Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
INTERVIU CU RADU MARES
Radu Mareș
Scris de ION BELDEANU
„Trăiesc la Cluj ca Ulise legat de catarg”
– Ţi-aş propune, Radu Mareş, să începem cu o mai veche problemă a „Bucovinei literare” şi nu doar a ei. Există părerea că revistele dinafara Bucureştiului trebuie să publice şi să promoveze în special pe autorii locali, în cazul nostru pe bucovineni, chiar dacă sunt necunoscuţi, la debut, sau cu cărţi modeste la activ. Alţii cred că trebuie să decidă spiritul critic şi criteriul exclusiv al valorii artistice şi că locul de origine al autorului nu înseamnă nimic.
– Pentru că răspund la întrebări scrise, dă-mi voie să fiu puţin pedant, chiar cu riscul asumat de-a lăsa impresia că fac pe deşteptul. Există reviste legate de un spaţiu anume şi structurate pe sentimentul declarat al apartenenţei care-i şi combustibilul demersului lor. La Timişoara apare, de pildă, Revista noastră, publicaţie impecabil scrisă, de-o elegantă ţinută grafică şi tipărită la standardele de sus full color. E o gazetă a bucovinenilor şi moldovenilor fugiţi sau mutaţi în decursul timpului, în tot cazul bănăţenizaţi şi care o scot pe cheltuială proprie, factotum-ul fiind prietenul nostru A.D. Rachieru. Omagiul e superb, ca un buchet de flori în glastră. Revistele, căci sunt – erau, mai bine zis – două sau trei, editate de Vasile Tărâţeanu la Cernăuţi, au profil cultural-literar şi sunt ofensive şi revendicative. Bineînţeles, totul se face sub flamura Bucovinei istorice, cu bani numai Dumnezeu ştie de unde. Politrucii din Ucraina actuală, ca şi ai noştri, ca şi politrucii de peste tot, ignoră atare admirabile aventuri donquijoteşti de care doar poeţii sunt în stare, de fapt le tolerează strânşi cu uşa, Vasile ştie că nu va fi expediat în gulag şi merge înainte... Am aflat şi dau ca sigur că alt donquijote bucovinean, inclementul Ion Filipciuc, caută bani la bogătaşi cu suflet din ţară şi străinătate să scoată o revistă literară la Câmpulung, alta decât mai vechea sa Mioriţa. Pe partea cealaltă, mi-au căzut în mână şi câteva numere din Revista Bucovinei de care nu ştiam că există. Le-am răsfoit, apoi le-am luat uluit cu de-amănuntul.
Calitatea excepţională a hârtiei şi cartonului de copertă dar şi a tiparului, care e perfect, arată că la Suceava sunt bani, deşi aud mereu lume plângându-se de sărăcie, îndeosebi oameni ai scrisului. Logo-ul din dreapta sus, pe copertă e un clovn care strânge gândaci cu făraşul şi mătura: fiind vorba de „Bucovina” din titlu la ce să te gândeşti? E însă ca un moto la numeroasele năstruşnicii din sumar, alcătuind o antologie sui generis. Într-o casetă disimulată spre mijlocul revistei, în jos de pagină, sunt editorii şi redactorii cu Gh. Flutur în cap, plus vicepreşedinţi, un director, un şef de secţie şi încă alţii, vreo zece persoane. Responsabilitatea pentru textele editate se împarte între toţi aceştia? Ei scriu sau numai au citit, întreb, pentru că, cu două, trei abateri de la regulă, în corpul revistei nu semnează nimeni? Am căutat atent după un articolaş care să emane de la Consiliul judeţean, dătătorul banilor, aşa cum e obiceiul, dar n-am găsit. Revista şi-a asumat aşadar o anonimizare care, în presă, în cultură, nu dă notă bună. Aşa se face că şi textele curg într-un fel de scripta continua: poezii sau articole culese din vechi publicaţii sau cărţi şi retipărite fără o noimă clară, divagaţii istorice şi ele lipite alandala, note biografice, probabil comemorări, fotografii sau reproduceri după stampe, frumoase dar şi ele aiurea, consideraţii din fuga condeiului despre multe şi mărunte. Un lung poem bizar, într-un număr e semnat cu pseudonim: Mercenarul negru. Din partea aceluiaşi „mercenar”, în altă parte, e o propoziţie stranie de ameninţare la adresa finanţatorului Flutur pe care am recitit-o de câteva ori ca să-i înţeleg dedesubturile. Nu vreau să merg mai departe pentru că intuiesc skepsisul acestor trucaje în fond puerile. Vreau să-ţi spun altceva: cu banii daţi pentru Revista Bucovinei, care-s bani aruncaţi pe fereastră, profesorul de istorie Gheorghe Mârza din Cajvana lui Luca Piţu, care-i nescriitor, nejurnalist, e pur şi simplu un intelectual bucovinean cu bun simţ şi cu şcoală, ar face oricând – sunt gata să pariez! – o revistă ca lumea şi care să se implice responsabil şi cu rost în ceea ce ne reprezentăm noi că e „Bucovina”... Consideră că acesta e răspunsul meu la prima ta întrebare.
– Despre „Bucovina literară”: ce crezi că trebuie făcut ca revista noastră să fie mai interesantă, mai atractivă decât este?
– Orice om de presă ştie că într-un sumar de gazetă e un drac mic care face să se strecoare şi balast şi text indigest de umplutură. Pentru asta sunt mereu un milion de argumente cu care e foarte greu să te lupţi. Sunt chiar autori profilaţi pe texte la care, dacă ai ajuns, dai iute pagina mai departe. După cum sunt şi autori care, orice scriu şi oriunde, stai pe loc când îi întâlneşti şi-i citeşti până la capăt. Sunt scriitori care vând o revistă: pentru ei omul se opreşte la chioşc şi cumpără revista cu pricina sau, dacă are garanţia că-l găseşte permanent în pagina stabilită, îşi face abonament. Asta e peste tot în lume. Pe aceştia din urmă, cu calitatea lor extrem de preţioasă, de rară, cine face revista trebuie să se priceapă să şi-i atragă alături şi să ştie să-i ţină în priză. Pe de altă parte, unde-i literatorul român – şi nu doar român – care să nu creadă despre sine că tot ce scrie e genial? Încearcă tu şi spune-i că se înşeală, că scrie banalităţi şi te-ai ales cu un duşman pe viaţă. Făcătorul de reviste trebuie să parcurgă continuu această cursă cu obstacole şi capcane neînchipuit de perfide, dacă vrea să facă treabă bună. Foarte puţini au această vocaţie, încă şi mai puţini dintre ei rezistă, adică nu taie poala şi fug în munţi. De regulă, îmi pare rău s-o spun, se merge pe linia comodă a inerţiilor: dăm la tipar ce e pe masă, ce s-a mai rătăcit prin sertare, ce-a mai adus salvator poşta, ce-am mai comis noi înşine în clipe de reverie şi inspiraţie... Aşa ies în lume reviste pe care nu le citeşte nimeni. Cunosc cazuri aiuritoare de reviste necitite nici măcar de cei care le fac. Te poţi întreba de ce totuşi se tipăresc. Eu ştiu, dar zic că preferabil e să sărim peste răspuns.
– Ai trăit la Suceava şi cunoşti viaţa noastră culturală. În această privinţă, ce e diferit în Ardeal?
– M-am născut şi am copilărit în Bucovina, am făcut şcoala elementară şi liceul aici, am lucrat apoi, după facultate şi câteva rătăciri, tot aici, şase ani şi ceva, dar dacă trag acum o linie şi fac socoteala cea mai mare parte a vieţii mi-am petrecut-o în Cluj, unde am decis că voi şi rămâne până la capăt. Un fir invizibil şi indestructibil trece însă pe sub pământ, sau prin văzduh, nu ştiu, dincolo de vama blestemată de la Siret şi se pierde la nord, prin luncile Nistrului, pentru că în halucinaţiile mele secrete eu de acolo mă trag. Despre asta şi povestesc în romanul periculos cu care am să ies toamna asta în librării. Drept să spun, diferenţe uriaşe între Bucovina istorică şi centrul Ardealului, pe care-l cunosc mai bine, nu prea există. Vorbesc de diferenţe pentru suflet. De câte ori mă urc la volan şi plec spre est ca să trec munţii, inima începe să-mi bată mai tare, intru parcă sub un clopot de scafandru. După câteva zile însă, nu foarte multe, simt din nou nevoia irepresibilă să mă urc în maşină şi s-o iau la goană dar acum înapoi. Casa părinţilor mei există bine mersi şi azi în zona centrală elegantă a Cernăuţiului şi când treceam cu mama pe acolo mă dădeam la o parte ca s-o las să lăcrimeze câteva minute în batistă. După 90, în pelerinajul meu sentimental periodic, când duc flori la mormîntul bunicului matern din Cuciurul Mare, găsind-o, la un moment dat, parcă părăsită, în tot cazul, cu ferestrele goale, oarbe, şi cu poarta căzută într-o rână, am avut inspiraţia să fac mai multe poze. Nu se schimbase nici o ţiglă de la război, în jumătate de secol, doar rugină pe clanţe şi uzura timpului în tencuielile ici,colo fisurate. Atât că zada plantată în curte de tata puţin după naşterea mea crescuse înfricoşător până la cer. Mi-am făcut o poză şi sub zadă şi am lăcrimat în locul mamei, care nu mai era. În 2009, când am mers iar, apăruseră un gard formidabil de cetate de jur împrejur, poartă inexpugnabilă cu sonerie, termopane, risipă de marmoră şi gresii, gazon, câine lup, cameră de luat vederi ş.a.m.d. Cineva mi-a spus că s-a instalat, nu ştiu dacă proprietar sau chiriaş, un general venit de dincolo de Urali. Dincoace de Siret, cu o sfoară de pădure de fag, nu cine ştie ce, şi nişte pământ de livadă, sunt într-un interminabil proces de care m-am plictisit, un alt teren, în Voroneţ, cu căsuţă, l-am cedat unei verişoare, el fiind de la un unchi fără copii, ultimul Mareş înafară de mine, pentru că în rest din neamul nostru sunt doar fete cucuiete. Aşa că, în Bucovina istorică, nu mai am nimic, absolut nimic, dragă poete!
– Cum se simte prozatorul Radu Mareş în Cluj-Napoca? Spune-mi povestea adaptării tale acolo.
– Adrian Marino avea o zicere care a circulat decenii în folclorul de cafenea, că se simte în Cluj ca la hotelul „Siesta”. E vorba de o clădire modestă de pe o străduţă a centrului vechi dar câtuşi de puţin o cocioabă. Zicerea lui de lup singuratic, citată insistent, a fost interpretată în fel şi chip, esenţa fiind, oricum, abrazivă. Cu mine, lucrurile stau diferit. Spre deosebire de Marino, eu datorez Clujului formaţia mea, pentru că m-am maturizat, într-o primă etapă, apoi am îmbătrânit lângă şi împreună cu nişte oameni formidabili, lângă revistele clujene, apoi în redacţia uneia din ele, într-un climat cu totul special, care contează enorm deşi e o sumă de imponderabile. Tot deosebindu-mă de Marino, ale cărui pătimiri şi, mai ales, umilinţe clujene infernale, umilinţe de neiertat din primii ani de după închisoare, ca şi ale lui Mihadaş, de altfel, unii s-au grăbit să le uite şi nu spun de ce s-a rupt el de concetăţeni, eu am o droaie de buni prieteni cu care am împărţit multe, ne-am certat şi apoi ne-am împăcat de o mie de ori. Poţi conta pe asta când faci bilanţul? Eu zic că poţi. Apoi, Clujul a avut mereu figuri formidabile pe care doar continua, asurzitoarea larmă ţigănească a Bucureştilor le pune în umbră. Sunt mulţi, nu-i mai enumăr, spun doar că am avut norocul extraordinar pentru un romancier să mă aflu în proximitatea lor şi să-i studiez. Clujul a fost adesea o scenă principală în istoria trăită de noi, e drept că o scenă care se clatină şi inundată de ceaţă ca în Macbeth, aproape imposibil de citit dinafară. Pe această scenă şi-au jucat rolul, uneori de câteva clipe, personaje inclasabile despre care, din varii motive, nu se mai spune un cuvânt. Ca să mă înţelegi mai bine, dă-mi voie să-ţi depăn doar o infimă parte, un fragmenţel dintr-o asemenea poveste. Imediat după Crăciunul lui 1989, pe 26 decembrie, cred, întâlnindu-ne la o vorbă, şi ca să-mi mai tempereze fervorile delirante, amicul Aurel Codoban, profesor de filosofie la universitate, mi-a descris exact, milimetric, ce se întâmplă şi se va întâmpla în România. Eram dispus să mă înfurii şi să mă cert, pronosticul lui, în schimb, era calm şi un pic cinic, de neacceptat la acea oră. Da, vom avea libertate! Însă va fi libertatea de a fura! Ce? am sărit eu. Totul, a încheiat el. Înfuriat şi cumva în replică, i-am răspuns cu un editorial în Tribuna, fără să-i dau însă numele. Puneam în cauză neînflăcărarea, ca păcat capital în primii paşi ai postrevoluţiei şi e un text pe care nu mai am curajul să-l recitesc. Spun azi, cu o altfel de înţelegere a lucrurilor, că acest Aurel Codoban cu care – ca să mă şi laud puţin – sunt şi prieten şi vecin, amândoi locuim la distanţă de o stradă şi jumătate în micul cartier sudic, de pe deal, e profesorul de filosofie numărul unu din Cluj pe care l-am studiat de ani de zile cu mare atenţie. E filosof dar e şi mai mult de atât, cu toate că se ţine în umbră şi e ca şi invizibil. Tot în decembrie 1989 pleca din Cluj, l-am asistat când îşi cumpăra o valiză mai elegantă, colaboratorul tribunist Ovidiu Şincai care a murit repede într-un accident iar PSD-ul a dat numele lui unui „institut” de nu ştiu ce fel. Puţini ştiu însă că articolele lui Şincai aduse spre publicare erau mai înainte citite şi supervizate de maestrul lui care era Codoban. La Cluj, în preajma aceluiaşi Codoban s-a întrupat în primii ani 90 franţuzul Claude Karnooh, am fost o vreme apropiaţi toţi trei. Tot aici a aterizat G.M. Tamas, încă necunoscut, ştiut de mine încă de dinainte de emigrarea lui clamoroasă. Despre extravagantul Karnooh am scris, pe amândoi i-am editat. Bucureştiului i-a trebuit mai bine de un deceniu ca să-i descopere pe ambii. Tot aici s-a oprit doi sau trei ani Oleg Serebrian, presupun că viitor ministru sau prim-ministru, poate chiar preşedinte în Moldova iar Codoban mi l-a adus la editură şi a insistat să-i public teza de doctorat. Această enumerare pe care o pot lungi vrea să arate un lucru: carisma cu totul şi cu totul ieşită din comun a vecinului meu şi felul în care, neştiut, nevăzut a pus-o la lucru. Lângă el şi datorită lui s-a constituit, aşadar, la Cluj nucleul germinator al unei stângi de catedră universitară, cu parfum academic-savant şi fără care – cred eu – în orice politică serioasă nu se poate. De pe celălalt mal, de unde mă situez eu, mi-am urmărit mereu plin de admiraţie vecinul, fie şi văzându-l însoţit de cârduri de domnişoare superbe şi îndrăgostite. Ca la orice lucrare de lung parcurs, la noi, apar instantaneu în faţă munţi de inerţie, practic imposibil de clintit din loc. El a bravat, nu i-a păsat. Apoi, a încuraja azi pe tineri să citească şi să fişeze Lenin şi Marx, nu numai Wittgenstein, e o chestie hazardată. Cu atât mai mult cu cât în lumea românească, biblioteca nu contează, diploma şi erudiţia, la fel. Admir la Codoban puterea de a lucra împotriva curentului, pentru un ţel foarte îndepărat şi oarecum împotriva propriilor interese. Ce-a realizat, totuşi? Ani de zile a adunat lângă el băieţi străluciţi. I-a şcolit, în sensul că i-a pus citească şi cărţi care nu ispitesc prea pe mulţi şi-n imediat nici nu sunt utile. I-a şi ghidonat, i-a şi plivit. La doi dintre ei, le-am publicat eu la „Dacia” cărţile de debut. Pe alţii i-a sprijinit pentru burse în străinătate. Nu ştiu cum a dat şi de Romoşan, nefilosof dar cu fler de negustor, şi de editura lui „Compania” despre care se spun multe. Acesta a editat şi el câteva dintre cărţile stângii originare din Cluj, mai exact ale anti-dreptei de la noi, declanşându-se polemici peste polemici, multe probabil inutile dar răscolindu-se astfel băltoaca stătută a proiectelor politice autohtone. În ultimii ani vecinul meu şi-a apropiat şi la Cluj o editură potentă unde au fost editate alte câteva cărţi esenţiale pentru o direcţie, s-o spunem cinstit, totuşi, fără mare trecere la români, care nu mai vor să audă de Marx. N-o mai lungesc: respectând proporţiile, în aventura lui singulară, Aurel Codoban face cam ce făcea, între războaie, cu studenţii lui, Nae Ionescu. Şi nu e rău deloc, mie îmi place grozav să-i urmăresc. România n-a dat mari teoreticieni ai stângii, cu palmares academic şi prestigiu internaţional. Mi-ar plăcea, visez însă ca peste nişte ani Chomsky, de pildă, să vină la Cluj pentru stagii iar la universităţi americane să predea marxism ucenicii lui Aurel Codoban. Dacă ţi se va părea că exagerez un pic, ia-o ca necesitate poetică şi polemică. Pentru că nici dreapta noastră de azi nu se îngrijeşte să-şi crească oamenii de carte cu care cândva să se laude. Mica şi marea ciubucăreală i-a orbit şi i-a tâmpit complet pe toţi politrucii noştri, pentru că nu-i mai interesează decât chiverniseala sălbatică, zorzoanele şi fleacurile colorate şi strălucitoare ca la triburile africane descrise de Livingstone. Sper, în fine, că am lămurit satisfăcător de ce-mi place Clujul şi de ce nu l-aş da pe nimic.
– La primele tale cărţi (Anna sau pasărea paradisului şi Cel iubit), ţi s-au reproşat fraza dificultoasă, stilul abstrus. Cum s-a produs schimbarea?
– Despre proza mea, cea de dinainte de 90, întâi, dar şi despre cea de după am umplut un caiet gros, scris îndesat, cu pixul. Clarific acolo, adaug sau elimin, mă explic, mă justific, mă psihanalizez în oglindă, mă scuz. Caietul, încuiat acum în sertar, îl voi face la un moment dat cadou fiicei mele şi mă gândesc că, şi ea, îl va dărui fiicei ei. Deocamdată însă stau cu două romane terminate pe masă, unul din ele, cel periculos, urmând să iasă toamna asta şi mi-ar face o deosebită onoare să fie recenzat în „Bucovina literară”.
– În ce fel îţi evaluezi viaţa de scriitor domiciliat în Cluj? Cum e comparaţiv cu perioada ta suceveană?
– La Cluj, într-un moment de inspiraţie norocoasă, breasla scriitoricească şi-a pus soarta în mâna femeilor, cu Irina Petraş şef. Trebuie să spun că asta înseamnă şi acordarea unui mandat de autoritate administrativă la care nu cârteşte nimeni. Văd că în alte părţi sunt nemulţumiri, reclamaţii, nesfârşite lupte pentru putere. La Cluj, draga de Irina a instaurat, cred că prin vrăji specifice, pace absolută. Ca nişte furnicuţe neobosite, femeile fac şi dreg şi pe toate ireproşabil: de la festivaluri, comemorări, simpozioane, coroane de flori, treburi editoriale, înmormântări şi încă multe altele, până la relaţii internaţionale, plata facturilor şi încasare cotizaţiei. Şi asta cu bani pe care numai ele ştiu cum îi obţin. Ce a realizat Irina încă şi mai grozav e un sediu de top, cu toate dotările şi logistica, unde ar putea fi primit şi Obama, fără să te jenezi. Bărbaţilor, regimul matriarhal, cu vagi nuanţe dictatoriale, le prieşte: scriu şi scriu. Dar şi stau încântaţi să contemple cum, şi fără ei, totul se face de la sine, întrucât crâncena salahorie feminină şi alergătura continuă nu se văd. Cred tot mai mult şi am şi scris-o că salvarea României din actualul rahat stă exclusiv în mâna femeilor cărora ar trebui să li se acorde, măcar câteva decenii, posturile importante de decizie. În ce mă priveşte, fiind legat de Cluj ca Ulise de catarg, m-am retras şi m-am baricadat în colivia mea de pe deal, vizavi de Grădina botanică, de unde primesc oxigenul. Am deci acoperiş deasupra capului, rafturile cu cărţi şi alte hârtii, masa cu calculatorul – fără internet, de care nu vreau să aud ! –, am loc de parcare ceea ce aici e un lux enorm şi am şi două pisici în curtea blocului care vin să mă salute dimineaţa sub balcon. Tot ce ţi-am descris ţine de confortul burghez banal, cu care n-are rost să te lauzi. Dar marile aventuri, marile plecări sau răsturnări trebuie să se petreacă în prima tinereţe, până la treizeci de ani. Am mai scris-o: nisipul din clepsidră de care dispunem se-mpuţinează, conştiinţa acestei realităţi vine brusc şi-ţi dă o altă luciditate. Îmi gestionez timpul de aceea cu grijă, un pic mai egoist. Cu patru străvechi prieteni de-un leat, toţi intelectuali de primă linie, am fondat un fel de club al pensionarilor, care suntem noi, cei cinci. Avem ziua şi ora fixă, englezeşte, masa noastră la celebrissima „Arizona” unde ne întâlnim să bem paharul cu apă plată şi să punem ţara la cale. Dar să ne şi reîncărcăm, prin inducţie, bateriile, când e cazul. Am stabilit, noi pentru noi, că e interzis să ridici tonul şi ne certăm rar, deşi are fiecare credinţa lui, unele în poziţie antagonică. Clubul nostru elitist are o anume notorietate, am fost vizitaţi de radio şi de televiziuni, s-a scris în ziare despre el, sunt destui care ne dau târcoale. Câţiva juni poeţi desigur genialoizi ne-au lipit o etichetă îndelung comentată şi ea: „masa dinozaurilor”. Am râs, evident, sesizând mica scânteie de gelozie. Patronul, în schimb, şi servantele de la „Arizona” ne-au luat sub aripa lor ocrotitoare, adevărul fiind că din timp în timp achităm note de plată cu care nu se pot lăuda mulţi. De ce spun toate astea? Pentru a sugera că există şi forme de convieţuire fecundă, productivă în ordine intelectuală într-o lume care întreţine ca principiu darwinist de existenţă conflictul. E o şcoală de salvare, în fond: a învăţa să-l suporţi pe celălalt, a asculta calm şi a-ţi exprima dezacordul în termeni de civilitate, a oferi mâna de ajutor când e cazul ş.a.m.d. Şi asta, fără calcule mizerabile de interes şi profit care, pe termen lung, omoară toate prieteniile. Nu m-aş hazarda totuşi să compar farmecul indelebil al vieţii sucevene pe care o pot evoca mai ales din amintiri cu condiţia mea actuală care stă într-un tipar destul de banal.
– Există, ştii şi tu, destui autori care scot carte după carte, într-un ritm incredibil. Te consideri leneş? Scrii greu?
– N-aş zice că sunt leneş. Numai că nu producţia, productivitatea mă călăuzesc. Am calculele mele nedivulgabile după care mă măsor şi mă ghidez, am pasul meu, ca să zic aşa, important fiind că, slavă Domnului, am ajuns în fine liber de corvoada scrisului pentru salariu.
– Revistele noastre literare se menţin cu greu pe linia de plutire de câţiva ani. Care crezi că e viitorul lor?
– Facerea de reviste a devenit din 1990 aproape un joc de societate pe care e o glorie să nu ţi-l refuzi. Se fac reviste din banii lu’ tata sau ai soţului proaspăt îmbogăţit, din banii de la partid sau de la primărie, de la vreun minister, din pensie personală, cunosc un caz. De ce? Pentru ca literatorul nostru să aibă unde să-şi publice producţiunile proprii sau ale amicilor după bunul plac personal. Dacă socotim că în fiecare judeţ sunt cam două reviste, înseamnă că totalul lor a trecut de o sută. Asta, la peste 2000 de membri ai U.S. şi la circa 900 de edituri. Probabil, această inflaţie terifiantă e un fenomen tranzitoriu, ca gripa. Nefiind implicat, îl contemplu de la distanţă, fără angajamente afective. Ca veteran care, decenii, am stat în tranşeele jurnalisticii am învăţat prea bine că punerea pe roate şi apoi menţinerea în viaţă a unei reviste e o lucrare de maximă dificultate, în ciuda a ceea ce pare multora. Deşi revistele scriitorilor operează cu inefabile, şi acolo fiecare pas costă bani. Iar cu aceştia care, în momentele euforice din pornire, par mulţi, se ajunge, ca într-un vis rău, nu peste mult, la fundul sacului. Ştiu bine, de aproape, câtă tristeţe e în asemenea finaluri... Nici cu materia primă a textului de publicat nu e altfel: articolele strălucite, bucăţile literare grozave, bombele de presă, se împuţinează pe traseu. Se ajunge la cazul pe care-l cunosc bine unde într-o revistă o rubrică de două-trei pagini mari e semnată de un nume despre care nimeni din redacţie nu ştie cui aparţine. Ce să mai spun? Poezia poate fi scrisă din alean, la ocazie, dintr-un impuls care ţine de abisurile intimităţii. O revistă e însă treabă de for public. Ea instituie o relaţie de parteneriat, trebuie să aibă un destinatar, cu care să funcţioneze în sitonie. Iar asta se verifică uşor. Zic mai mult: trebuie să se verifice continuu. Toate la un loc presupun pe lângă talentul literar şi câteva competenţe de strictă, precisă, riguroasă, cuantificabilă profesionalitate. Apoi, cine se abonează sau cumpără de la chioşc să citească reviste literare? Politrucii, de la care vin banii, în nici un caz. Scriitorul român şi-a pierdut hemoragic prestigiul şi odată cu el şi puterea, ca să bată cu pumnul în masă. Cui îi e frică de scriitorul român? Nici în rolul umilitor de slugă nu mai contează, pentru că de serviciile lui n-are nevoie nimeni. Care servicii? Ideea scoasă din când în când din dulap şi vânturată demagogic, pentru impresie, e că revistele fac cultură. O revistă, adică, secretă cultură prin simpla existenţă, ca bradul, răşina. O revistă e oxigenul fără de care se moare. Etc. Nu e deloc aşa, noi între noi o ştim, exasperaţi de cantităţile enorme, sufocante, de prostii şi de maculatură, revărsată din toate părţile, sub etichete sclipicioase. Au realizat-o şi politrucii, care nu-s toţi tâmpiţi, şi nu se mai lasă şantajaţi cu moartea culturii. Am asistat la zeci, sute de discuţii despre criza revistelor de cultură. Structurată pe un studiu de caz, am scris şi o carte. Cunosc toate, absolut toate argumentele apărării, le ştii şi tu. Nu ignor nici contraargumentele. Ar mai rămâne soluţiile. Dar acestea, dragă poete, nu se oferă pe gratis. Aşa că pronosticul meu e următorul: după ce va pica finalmente Roşia Montană, o să rămânem cu, mari şi late, două reviste de cultură şi literatură care să conteze, a lui Voiculescu şi a lui Patriciu...
– Câteva întrebări indiscrete. Scrii, totuşi? Când? Cum? Altceva ce faci?
– Da, scriu sau transcriu. Citesc, de fapt mai mult recitesc. Şi cujăt, cum spune ardeleanul. Îmi place grozav călătoria, cât mai lungă cu putinţă. Vara mă mut la Oradea, de unde, fără ţintă, cutreier pusta ungurească sute de kilometri. Am însă, curent, la Oradea dar şi la Cluj, plăceri de gospodar care, precum se ştie, sunt cronofage. Mă întâlnesc săptămânal şi cu poetul Adrian Popescu, bucovinean şi el, după tată, iar el îmi spune ce-i nou. Ninge ori plouă, cobor de pe deal, în fine, la masa dinozaurilor. Cam asta e.
– Cum se vede de la distanţă comunitatea scriitoricească de la Suceava?
– Privirea prin ochean, de sus, cea integratoare, evaluările mari, sintetice le fac criticii, e treaba lor şi numai a lor. Mie îmi lipsesc adeverinţa de critic dar şi plăcerea. Îmi ceri prea mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu