la toate, astfel încât fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţii sale".

După cum se observă, textul îşi pierde liniaritatea discursului critic calm, oarecum detaşat din prima parte. Prezenţa interlocutorului îl basoreliefează, îl ondulează ca urmare a dinamicii intelectuale şi afective stârnite în autor. De la calmul propoziţiilor de început, vag animate de notaţii ironice (,,bunătatea de a face aluziuni atât de delicate"), tensiunea fragmentului creşte sinusoidal, atingând nivelul maxim în imperativul ironic sau ameninţător al lui ,,Nu râdeţi, Domnilor de lepturariu". Apelul la gestul de smulgere a măştilor potenţează stilistic, dar impune şi conotaţii de comdediografie morală. Între cele două extremităţi ale fragmentului, diferenţa de nivel tensional şi prin urmare de relief stilistic se realizează prin acumulările progresive de argumente reliefate, mai mult sau mai puţin, de coloratura afectivă care-şi ordonează expresia lingvistică corespunzător nuanţelor (paranteză, accent semantic, exclamaţie, apelative etc.). O anumită percepţie auditivă însoţeşte lectura, generând o reprezentare nu scripturală a autorului, ci una oratorică, de om al tribunei. Ceea ce în acest prim articol reprezenta stângăcie, narcisism juvenil şi un pic de teribilism studenţesc, devine cu timpul, dar destul de repede, un mod specific de implicare a eului în actul publicistic, o tehnică funcţională de a transforma destinatarul în conlocutor virtual al expeditorului, cu toate consecinţele în planul expresiei.

Iată de pildă, cum se configurează relieful expresiv într-un articol din Timpul (12 mai 1882) în care obiectul dialogului este ţăranul ajuns la disperare. La aprecierea că încercarea acestora de a intra în Bucureşti pentru a face presiuni asupra parlamentului este un act neromânesc, Eminescu răspunde: ,,Ba e foarte românesc ceea ce fac ţăranii şi nici nu poate fi altfel, căci ei sunt, la dreptul vorbind, singurii care au rămas numai români în această ţară dar pentru asta nu trebuie să fie bine ceea ce fac, căci nu tot ce e românesc e şi bine totodată". Dacă aici, tonul deşi polemic este relativ sobru, puţin mai jos, interlocutorul primeşte o replică demolatoare.

,,Ei mări, tagmă patriotică, nu cunoaşteţi pe român, nu l-aţi cunoscut nicicând şi, prieteneşte vorbind, să vă păzească sfântul ca să-l cunoaşteţi vreodată. Rar şi-arată arama, dar când şi-o arată atunci s-a sfârşit cu
d-alde voi. Românul dacă-i dai un pumn, îţi zice: Rogu-te mai dă-mi unul, să fie doi, s-avem pentru ce ne socoti, dar după aceea las-pe el.

Din paradă în paradă, din circulară în circulară, din Carada-n Carada, teamă n-i că veţi trezi lupul din el şi că-şi va întoarce cojocul pe dos şi-atunci ţine-te pânză să nu te rupi!".

Ironica detaşare a autorului, întemeiată pe acel ,,prieteneşte vorbind" e doar aparentă. În realitate textul, încărcat semantic de suculenţa limbajului popular, transmite tensiunea sarcasmului şi a revoltei, în registru aproape comediografic.

Paginile cele mai impresionante rămân acelea în care locul revoltei sau al sarcasmului este luat de tristeţe. Adânca mâhnire a poetului în faţa perenităţii răului, sentimentul unei predestinări a poporului român spre suferinţă şi luptă, dau unora din paginile publicisticii sale tensiunea şi coloratura poeziei de mai târziu a lui Goga, sau a ,,Cântării României" de A. Russo. Sunt paginile în care sufletul elegiac al poetului se revarsă dincolo de marginile poeziei, amplificând ecouri de clopot îndoliat. ,,O fatalitate grea, nota poetul cu jale păcatele părinţilor şi strămoşilor poate, păcatele generaţiei actuale setoase de câştig şi lipsite de conştiinţă, un ce nedefinit ca adâncul Gheenei, incalculabil ca lipsa de caracter, variabil asemenea vecinicului neadevăr, apasă asupra acestei ţări stoarse şi sărmane, acufundate în apatia popoarelor osândite la nefericire"2. Expresia lingvistică a acestei stări e realizată de autor printr-o mişcare cronicarească a frazei şi printr-o iscusită îmbinare a arhaismului patinat de vreme cu neologismul şocant prin rezonanţă. Introducerea parantezei de largă respiraţie şi ritm crescendo între subiectul şi predicatul propoziţiei principale, predicaţia subînţeleasă a acestei paranteze, expresiile sau termenii arhaici presăraţi pe alocuri (păcatele părinţilor, adîncul Gheenei, sărman, osândit, acufundat) dau unor asemenea rânduri tensiune şi forţă expresivă, remarcabile.

Uneori, amărăciunea poetului, depăşind gama tânguirii discrete se exteriorizează în atitudini mesianice de apostol care mustră pe cei căzuţi în păcat, îndemnându-i la meditaţie şi acţiune. Fragmentul din articolul consacrat lui Grigore Ghica Voievod, citat anterior este edificator. Şi acolo tensiunea textului provine, alături de bogăţia ideilor ca atare, din îmbinarea între rostirea arhaică (inversiunea ordinii dintre subiect şi predicat, între propoziţia principală şi cea subordonată), adresarea directă către colectivitate, expresiile crănicăreşti şi populare (a rămâne unul şi nedespărţit, a te duce la slăbiciune, a-ţi vedea ruşinea cu ochii, sămânţa dezbinării etc.) şi expresivitatea lexicală. Numai că aici, prezenţa implicită a interlocutorului, de astă dată o prezenţă colectivă şi emblematică, încarcă mesajul emoţional, conferindu-i dimensiune estetică.

De altfel, unul dintre factorii de primă importanţă care conferă identitate inconfundabilă stilului publicistic eminescian este tocmai îmbinarea procedeelor retorice cu virtuţile expresive ale limbajului popular şi ale oralităţii. Simplitatea şi parfumul limbii populare, profunzimea şi plasticitatea fondului paremiologic, farmecul bunului simţ ancestral şi ataşamentul pentru o tablă de valori elevată a omului arhaic au constituit atât pentru poet, cât şi pentru publicist, nu doar un obiect de admiraţie, ci şi model permanent. Asimilarea fondului popular nu se reduce însă doar la procedeele retorice. Modul de a gândi, format printr-o intensă frecventare a culturii universale bogăţia afectivă, ea însăşi subtilizata în contact cu patrimoniul spiritual al lumii, s-au structurat tocmai în procesul unificator dintre fondul folcloric şi acumulările prin cultură.

Pe plan lingvistic procesul este acelaşi. Neologismele, foarte răspândite în publicistica, locuţiunile şi aforirmele de provenienţă livrească, organizarea savantă a frazei (subordonarea arborescentă, incidenţa, ritmicitatea) sunt integrate în robusteţea şi parfumul cu rezonenţe arhaico-populare. Cum din perspectiva scopului urmărit de Eminescu limba articolelor viza nu doar comunicarea ci şi persuadarea, străduinţa lui viza maxima expresivitate a discursului publicistic. De aici utilizarea frecventă a locuţiunilor şi proverbelor, ca mijloace lingvistice de transmitere concentrată şi plastică a unor judecăţi înţelepte, de aici utilizarea imaginilor artistice ori arhitectura în basorelief a frazei.

Trebuie remarcat că proverbul, zicătoarea sau locuţiunea sunt introduse în ţesărura articolelor fie în mod direct, ca parte componentă a unei fraze sau a unui fragment ("... dar vezi că trebuie omul să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă", "... două sute de nebuni mănâncă desigur mai mult decât un înţelept", "... mai bine vrăjmaş cu o faţă decât prieten cu două", "... toată lumea să piară numai Manea să trăiască", "... mirarea este mama înţelepciunii", "... Vodă zicea da, Hîncu ba", "... departe griva de iepure", "... mintea nu se mănâncă cu lingura", etc.), fie semnalând izvorul de înţelepciune într-un mod sau altul ("... vom spune şi noi vorba veche de baştină a moşului Terente Barbă-Lată, răzeş şi el la Funduri în ţinutul Vasluiului: tânărul spune câte face, bătrânul câte a făcut, nebunul câte are de gând să facă", "... E o vorbă veche că, de ai sta să numeri foile de plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci", "... vorba cea înţeleaptă a poporului, cum îşi va aşterne aşa se va culca", "... se potriveşte ca nuca de perete şi ca sarea în ochi, ar zice povestea vorbii"). Aceste deosebiri nu sunt întâmplătoare. Ele marchează direct o diferenţiere în atitudinea autorului. Aşa bunăoară o zicătoare sau un proverb, introduse în text fără semnele citirii, ori alt indiciu de paternitate, denotă o anumită gravitate în interiorul căreia doar laconismul, plasticitatea şi profunzimea interesează. În cadrul celuilalt tip de utilizare, dincolo de calităţile intrinseci ale expresiilor, autorul realizează un efect suplimentar. Depozitarul podoabelor pe care le împrumută poetul este adus în prim plan, fie printr-o prezenţă individuală pitorească (moş Terente Barbă-lată), fie printr-o consemnare de substituire a creatorului anonim cu creaţia (e o zicală veche, vorba cea înţeleaptă a poporului, ar zice povostea vorbei). Semnificaţia acestei tehnici trebuie căutată în sensul polemic al atitudinii eminesciene, aici urmărindu-se în mod implicit transmiterea unui contrast între marele anonim colectiv, creator şi depozitar de înţelepciune şi meschina personalitate a politicienilor vizaţi. Este contrastul între adâncul liniştit al apei care oglindeşte lumea şi valul care se zbate. Acelaşi sens îl putem recunoaşte şi în folosirea mai generală a limbii; atitudinea ori raţionamentul unui om din popor, materializate în expresia directă a acestuia, adaugă conţinutului comunicării semnificaţii cu rezonanţe asemănătoare celor observate mai sus. "... în vremea aceasta însă poporul spune într-un articol Eminescu dacă ar fi întrebat le-ar răspunde: Boieri dumneavoastră, lumina ca lumina, nu zicem că nu-i bună dar până una alta, daţi-ne mijloace de hrană, scăpaţi-ne de biciul administraţiei (...) De aceea zice tot el: ţăranul nostru cu oamenii stăpânirii e ca oaia care umblă printre scaieţi; în tot scaietele trebuie să lase câte o şuviţă de lână, mai mare ori mai mică, după cum o fi şi scaietele"3. Nota de umor, alături de plasticitatea expresiei, capătă în contextul general acelaşi sens polemic, cu atât mai subtil cu cât amărăciunea din replică îmbracă mantia mucalită, simulat umilă a unui frate bun cu moş Ion Roată.

Asemenea modalităţi, însă, nu sunt prea des folosite de autor. Limba veche şi înţeleaptă este de cele mai multe ori instrumentul propriu de comunicare. Şlefuită în timparele inteligenţei individuale şi exersată în procesul de asimilare a valorilor culturii universale, limba articolelor sale a putut integra organic în individualitatea ei, retorismul şi simplitatea, sugestiile livreşti şi folclorice, neologismul şi arhaismul, într-o sinteză personală remarcabilă.

Referindu-ne la cealaltă dimensiune, vom observa că apostrofele, interogaţiile retorice, inversiunile, locuţiunile, exclamaţia şi dispunerea graduală în frază, reprezintau cele mai obişnuite procedee retorice utilizate. Este adevărat, predilecţia lui Eminescu vizează îndeosebi interogaţia, forma preferată de bazoreliefare a discursului polemic. Câteva exemple se impun şi de astă dată. ,,Dar sunteţi voi români? se adresează poetul liberalilor dar cunoaşteţi voi poporul? Sînteţi în stare a pricepe graiul şi înclinările lui? Ştiţi voi româneşte măcar? Păsăreasca lui C. A. Rosetti e limbă? Obiceele de cocote şi picpocheţi sunt datine strămoşeşti? Cărţile ce le scrieţi, legile ce le croiţi, gândirea şi inima voastră, complexitatea voastră fizică şi morală, răsărit-au din sâmburii de stejar ce împodobesc mormântul lui Ştefan cel Sfânt? De la Seina, din Bizanţiu, din lupanare şi din spelunci v-aţi cules apucăturile politice şi morale; nu din istoria şi din natura poporului nostru"4. Suita de interogaţii care de altfel sunt purtătoarele implicite ale răspunsurilor se sfârşeşte în momentul în care cade sentenţios răspunsul necruţător. Alteori însă, interogaţiile cunosc o altă dispunere, de tipul celor ce urmează "... liberalii din România au ajuns la ideea pozitivă, că libertatea trebuie să li dea şi de mîncare şi încălţăminte şi lux şi tot ce le pofteşte inima, iar clasele muncitoare?... Pe apa Sîmbetei meargă! Après nous le déluge. Cât lumea n-avem să trăim, nu-i aşa? Cât vom trăi să ne curgă laptele-n păsat... După aceea bun e Dumnezeu, şi va avea grijă de clasele pe care le stoarcem"5.

Aici interogaţiile intercalate între propoziţii sau fraze enunţiative ori exclamative dau relief atitudinii batjocoritoare a poetului care mimează adoptarea raţionamentului incriminat prin utilizarea stilului indirect liber. Iar maxima franţuzească, intercalată în text, dincolo de expresivitatea ei intrinsecă, califică foarte exact situaţia la care se referă. De altfel apelul poetului la patrimoniul de locuţiuni şi maxime universale este o modalitate adesea folosită, deşi fără ostentaţie 6.

Un alt tip de interogaţie este acela care poartă răspunsul explicit în interiorul propoziţiei, în aşa fel încât unitatea sintactică interogativă capătă o structură bivalentă. ,,Dar până şi de bietele. Cărţi de citire vă legaţi, cari ar trebui să fie obiect de îngrijire naţională ca şi textul Bibliei? Ş-aici vreţi să vă arătaţi filozofia de ţap în toată goliciunea ei? Dar nu vedeţi că nu ştiţi a scrie româneşte, pentru că în viaţă n-aţi avut o carte de citire în mînă? Nu vedeţi că nu gândiţi româneşte, pentru că titva voastră strâmtă nu s-a îndeletnicit cu o asemenea carte de folos". După cum se observă, prima parte a frazelor formulează obiecţia, partea a doua, motivaţează atitudinea poetului, ambele dezvăluind fie rătăcirea, fie nimicirea demnă de batjocură a celor vizaţi.

Câteodată interogaţia îşi metamorfozează componenta retorică într-un soi de câmp mozaical care asamblează sub semnul ironiei, al autoironiei şi al tristeţii ulcerate volutele afirmative ale valorii sau prin antifrază, pe cele ale nonvalorii cu zigzagurile acide ale negaţiei, realizând un mesaj dens, bazoreliefat şi încărcat afectiv. Iată, de pildă, cum este stigmatizată goana indecentă după decoraţii şi medalii a politicienilor timpului: ,,Dar, pentru numele lui Dumnezeu, onorabili Costineşti şi Fundeşti, la ce vă trebuiesc tinichelele acestea pe piept? Ştiţi ce e onoarea? Nimic. Un om moare în război şi după ce s-alege praful de dânsul, se zice că moşteneşte onoarea. Un altul descoperă că nu soarele se-nvârteşte în jurul pământului, ci pământul împrejurul soarelui, şi-şi bate capul viaţa lui întreagă cu asemenea copilării, şi răsplata lui? Onoarea. Sunt într-adevăr o seamă de oameni curioşi în lume cărora le albeşte capul de grija altora, de grija poporului, a ţării lor ş.a.m.d. Pentru acest soi de nebuni s-a inventat aceste tinichele, nu pentru d-voastră, oameni practici, care ştiţi să scoateţi din capitalul intelectual al unui abecedar cele mai mari procente, precum: deputăţie, directorat la Domenii etc. Dumneavoastră care nu cunoaşteţi nici deşertăciunea sacrificiului, nici aceea a meritului şi cari, în taină, râdeţi de ele între pahare, numindu-i pe cei ce le au traşi pe sfoară şi nerozi al căror număr nu se mântuie, de ce le disputaţi şi aceste tinichele, care nici se beau, nici se mănâncă, nici cântă cuplete franţuzeşti, nici joacă balet; nişte semne făcute pentru acea tagmă de nerozi care trăiesc sau mor pentru ... idei? Ştim că dispreţuiţi ţara, că dispreţuiţi acest popor blând şi moale care vă îngăduie să vă jucaţi cu soarta lui... dar la ce să-i arătaţi pe faţă acest dispreţ, atârnându-vă de piept chiar semnele lui de onoare, semne care nu v-aduc nici un folos ... real?7.

Dacă pornirea polemică este determinată de obicei de vehemenţa revoltei ori de adâncimea mâhnirii, aşa cum se observă şi în textul anterior, ea se exercită adeseori şi prin intermediul ironiei ori al sarcasmului. Faptul pare puţin surprinzător dacă luăm în consideraţie temperamentul poetului, tumultuos şi interiorizat în acelaşi timp, refractar disimulărilor, fie chiar şi ridiculizatoare. Eminescu însuşi într-o cugetare din manuscrisul 2269, îşi exprima în mod explicit o opţiune edificatoare: ,,Om de spirit e acela care în fundul inimii sale râde de toţi şi de toate. Om de geniu e acela care râde de el însuşi. De aceea un geniu nu poate fi rău, pe când un om de spirit e totdeauna rău". Această reflecţie vizează atitudinile celor care, supunând criticii orice valoare sau nonvaloare, încearcă să le compromită prin ridiculizare, în timp ce omul de geniu, edificat asupra imperfecţiunii sale, devine mai tolerant cu semenii. În acest sens, poezia, ca expresie a universului individual, proiectează asupra creatorului nimbul genialităţii generoase, în timp ce publicistica activitate implicând interesele unei colectivităţi care-şi transformă individul în raisonneur revendică aceluiaşi om luciditate şi intransigenţă. Ceea ce-l deosebeşte de ,,omul de spirit" evocat mai sus, este natura obiectului supus ridiculizării şi anume caracterul lui de nonvaloare sau antivaloare. ,,Nu urâm decât lipsa de caracter. Scria Eminescu într-un articol din 16 dec. 1879, în Timpul" decât luarea drept pretext a principiilor pentru a le exploata în folosul unei asociaţii de oameni lipsiţi de demnitate personală". Carieriştii, inculţii, infatuaţii, ipocriţii, oprimatorii de orice natură, toate specimenele, care într-un fel sau altul lezează material sau moral existenţa poporului românesc în ceea ce are el mai valoros şi mai sfânt, găsesc în Eminescu cenzorul necruţător, tribunul care-şi irigă rostirea gazetărească, din revoltă şi mâhnire, din ironie şi sarcasm, iar în planul de adâncime, dintr-o profundă iubire vulnerată. ,,Dreptul de a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într-o ţară în care un om cu patru clase primare şi peste aceasta din fire mărginit, e redactor de ziar, deputat, director de bancă naţională, special într-ale drumului de fier şi curând ministru de finanţe, într-o ţară în care mucenicul Simeon e un om căruia nu i se poate imputa nimic, unde procurele falşe, ca şi falşele cărţi de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, ştiinţă, caracter, nu sunt nimic, tripotagiul, pişicherlâcul tot, în o asemenea ţară, omul e redus a constata istoriceşte ceea ce se întîmplă, a se indigna din când în când, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul"8. E de observat însă că tipurile de reacţie menţionate mai sus se manifestă de cele mai multe ori concomitent, într-o transformare adesea imprevizibilă a uneia în alta. Ironia, dar mai ales sarcasmul, deşi presupun detaşare din partea autorului, nu se pot emancipa de încărcătura afectivă (de obicei indignarea sau amărăciunea) tocmai pentru că mobilul acestora nu este plăcerea maliţioasă a ironicului ce se amuză, ci dorinţa de suprimare a nonvalorii, socialmente dăunătoare. Sunt însă şi pagini în care ridicolul obiectivului vizat este aşa de pronunţat, încât revolta, mâhnirea ori sobrietatea devin inutile şi ineficiente. Singura soluţie rămâne râsul, ironia, ridiculizarea, şfichiuirea prostiei ieşită la drumul mare.

Mijloacele de degajare ale ironiei sunt diferite, ele mergând de la mimarea raţionamentului sau atitudinii încriminate prin disimulare şi până la utilizarea perifrazei sau o jocului polisemantic. Un model de compromitere ironică a adversarului o aflăm, de pildă, într-un articol din 2 februarie 1879 vizând semidoctismul şi incultura: ,,Dacă a bate câmpii şi a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci şi d. Sihleanu bunioară ar fi liber cugetător, pe când domnia sa nu-i decât candidat la academia de înţelepţi de la Sadagura, unde râvneşte a intra în virtutea ingenioaselor sale liber-cugetări asupra bisericei şi a balonului captiv.

Dar, ce să mai vorbim zadarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela căruia-i spui zece şi nu pricepe niciuna".

Câteodată execuţia ironică este săvârşită printr-un adevărat recital stilistic care valorifică limbajul arhaic într-o structură antifrastică batjocoritoare. Referindu-se la o carte de economie naţională, semnată de un oarecare
D.A. Vlădescu, doctor în drept şi medicină, carte plină de inexactităţi şi rătăciri (iată o frază revelatoare care va inspira direct replicarea: ,,Ca situaţie geografică, România se învecineşte: la nord şi la vest cu Austro-Ungaria, la vest cu Rusia şi cu Turcia şi la sud cu Turcia") Eminescu redactează un răspuns de o savoare ce va fi făcut deliciul contemporanilor.

,,Săracul Ştefan Vodă! Crişu el, la răsărit avea tatari, la miazănoapte ţara leşească, la miază-zi Ungro-Vlahia. Acum ce ar face când ar vedea la apus turci, ruşi şi unguri uniţi, râvnind toţi buluc asupra lui? Ce ar face? Ia, ar face, c-ar avea pe doftorul nostru, care ştie să mute mările şi ţările de la apus la răsărit. Deodată te-ai pomeni cu Dunărea-n vârful munţilor şi cu pădurile de brad în albia Dunărei. Şi iaca aşa ar scrie Nistor Urechi: «La satul Stuhăria-lupului, ţinutul Nicăiri, unde-i biserica într-un vârf de plop şi Dunărea curge la Deal, întâlnitu-s-au oştirea moldovinească cu urdii turceşti, moschiceşti şi ungureşti şi, dând război bărbăteşte de ambe părţile, mare mult s-au oştit până au biruit oastea moldovinească, iar limbile străine s-au ascuns toate într-o căpăţână de sârb, pe care pan Vlădescul, biv-vel.vraci Sadagorski o adusese din ţara franţozească. Şi astfel am biruit noi limbele străine cu mila Domnului, cu vitejia Vlădescului şi cu norocul lui Ştefan Voevoda».

I-aşa, ar scrie Nistor Urechi, bată-l norocul, ş-ar merge vestea Vlădescului nevoie mare".

Rareori poetul rămâne, însă, la nivelul ironiei. Zâmbetul ironic nu rezistă, el se transformă repede în izbucnire sarcastică sau încruntare batjocoritoare, tocmai pentru că aspiraţia către ideal profund definitorie conştiinţei eminesciene intrând în coliziune cu factorii nocivi ai realităţii sociale, determină incadescenţă oricărei manifestări orientate în acest sens. Unde mâniile şi tristeţea nu se exprimă direct, sarcasmul se revarsă în pagini, absorbind până la urmă şi puţinele accente ironice. ,,După chiverniseală nota poetul în ms. 2257, referindu-se la partidele politice din România Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi chiverniseală. Dar acuşi mă trezesc cu un ziar roşu ţipând: Domnule! D-ta calomniezi ţara, D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa, D-ta insulţi naţiunea etc. Naţiunea! Haha! Naţiunea va să zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu naţiunea. «Suntem naţiune... nu mai sunt partide în ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!» Iată ce zic unii, iată ce zic ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sunteţi dv. naţiunea, nici unii nici alţii măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spun cam mizerabil şi cam putred al acestui corp ce trăieşte zeci de secole: naţiunea".

Fragmentul acesta, care n-a mai apucat să vadă lumina tiparului, ilustrează un anumit mod de materializare a sarcasmului eminescian. Ridiculizarea nu mai este simulată decât accidental (vorbă mare, purtători de stindard), ea se desfăşoară direct printr-o confruntare polemică a argumentaţiei încriminate (cum ar ţipa un ziar roşu) cu replica batjocoritoare a poetului, caustică şi dizolvantă (Naţiunea! Haha! Naţiunea va să zică!,... un fragment, drept să vă spun cam mizerabil). Însăşi dinamica tensiunii interioare (crescendo până la ,,Naţiunea care va să zică destinsă până la ,,... iată ce zic şi ceilalţi", din nou crescendo până la ,,... zeci de generaţiuni", şi din nou destinsă în ultima parte) înlesneşte o percepere mai nuanţată a timbrului polemic, punctând limita de început sau de sfârşit a unei atitudini deosebite în raport cu cea anterioară.

Alteori izbucnirile nu dizolvă accentele ironice, ci le transformă într-un fel de exordiu cu aparenţe înşelătoare de calm. ,,Într-adevăr d. Serurie, care a scris un volum de poezii ,,greceşti", dl. Andropulos, care batjocoreşte armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României, sunt singurii români adevăraţi; iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma urmelor, tot ţărani suntem, noi băştinaşii din ţările acestea, suntem străini, cari vindem ţara cui ni dă mai mult pe ea. Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în samă. De! iertaţi-ne, boieri Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă, biet, că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă"9. Autorul, simulând umilinţa proprie omului din popor (şi ea simulată, de altfel) şi acceptând prin disimulare punctul de vedere al adversarului, merge pe firul acestuia abia reţinându-şi izbucnirea. Calificările au în acest text o utilizare diferită, unele păstrându-şi sensul propriu (... care a scris un volum de poezii ,,greceşti", ... care batjocoreşte armata noastră), cele mai multe având însă, valoare antifrastică (... tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României, ... singurii români adevăraţi, ... cari vindem ţara, ... smântâna şi temeiul) şi care ţintesc marcarea ridicolului şi compromiterea adversarului. Culmea disimulării o realizează fraza care solicită clemenţă, într-un limbaj de un autentic parfum popular şi într-un mod perfect sincronizat cu tumultul zăgăzuit al autorului.

Alteori atitudinea sarcastică se degajă prin intermediul confruntării interogative între soluţiile paliative şi etiologia reală a răului social. Astfel, într-o polemică determinată de hotărârea de edificare a unor spitale în mediul rural, Eminescu încearcă să demonstreze că astfel de măsuri nu sunt decât înşelătorii politice atunci când rămân nerezolvate problemele de fond ale ţărănimii. Modul de a-şi întemeia argumentaţia este mai complex. În registrul dominant de revoltă direct exprimată, se asamblează izbucnirile sarcastice, batjocoritoare, prin jocul dintre interogaţia retorică şi sentinţa afirmativă. ,,Cu clistirul se reduc dările, se fac oamenii stăpâni pe echivalentul muncii lor, se face păşunea mai ieftină? Bleasturul va desfiinţa ierbăritul pe gâşte şi găini, decocturile vor face din Zevzechydis şi din Pehlivanoglu patriot, hidratele, acidurile şi oxidele vor reda poporului românesc buna lui stare materială, trezia morală, priceperea şi voiciunea, bucuria de viaţă şi de muncă pe care o avea acum douăzeci de ani sub regimul defăimaţilor boieri?

Ca mai ba!

Da! buruienile lui Vlad Vodă ţepeş şi decocturile lui Lăpuşneanu ar avea poate efect, dar aplicate, nu ţăranilor, ci cumularzilor grecotei din sferele dominante"10. Aici sarcasmul se dagajă din asocierea unor termeni medicali (clistirul, bleasturul, decocturile, hidratele, acidurile, oxidele, buruienile) cu realităţi sociale împovărătoare. Efectul trebuie căutat tocmai în incompatibilitatea lor, în inadecvarea flagrantă dintre tratamentul propus în mod ironic şi maladia existentă de fapt. Răspunsul la întrebările având deja răspuns, nu mai este strict necesar din punct de vedere informativ. El i se impune, însă, autorului din punct de vedere stilistic şi nu numai. Cele două metafore din final, bazoreliefând soluţia, propun artistic vorbind cauterizarea obiectului supus negaţiei. Invocarea lui Vlad ţepeş nu este, ca în ,,Scrisoarea III", pusă sub semnul interogaţiei disperate, ci al afirmaţiei plină de speranţă. Acolo se manifesta poetul înălţat în orizonturile imaginarului, aici cetăţeanul, cu vocaţie de apostol, coborât în infernul realului. Acolo pamfletul se armoniza cu imnul pentru a da naştere poeticului, aici sarcasmul se îngemăna cu luciditatea justiţiară pentru a înfrunta răul social.

Deşi publicistica este o manifestare a spiritului, în general, non-figurativă, deşi însăşi activitatea lui Eminescu, din acest domeniu, nu se caracterizează printr-o renunţare la modul direct şi propriu de folosire a instrumentului lingvistic, totuşi poetul din el, sensibilitatea figurativă a creatorului, şi-a insinuat tăriile şi dincolo de fruntariile înnobilate de muze. Semnificativ este faptul că, realităţi care au constituit obiectul a numeroase articole, pot fi recunoscute, nu de puţine ori, printre sursele de poezie, demonstrând, dacă mai era cazul, unicitatea temeliei pe care s-a înălţat opera eminesciană. Tocmai de aceea, aplecându-ne peste paginile articolelor ce au înnobilat existenţa unor ziare, sortite altfel uitării, resimţim pana poetului lăsând din când în când să picure câte o imagine ori să vibreze câte un ritm. În această accepţie, făcând referire la procedeele artistice, vom observa că ele nu cunosc o răspândire uniformă, iar utilizarea lor capătă raţiune numai din perspectiva finalităţii actului publicistic (poetul urmărea să convingă ori să descurajeze, să îndrepte ori să distrugă). Aşa se explică prezenţa şi structura în cadrul aspectelor expresive discutate anterior a procedeelor artistice întâlnite în publicistică.

Epitetul cunoaşte o răspândire destul de redusă, chiar surprinzător de redusă, în raport cu prima impresie. Explicaţia se găseşte, cred, cu prioritate, în caracterul dinamic al articolelor, în factura lor polemică, de construcţie implicit dialogală (interlocutorul este aproape totdeauna implicat). Aceasta determină o foarte bogată utilizare a verbului în defavoarea calificativelor, de obicei rar utilizate. Atunci când apar, însă, ele poartă o trăsătură oarecum comună, determinată de reacţia afectivă dominantă a poetului în raport cu obiectul discuţiei. Cea mai mare parte a epitetelor, mai puţin comune, sunt calificări vehemente şi plastice ale adversarului sau ale unei realităţi condamnate, în aşa fel încât nota descalificantă predomină (familiile ruginite, limbă păsărească, buchii gheboşite, limbe mumii, dialecte împăiate, calabalâc intelectual, gogomănii clocite, conştiinţă stearpă, fiinţe linse, băieţi groşi la ceafă şi tărzii la minte, ciocoi boieroşi şi fuduli, pizmă cumplită, filozofia de ţap, panglicării retorice, instincte bastarde etc.). Aşa cum se observă, majoritatea au o deschidere metaforică.

Spre deosebire de epitet, care nu-şi găseşte terenul narativ ori descriptiv propice, comparaţia devine un mijloc expresiv mai frecvent. În dorinţa de a reliefa o idee sau o situaţie, poetul recurge adesea la acest procedeu prin intermediul căruia dezideratul de plasticitate este realizat potrivit dorinţei. Caracteristic comparaţiilor sale este faptul că autorul devansează limita strictă a acestora pe linia unei insistenţe explicative, mergând fie în direcţia comparaţiilor de largă respiraţie, fie în direcţia comparaţiilor simple, bimembre, întregite cu note suplimentare în afara unităţii comparative. În prima categorie, întîlnim comparaţii de tipul acesta: ,,... precum arătătorul pe ceasornic spune la numărul cutare câte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cât s-a muncit pentru mine în societatea omenească", ,,... Barbarie şi civilizaţie stau laolaltă în raportul în care stă ghinda stejarului cu rădăcinile trunchiului", ,,... Precum lumina unor stele, ce s-au stins de mult, călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge câte o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea, nu mai sunt". ,,Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege". ,,... Precum soarele este tatăl luminii şi al umbrii, tot aşa individualismul este tatăl înfloririi şi al decăderii, justiţiei şi injustiţiei, binelui şi răului".

Uneori comparaţia de acest tip se impune fără a mai fi însoţită de adverbele specifice actului comparativ (ca, asemeni, precum etc.). ,,Oare un stejar, care-l rupi de la rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzească?"

Foarte edificatoare pentru preferinţa faţă de acest tip de comparaţie şi pentru a ne explica punctul de plecare a multor reflexii eminesciene, este transcrierea într-un articol a acelor proverbe româneşti care exprimă o anumită viziune a poporului asupra ,,comediei cei de obşte", cum se exprimă poetul: ,,Lumea-i ca o oglindă, în care se găteşte omul ca să arate precum nu este, ea-i ca o comedie, în care fiecare joacă rolul său şi unde cel mai de râs prinde locul cel mai bun. Ea e ca un liman unde unul soseşte şi altul purcede; unul se bucură de cel ce vine şi altul se întristează de cel ce purcede. Ea-i ca un spital plin de orice patimi. Ea-i ca un birt cu două porţi deschise; pe una intră, pe alta iese; beau, mănâncă şi se duc; unul pe altul nu se cunoaşte cine intră şi cine iese. Lumea-i ca un bâlci unde unii cântă, iar alţii numai privesc. Toate-n ea ca ziua vin şi se duc. Precum în fundul mării stă mărgăritarul şi mărgeanul şi în fundul pământului pietrele cele mai scumpe, iar pe faţa mării toate mortăciunile, aşa şi în lume. Cei vrednici şi cinstiţi ascunşi şi nevăzuţi, iar cei nerozi în cinste mare. Lume fără nebuni, ca pădure fără uscături nu se găseşte".

În cadrul celuilalt tip apar comparaţii de asemenea factură: ,,Ei sunt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe". ,,Omu-i ca o vioară... dacă pui degetul într-un loc pe coardă sună într-un fel, într-alt loc într-altfel".

Deosebirea dintre cele două moduri de realizare ale actului comparativ este mai mult de natură formală în esenţă, comparaţia eminesciană se caracterizează prin arborescenţă, fie că ramificaţiile îmbracă interiorul circumscris a celor doi membri asociaţi, fie că ele, prelungindu-se spre exteriorul unităţii, determină poziţia de bazorelief a acesteia.

Plină de semnificaţie este folosirea predilectă ca termen de comparaţie a stejarului. Maiestatea viguroasă a acestuia, esenţă a puterii şi perenităţii, se profilează în conştiinţa poetului, ca model figurat al căutărilor civice, aşa cum în poezia intimă teiul întruchipează prin puritatea culorii, parfumul esenţei şi foşnetul tainic al frunzelor, aspiraţia spre frumuseţe şi dragoste.

Acelaşi accent definitoriu, degajat de epitet sau comparaţie, însoţeşte şi limbajul metaforic. Rezultatul exprimat al comparaţiilor subînţelese vibrează de tensiune, marcată fie de revoltă sau sarcasm, fie de admiraţie ori nădejde. Razele murdare ale politicei zilei, dibaciul titirez austro-evreesc, morişcă intelectuală, fabrica de mofturi a ,,Telegrafului", dicţionarul nepaginat al capului, pomanagiu al bugetului, sediment de pungaşi şi de cocote, marele cordon al sfintei cânepe, buruienile lui Vlad ţepeş, decocturile lui Lăpuşneanu sunt câteva dintre metaforele revoltei şi amărăciunii eminesciene (puţine sunt metaforele pozitive de tipul: sânte oglinzi de aur ale trecutului românesc, holda limbii vii a poporului etc.). O notă distinctivă a acestor metafore este dată de caracterul lor deprecitiv şi batjocoritor, pe linia atitudinii generale a poetului faţă de non-valorile realităţii sociale contemporane lui.

Arareori, expresivitatea se realizează prin intermediul unor acte analogice sau alegorice, materializate în personificări, alegorii sau parabole. Ele sunt destul de rare, dar atunci când apar, dincolo de coloratura plastică, degajă semnificaţii de adâncime. Aşa bunăoară, personificarea ilustrează şi în planul figurat concepţia organicistă a poetului asupra societăţii. Europa devine o femeie care ,,şi-a întins binişor cinstita faţă ca să primească o palmă de la turc, ştiind că în fond n-o primeşte ea, ci fiul ei cel cu un picior în Asia şi celălalt în Europa", iar independenţa României ,,nu este un copil găsit fără căpătâiu şi fără antecedente, ci un prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături".

Aceeaşi semnificaţie a continuităţii organice o degajă şi parabola, în majoritatea apariţiilor ei. Unul din articolele sale (14 febr. 1880 Timpul) menit să ilustreze ideea independenţei ca rod al generaţiilor apuse, se întemeiază pe un mit folcloric, cu valoare parabolică evidentă, potrivit căruia tânărul, înzestrat de către ursitoare cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte, ajunge să cunoască ingratitudinea şi ignoranţa generaţiilor ce i-au urmat, deşi bunăstarea şi liniştea acestora este rodul vitejiilor sale.

Faptul că orice imagine artistică presupune o selecţie şi că la rândul ei selecţia se realizează din perspectiva unui ideal, sunt realităţi care permit descifrarea sensurilor profunde ale subiectivităţii creatoare. Imaginea stejarului, marele cordon al sfintei cânepe, viziunea trecutului care străbate generaţiile viitoare asemeni luminii unor stele ce s-au atins, băieţii groşi la ceafă şi târzii la minte, prinţul independenţei care dormea de veacuri cu sceptrul şi coroana alături, sunt imagini definitorii pentru concepţia, afectivitatea şi idealurile poetului. Elevate satisfacţii produc cititorului şi numeroasele formulări de cristal pe care paginile publicisticii eminesciene le conţin din abundenţă, fie că e vorba de procese generalizatoare în direcţie filozofică, fie că e vorba de sensibilizare plastică. Câteva dintre ele merită a fi transcrise, deşi adevărata strălucire le-o oferă abia textul integral: ,,... oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate", ,,... oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea ce fac", ,,Moravurile fără legi pot totul, legile fără moravuri aproape nimic", ,,... poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti", ,,Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor politici", ,,... războiul se ştie că e feciorul lui banigata ş-a lui mână spartă", ,,Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, şi noi, agenţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflexul său", ,,Stejarul nu creşte pretutindenea, buruienile în tot locul", ,,... voim ca stejarul stejari să producă şi nu meri pădureţi".

Şi de această dată, coloratura pamfletară domină fondul general, ilustrând din nou una din cele mai pregnante trăsături ale publicisticii eminesciene, cultivată în mod conştient şi justificată de el chiar în mod explicit. ,,În realitate, stilul nostru nu este eufemistic scrie poetul într-un articol din Timpul (1881, 2 sept.) Ne-am deprins a căuta pentru orice idee expresia cea mai exact posibilă. Dac-am voi să glumim, dacă nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem, am putea să spunem lucrurile mai cu înconjur.

Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur, de aceea în adevăr nu ştim de ce-am vorbi de ele cu încunjur?...

Când s-ar păstra cel puţin aparenţele, când am vedea că oamenilor de care vorbim le-ar fi ruşine de ceea ce fac, desigur că am fi mai blânzi, pentru că ruşinea e un semn de posibilitate de îndreptare. Dar, aceasta lipseşte cu totul. Vedem dar că aici nu ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ci numai scalpelul chirurgului; de aceea, tăiem în putrejunea bubei noastre naţionale şi voim ca protoplasma naţională să reîntregească golurile, create prin tăieturi. Din sâmburul şi esenţa poporului trebuia să iasă puterea madicatrice a naturii care să însănătoşeze corpul statului".

Aceste rânduri de altfel întărite de altele asemănătoare au valoarea unei profesiuni de credinţă şi a unei embleme în care relieful stilistic al publicisticii eminesciene este sugerat în esenţele lui.

 

1 Vezi Şerban Cioculescu, Concordanţe între poezie şi proza politică, Bucureşti, Minerva, colecţia ,,Eminesciana", 1985, p. 308.

2 Timpul, 30 nov. 1879.

3 M. Eminescu, Opera politică, vol. II, Bucureşti, 1941, ed. I. Creţu, pg. 28.

4 Timpul, 3 iulie, 1881.

5 Timpul, 18 dec. 1877.

6 Iată o listă a celor mai frecvente dintre ele: quid novissimi, mutatis mutandis, sans façon, ad personam, ad rem, leben und leben lassen, en gros, en détail, faute de mieux, a priori, sans phrase, ex nihilo nihil fit, ad absurdum, opium generis humani, in usum Delphini, stat pro raţione voluntas, distinguendum est, ad hominem, amicum Plato magis amica veritas, e tutti quanti, isum teneatis, manu militari, factor caprinus, bel omnia contra omnes, in abstracto, etc.

7 Timpul, 26 mai 1880.

8 Timpul, 22 iulie 1880.

9 Timpul, 18 decembrie 1877.

10 Timpul, 20 august 1881.