Jacques Attali. Plan de masă, pentru un dineu pe Titanic

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.
Jacques Attali este un ins deștept, cu o mare capacitate de sinteză, analiză și diagnostic. In textul de mai jos propune trei teze pe care, după el, guvernul francez ar trebui să le includă urgent și imperativ în discursul său politic, ideologic. El trebuie :
1. Să înceteze să declare că criza s-a terminat, că vine creșterea, să recunoască că sunt de așteptat momente dificile și să explice riscurile contradictorii ale excesului de datorii și ale deflației, ale falimentului băncilor și a excesului de profituri ale acestora.
2. Să anunțe lansarea unor reforme profunde, care nu vor avea efect decât peste un deceniu, în principal cele referitoare la fiscalitate, la școala primară, la reciclarea șomerilor și la refacerea controlului de către stat a marilor sectoare ale industriei.
3. Să recunoască că pentru realizarea acestor obiective ale reformei, în contrast cu tot ce se susține de peste două decenii, e nevoie nu de mai puțin Stat, ci de mai mult Stat; de mai multă Industrie, nu de mai multe Servicii, de mai multe Impozite, nu de reducerea Impozitelor.

Toate acestea se vor realiza, declară Attali. Singurul lucru care trebuie gîndit este dacă această reformă va avea loc după o imensă criză sau în locul unui vast traumatism social și politic, conchide Attali.

Și ca dânsul cred și eu. România este mult mai vulnerabilă decât Franța acum, după ce a suportat și suportă Cleptocrația, deconstrucția ideologică a miturilor, disoluția identitară și demografică, catastrofa ecologică. La noi clasa politică este formată din activiști și excutanți comuniști reciclați, iar elita intelectuală snoabă, de imitatori ai Occidentului,  a confundat necesitatea unei critici intelectualiste a sistemului comunist cu distrugerea țesutului social deja slăbit, prin efectele sistemului de suspiciune generalizată instaurat de Partid și Securitate, și prin instilarea precoce a unui individualism cancerigen.
Cu prietenie, Dan Culcer

Plan de table, pour un diner sur le Titanic
le 15 novembre 2010 8H30 par
Jacques Attali

Il est fascinant de voir la place considérable que les médias français ont consacrée au remaniement ministériel annoncé dimanche. Pourtant, à l’échelle de l’histoire, même immédiate, il ne restera bientôt rien de ce non-événement, sinon pour les intéressés, aux ambitions déçues ou récompensées.
Le même jour, à Wuhan, en Chine, Indiens, Chinois et Russes se réunissaient pour décider d’une stratégie d’alliance à long terme. Le même jour, les Chinois laissaient entendre que le sommet du G20 ne changeait rien à leur stratégie monétaire. Le même jour, aux Etats-Unis, M. Greenspan annonça que si la dette publique américaine n’était pas rapidement réduite, les taux d’intérêt ne pourraient que monter et que personne ne financerait plus le déficit américain. Le même jour, l’Irlande était considérée en cessation de paiement, le Premier ministre grec évoquait un étalement du remboursement de la dette publique hellène, les Portugais parlaient de sortir de l’euro et les Espagnols ne discutaient que du risque de contagion, pour eux, d’une telle crise. Les uns et les autres, en Europe, commençaient même à se demander si la solution n’était pas dans un gouvernement d’union nationale.
Demain, la semaine prochaine, le mois prochain, la France sera prise dans ces mêmes tempêtes. Elle en sera étonnée. Parce qu’on lui en aura caché la nature et l’ampleur. On comprendra alors que, pendant que le bateau était menacé par mille et un icebergs, le commandant établissait le plan de table de son dîner.Pour éviter cette accusation, qui lui serait fatale dans dix-huit mois, il doit, avec son gouvernement, adopter un tout autre langage et un tout autre comportement.
Il doit :
1. Cesser de dire que la crise est finie, que la croissance est au coin de la rue ; il doit cesser de se contenter de la moindre moins mauvaise nouvelle pour crier victoire, reconnaître que bien des moments difficiles sont encore devant nous. Et expliquer les risques contradictoires de l’excès de dettes et de la déflation, de la faillite des banques et de leurs excès de profits.
2. Annoncer qu’il faut se lancer dans des réformes profondes, qui n’auront pas d’effet avant dix ans. Pas seulement celle, presque anecdotique au regard des enjeux, du financement de la dépendance, dont on parle tant, mais celles, beaucoup plus importantes, dont tout dépend : la fiscalité, l’école primaire, la formation des chômeurs et la reprise en main des grands secteurs de l’industrie.
3. Reconnaître qu’il faut, pour mener à bien ces réformes, au contraire de ce qui est dit par tous les gouvernements depuis vingt ans, plus d’Etat et non pas moins d’Etat. Plus d’industrie et non pas plus de services. Plus d’impôt et non pas moins d’impôt.
Tout cela ne sera pas simple. Tout cela aura lieu. La seule question est de savoir si cela aura lieu après une grande crise ou à la place d’un vaste traumatisme politique et social.
Bien sur, la France est riche et puissante et elle y résistera. Mais dans quel état en sortira-t-lle si elle n’y est pas préparée ?
Un remaniement, une déclaration présidentielle, un discours de politique générale pourraient constituer de bonnes occasions de dire tout cela simplement, à froid, avant qu’il ne soit trop tard.
j@attali.com

Biographie de Jacques Attali

Professeur, écrivain, conseiller d’Etat honoraire, conseiller spécial auprès du Président de la République de 1981 à 1991, fondateur et premier président de la Banque Européenne pour la Reconstruction et le Développement à Londres de 1991 à 1993, Jacques Attali (www.attali.com) est maintenant président de A&A, société internationale de conseils, (www.attali-associes.com) spécialisée dans les nouvelles technologies, basée à Paris, et   président de PlaNet Finance (www.planetfinance.org), Organisation de Solidarité Internationale spécialisée dans le développement de la microfinance. PlaNet Finance est la plus importante institution mondiale de soutien a la microfinance. Elle conseille et finance le développement de la microfinance dans 80 pays.
En 1980, il fonde Action Contre la Faim et lance en 1984 le programme européen Eurêka (vaste programme sur les nouvelles technologies qui a donné naissance, entre autres, au MP3). En 1989, il lance un programme international d’action contre les inondations catastrophiques au Bangladesh. Jacques Attali a  ensuite conseillé le Secrétaire Général des Nations Unies sur les risques de prolifération nucléaire. Il est à l’origine de la réforme de l’enseignement supérieure d’harmonisation des diplômes européens, dite LMD.
Docteur d’Etat en Sciences économiques, Jacques Attali est diplômé de l’Ecole Polytechnique, (major de la promotion 1963), de l’Ecole des Mines, de l’Institut d’Etudes Politiques et de l’Ecole Nationale de l’Administration.
Il a enseigné l’économie théorique à l’Ecole Polytechnique, à l’École des Ponts et Chaussées et à l’Université Paris-Dauphine.  Il est docteur honoris causa de plusieurs universités étrangères  et membre de l’Académie Universelle des Cultures.
Jacques Attali est également éditorialiste à L’Express. Il est l’auteur de cinquante livres, traduits dans plus de vingt langues et diffusés à plus de six millions d’exemplaires à travers le monde, comprenant des essais (sur des sujets allant de l’économie mathématique à la musique), des biographies, romans, des contes pour enfants, des biographies et des pièces de théâtre.
Jacques ATTALI a été nommé Président de la Commission pour la libération de la croissance française par le Président de la République depuis le 30 aout 2007.
Selon le  Magazine Foreign Policy (Mai/Juin 2008), Jacques Attali est l’ »un des cents intellectuels les plus importants du monde ».

Victoria STOICIU. Ce fel de capitalism pentru Europa de est?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.
Autoarea, Victoria Stoiciu crede că sistemul social din România ar fi totuși un soi de capitalism. O, adică, democrație, totuși. De fapt, lipsa capitaliștilor nu se datorează specificității estice. Ci blocajului pe care l-a exercitat capitalismul vestic, care nu a vea nevoie de concurenți ci de slugi, cărora să le dea ceea ce cade de la masa stăpânilor, ca la câinii de pază.
Îi propunem să adopte termenul inventat de alții : cleptocrația. Nu-i nici capitalism, nici socialism, nici dictatură, nici democrație. E o zeamă de curechi putrezi, care pute urât. Iar la suprafață înoată șobolani cenușii fericiți. Restul locuitorilor aceastei hrube cade la fund, mișcând disperat brațele ca să se salbveze de la înec, brațele cu care au pus voturi în urne, crezând că sunt liberi să aleagă și chiar ar avea între cine să aleagă.
Cu prietenie, Dan Culcer

Victoria STOICIU | Ce fel de capitalism pentru Europa de est?

Marx şi Weber s-au înşelat: nu există o singură destinaţie

„Ne-am împotmolit undeva la mijlocul drumului de tranziţie dinspre economia planificată către economia de piaţă. Am creat un hibrid al celor două sisteme“, declara cu ceva ani în urmă fostul preşedinte rus Boris Elţîn. Teza conform căreia capitalismul est-european e o caricatură deformată a capitalismului occidental este larg răspîndită, sintagma românească „capitalism de cumetrie“ reprezentînd formularea într-o manieră plastică a aceleiaşi teorii. Este legitim să ne întrebăm dacă reţeta noastră de capitalism e atît de radical diferită de avatarul său vest-european încît să putem vorbi de un model hibrid, de o struţo-cămilă inedită a cărei paternitate o putem revendica exclusiv şi care reprezintă contribuţia est-europeană la patrimoniul umanităţii. Ce fel de capitalism construim în România şi, în plan mai larg, în regiune şi prin ce se deosebeşte el atît de mult de capitalismul occidental?
Capitalismul fără capitalişti
O deosebire importantă este aceea că în România, ca şi în întreaga regiune, avem de-a face cu un „capitalism fără capitalişti“, după cum scriau într-o lucrare colectivă Gil Eyal, Ivan Szelenyi şi Eleanor R. Townsley. Imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste am fost puşi în situaţia de a construi capitalismul fără a avea însă acea clasă de proprietari şi deţinători de capital care să joace rolul pe care burghezia l-a avut în preajma naşterii capitalismului. Apariţia capitalismului occidental a fost rezultatul acumulării de capital de către pătura socială numită burghezie, acumulare care a impus ulterior o transformare a relaţiilor de producţie şi, consecutiv, a relaţiilor sociale. Cum să construieşti însă capitalismul în lipsa capitaliştilor? Desigur, capitaliştii noştri au început să răsară rapid, noii îmbogăţiţi s-au ivit peste noapte, dornici nevoie mare să construiască capitalismul luminos. Numai că între capitaliştii occidentali şi capitaliştii noştri iviţi din neant e o diferenţă ca de la cer la pămînt. Circumstanţa care a permis apariţia şi dezvoltarea capitalismului a fost victoria obţinută de burghezie în a legitima simbolic capitalul economico-financiar, a cărei posesoare era, în raport cu capitalul social, deţinut exclusiv de aristocraţie. Dacă în feudalism privilegiile şi rangul erau cele care atrăgeau după sine şi capitalul economic, în capitalism ecuaţia s-a inversat şi banii au devenit sursa poziţiei sociale, a privilegiilor şi a puterii. Or, ceea ce s-a întîmplat la noi, în Estul Europei şi în România în particular, a fost un scenariu pe dos: capitaliştii noştri şi-au folosit capitalul social pentru a obţine capital economic. Tehnocraţii fostului regim, indivizi apropiaţi într-un fel sau altul structurilor de putere ale statului, au făcut uz de reţeaua lor socială pentru a obţine fabrici, uzine, contracte şi alte bunuri care au contribuit rapid la apariţia capitaliştilor autohtoni. În loc să se constituie împotriva structurilor dominante de putere, împotriva establishment-ului, cum s-a întîmplat în Europa de Vest, capitalismul est-european s-a constituit pe seama establishment-ului şi cu resursele acestuia. Este ca şi cum în Europa de Vest burghezia s-ar fi constituit preponderent din aristocraţii vechiului regim, schimbaţi brusc la faţă după ce s-au prins din ce direcţie bate vîntul, dornici nevoie mare să se înfrupte cît mai mult din proprietatea regală desfiinţată.
Trecerea de la plan la clan

Se spune că în capitalism „există o singură culoare – cea verde“, a dolarului adică, şi toate celelalte, rasă, religie, sex, îi sînt subordonate. Cu alte cuvinte, banul este singurul criteriu de discriminare în societate, el stabileşte ierarhiile, el distribuie puterea. În capitalismul autohton însă traiectoria cea mai des întîlnită este aceea a convertirii capitalului social în capital economic. În România, criteriul principal de discriminare continuă să rămînă „pilele“, şi nu banii. Din acest punct de vedere, cei care susţin că tranziţia în Europa de Est nu s-a făcut de la plan la economie de piaţă, ci de la plan la clan, au perfectă dreptate.
Or, supremaţia capitalului social este trăsătura specifică feudalismului şi, de asemenea, comunismului est-european, unde capitalul politic era doar o variaţie a capitalului social. Din această perspectivă, capitalismul nostru este pre-modern, de castă, el funcţionează după reguli feudale. Logica instituţională a fost şi este în continuare subminată de logica relaţională, iar instituţiile au devenit organisme kafkiene puse în slujba favoritismelor.
Capitalismul nostru este făţarnic: în timp ce în public face pledoaria unor valori, în culise joacă după alte reguli. Face apologia pieţei libere, dar între timp dă vioi din coate pentru a închide uşile tuturor neaveniţilor care dau crezare demagogiei sale. Laudă concurenţa şi beneficiile acesteia, dar nu ezită deloc să le frîngă gîtul celor care îndrăznesc să creeze concurenţă. Pledează pentru principiile laissez faire-ului, pentru un stat minimal, pentru taxe scăzute, dar în acelaşi timp trăieşte pe seama statului şi se îndoapă copios cu banii adunaţi din taxe. Regulile şi legile capitalismului de tip occidental de secol XIX nu se aplică decît undeva, jos, în subsolurile şi straturile inferioare ale economiei, unde profiturile sînt totdeauna limitate şi nu există mize serioase pentru marii jucători.
O altă particularitate a capitalismului est-european e aceea că el nu constituie rezultatul unei evoluţii organice, ci este produsul unui proiect. Or, din acest punct de vedere – al modalităţii de implementare – el se aseamănă cu comunismul: conţine toate ingredientele unui proiect de inginerie socială, inclusiv tentaţiile utopice şi justificarea prezentului prin apelul la viitor. Capitalismul s-a înfăptuit la noi printr-o restructurare fundamentală a instituţiilor economice de sus în jos, exact invers decît echivalentul său vest-european. E adevărat, tipul de violenţă utilizat pentru a modela societatea şi economia conform unor noi tipare imaginate de o elită culturală şi economică nu se compară nici pe departe în intensitate cu violenţa de care a făcut uz comunismul în încercarea sa similară de a revoluţiona realul: închisorile nu au fost umplute de disidenţi anti-capitalişti şi nimeni nu a fost trimis la Canal. Cu toate acestea, noua putere a făcut uz de toate resursele coercitive legitime pentru a-şi impune propria viziune împotriva unei societăţi care agoniza ca urmare a intervenţiilor chirurgicale făcute în numele economiei de piaţă. Rănile şi traumele sociale provocate de aceste transformări artificiale, venite de sus, de „la stăpînire“, au fost mereu prezentate ca sacrificii necesare, scuzate de măreţia idealului urmărit.
Toate teoriile care pun accent pe caracterul hibrid, intermediar şi tranzitoriu al capitalismului est-european nu fac decît să întreţină ideea existenţei unei „faze superioare“ a capitalismului, ce urmează a fi atinsă în viitor şi care va duce la dispariţia tuturor defecţiunilor actuale ale sistemului, aşa cum dictatura proletariatului urma să dispară o dată cu instaurarea comunismului din stadiul superior. Dar întocmai cum anii treceau, construcţia socialismului luminos avansa, însă epoca de aur promisă întîrzia să se arate, ceea ce făcea ca dezamăgirea şi deziluzionarea oamenilor să capete în intensitate, tot astfel se întîmplă şi astăzi. Utopia care întîrzie să devină realitate şi plăgile sociale provocate de eforturile construcţiei capitalismului au făcut ca sprijinul pentru economia de piaţă să scadă dramatic în regiune în ultimii 10 ani. În Ungaria, de exemplu, susţinătorii capitalismului au scăzut de la 80% la 46% din 1991 pînă în 2009, în Bulgaria de la 73% la 53%, în Lituania de la 76% la 50%. Declinul vertiginos al popularităţii capitalismului a transformat Europa de Est în una dintre regiunile cu nivel scăzut de simpatie pentru economia de piaţă: în 2007, înainte de criza economică, acesta era de 56%, numai cu un procent peste America Latină (55%) şi la mare distanţă de Africa (75%), Asia (72%), America de Nord (70%) sau Europa de Vest (69%). Fundamental, asta înseamnă că oamenii nu gîndesc atît de nuanţat pe cît o fac analiştii şi teoreticienii: pentru ei, capitalismul este capitalism, indiferent că este de cumetrie sau nu, indiferent că noi îl considerăm un hibrid sau o fază intermediară. Cîte feluri de capitalism există?
De fapt, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă capitalismul est-european e, într-adevăr, un model degenerat al capitalismului „autentic“ sau pur şi simplu e un alt tip de capitalism. Sociologi precum Karl Marx sau Max Weber considerau capitalismul ca avînd o singură destinaţie. Dar afirmaţiile lor erau făcute înaintea răspîndirii capitalismului la scară globală. Istoria recentă ne înfăţişează o multitudine de capitalisme: de la capitalismul chinez, care coexistă foarte bine alături de un regim autoritar, trecînd prin capitalismul est-european şi terminînd cu capitalismul nord-american. La o adică, inclusiv conceptul de capitalism est-european se suprapune peste o realitate atît de eterogenă, încît termenul nu reuşeşte să surprindă complexitatea tuturor fenomenelor pe care pretinde că le descrie. Nu este o greşeală să pui semnul egalităţii între capitalismul rusesc şi cel ceh sau cel românesc?
E posibil ca ipoteza conform căreia capitalismul este incompatibil cu lipsa de libertate (vezi China) sau cu dominaţia capitalului social în raport cu cel economic (vezi România) să fie falsă. E posibil ca niciodată capitalismul să nu ducă la democraţie, să nu genereze necesarmente prosperitate şi să coexiste foarte bine cu sistemele clientelare sau chiar mafiote. La urma urmei, de ce nu ar putea fi însuşi capitalismul vest-european doar o formă specifică de manifestare a unui sistem economic pe care îl numim generic capitalism şi a cărui trăsătură dominantă nu este nici supremaţia banului, nici triumful instituţionalismului asupra favoritismului, fiind pur şi simplu, aşa cum susţinea Al Capone, „înşelătoria legitimă a clasei dominante“. 

 

DE ACELASI AUTOR

De ce e bine să explodeze mămăliga

Aşteptînd apocalipsa - întrebări pentru legiuitorul român

În căutarea pierdutului "acasă"

Mitul statului social sau cum să tai unde doare mai tare