VANITATEA, INTERESUL, URA ŞI EVOLUŢIA CIVILIZAŢIEI UMANE

Dan I. Papuc



Autorul acestor rânduri a scris o istorie a Matematicii integrată în istoria Civilizaţiei umane. El a verificat efectiv că, pentru cine vrea să înţeleagă trecutul Civilizaţiei umane, istoria Matematicii este puternic revelatoare. De fapt, aceasta propoziţie este o generalizare a următoarei aserţiuni a matematicianului poet Dan Barbilian (Ion Barbu), referitoare la cunoaşterea civilizaţiei Greciei Antice: “….Poarta prin care poţi aborda lumea greacă – fără de a cărei cunoaştere, după părerea mea, cultura cuiva nu poate fi socotită completă – nu este obligatoriu Homer. Geometria greacă este o poartă mai largă, din care ochiul poate cuprinde un peisagiu auster dar esenţial.” Într-adevăr, rezultatele matematice din trecut, se comportă în descoperirea adevărurilor istorice, ca o hârtie de turnesol. Ele scot la iveală unele adevăruri importante, privitoare la trecutul Civilizaţiei umane, adevăruri de obicei bine ascunse de solide idei preconcepute şi de false opnii, general acceptate.

Vom prezenta în cele ce urmează unele rezultate privind evoluţia Civilizaţiei umane, abordând probleme care nu au nici o legătură cu Matematica, dar ale căror soluţii au fost puse în lumină de istoria Matematicii.

* * *

1. Întrebări şi răspunsuri. Cine doreşte nu doar a şti ci chiar a înţelege istoria Civilizaţiei umane, este confruntat cu multe întrebări privitoare la evoluţia acestei civilizaţii, întrebări a căror formulare începe cu un copilăresc “de ce?". De ce progresul civilizaţiei Egiptului Antic, de-a lungul a trei milenii, a fost aproape nul, iar civilizaţia grecilor din antichitate a făcut progrese uimitoare, de-a lungul doar a trei secole? De ce europenii, începând din secolul XV, au străbătut sistematic oceanele lumii, iar japonezii, etern ancoraţi în Oceanul Pacific, nu au făcut acest lucru, măcar în cazul acestui Ocean? De ce Renaşterea a început în Peninsula Italică şi nu în Anglia sau Franţa? De ce europenii secolelor XVII-XIX au adus un aport esenţial la crearea Lumii moderne, pe când aportul, din aceeaşi perioadă de timp, al civilizaţiilor din China şi Japonia (de la care europenii au învăţat multe prin secolele XIV, XV) este nesemnificativ? Etcetera, etcetera, …..

Încercând a răspunde unor astfel de întrebări, am fost obligaţi a formula un răspuns (poate nu nou, dar este greu de verificat acest lucru!) unei întrebări într-adevăr ameţitoare: Ce provoacă şi ce întreţine progresul Civilizaţiei umane ?

Evident, s-au mai dat răspunsuri, punctuale sau generale, întrebărilor formulate mai sus.

Un exemplu de răspuns punctual, În explicarea reuşitelor extraordinare, uluitoare, ale civilizaţiei grecilor din antichitate, a fost invocată concurenţa a mai multor cauze benefice: blânda climă mediteraneană, meseriile de marinari şi comercianţi ale grecilor, sclavagismul – ce asigura grecilor, proprietari de sclavi, timpul necesar gândirii –, democraţia polisurilor greceşti, inexistenţa unei religii dogmatice, oprimante, etc. Se pare că aceste explicaţii nu sunt prea convingătoare (în raport cu extraordinarele realizări ce trebuiesc explicate) întrucât s-a ajuns, în final, să se vorbească tot de “miracolul grec al antichităţii".

Un exemplu de răspuns general (care a fost studiat sistematic şi obligatoriu, pe o bună parte a Globului Pământesc, de-a lungul celei de a doua jumătăţi a secolului XX) ne este oferit de teoria denumită Materialism istoric, elaborată de Karl Marx (1818-1883). După Karl Marx, progresul Civilizaţiei umane se desfăşoară conform următorului algoritm: datorită interesului material (dorinţei de câştig material!) au loc progrese în domeniul mijloacelor de producţie (progrese privind uneltele, materiile prime, competenţa forţei de muncă etc), deci în domeniul forţelor de producţie. Aceste progrese implică schimbări în domeniul relaţiilor de producţie. Schimbarea modului de producţie (forţe de producţie şi relaţii de producţie) implică schimbări ale suprastructurii (ale vieţii sociale şi vieţii culturale) a civilizaţiei respective. Karl Marx a scris: “Modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa" (K. Marx: Contribuţii la critica Economiei politice). Remarcăm şi vom reţine: Materialismul istoric include gândirea, la un loc cu altele, în conştiinţă.

Ce observăm, utilizând schema furnizată de Materialismul istoric, în cazul civilizaţiilor antice din Egipt şi din Grecia? La începutul secolului VI î.e.n., modul de producţie (forţe de producţie şi relaţii de producţie) din Egipt şi polisurile greceşti era cam acelaşi, modul de producţie al unei societăţi sclavagiste. Între secolul VI î.e.n. şi secolul IV î.e.n., în ambele civilizaţii, Egipt şi polisurile greceşti, nu s-a produs nici o schimbare notabilă în domeniul modului de producţie. Totuşi, pe când civilizaţia egipteană a rămas încremenită de-a lungul secolelor VI-V-IV î.e.n., în acelaşi timp civilizaţia polisurilor greceşti a progresat imens, punând bazele civilizaţiei europene mderne. Deosebirile, la începutul secolului III î.e.n., între viaţa socială şi culturală ale civilizaţiilor egiptene şi greceşti, sunt imense. Dacă în unele situaţii istorice, Materialismul istoric a oferit explicaţii convingătoare evoluţiei unor societăţi umane, este clar, în cazul menţionat acum, (dar şi în altele!) eşecul este evident. Mai mult, Materialismul istoric a fost în mare măsură compromis în secolul XX, când a promulgat (pentru mulţi pe Glob!) că doar munca fizică este fundamentală în progresul civilizaţiei umane, ea contribuind esenţial la “crearea omului nou”, la edificarea “celei mai superioare societăţi umane”, societatea comunistă. Gândirea, munca intelectuală, cultura, au fost socotite activităţi oarecare, aparţinând suprastructurii, mai exact conştiinţei, şi uneori (în secolul XX!) ele a fost chiar proscrise (în China lui Mao, în România lui Ceauşescu după 1971, etc).

2. O ipoteză fundamentală. O ipoteză, pe care o credem profund adevărată: În crearea şi în evoluţia Civilizaţiei umane, Gândirea umană a fost factorul determinant, factorul hotărâtor.

Este o ipoteză, mai degrabă o aserţiune, deloc nouă, impusă de istoria Civilizaţiei umane. Sigur, ea a fost exprimată şi argumentată de mulţi istorici, filosofi, oameni de ştiinţă, critici de artă etc, din trecut şi din prezent. Tentaţi să dăm multe nume care afirmă, într-un fel sau altul, cădemiurgul Civilizaţiei umane este doar gândirea Omului,ne reţinem, invocând numai trei nume, evident, de mari matematicieni-filosofi, toţi trei francezi. Blaise Pascal (1623-1662), filosof creştin, a scris: “L’homme est visiblement fait pour penser; c’est toute sa dignité et tout son mérite; et tout son devoir est de penser comme il faut”(Omul este vizibil făcut pentru a gândi; asta-i toată demnitatea şi meritul său; şi datoria lui este să gândească cum trebuie). Filosoful-raţionalistRené Descartes (1596-1650) testează chiar existenţa Omului prin actul gândirii: "Cogito ergo sum" (Gândesc deci exist). Matematicianul-filosof Jules Henri Poincaré (1854-1912) a exprimat lapidar aserţiunea de mai sus: “La pensée n’est q’un éclair, au milieu d’une longue nuit, mais c’est cet éclaire qui est tout" (Gândirea nu este decât un fulger, în mijlocul unei lungi nopţi, dar acest fulger este totul). Este adevărat că “transformând băţul în unealtă, maimuţa s-a transformat în Om” (aşa cum afirmă filosoful marxist Friedrich Engels 1820-1895), dar facem o precizare substanţială: gândind să-şi facă din băţ o unealtă, maimuţa s-a transformat în Om. Nu actul transformării a fost esenţial, ci procesul de gândire care a a avut ca rezultat ideea acestei transformări.

Dar ce înţelegem aici prin Gândirea umană, creatoarea Civilizaţiei umane?

Gândirea umană este constituită din gândirile particulare ale tuturor oamenilor, de-a lungul existenţei speciei umane. Gândirea unui om oarecare se realizează prin procese de gândire, procese ce au loc în creier, elaborate (încă nu prea ştim cum!) instantaneu sau în timp, procese de analiză a unor situaţii, reale sau ipotetice, cu care este confruntat în viaţa sa omul. Rezultatul oricărui proces de gândire este ideea (constatare, concluzie, evaluare, decizie etc, etc). Ideea se concretizează, într-o infinitate de moduri, prin acţiune sau prin exprimare cu ajutorul unui limbaj (natural, ştiinţific, artistic etc).

Două tipuri de factori influenţează esenţial ideea, rezultat al procesului de gândire: factorii informaţionali şi factorii emoţionali.

Se constată cu evidenţă că, orice proces de gândire este provocat şi se realizează în baza unor informaţii. În cea mai mare măsură, “calitatea” ideii, rezultat al unuiproces de gândire oarecare, depinde cel mai adesea (dar nu întotdeauna!) direct de cantitatea şi calitatea informaţiilor utilizate. În acest context, am putea afirma că aforismul “Ex nihilo, nihil" este cel mai adesea confirmat.

Dacă informaţiile participă permanent şi nemijlocit la elaborarea ideii, rezultat al procesului de gândire, factorii emoţionalinu sunt în aceeaşi situaţie. Există procese de gândire în care influenţa factorilor emoţionali lipseşte. Este vorba de aşa zisa gândire raţională, obiect de studiu al Logicii formale (Logicii aristotelice). Este, de exemplu, gândirea care operează în redactarea rezultatelor ştiinţifice, în forma lor finală, definitivă.

Factorii emoţionali, de o infinită diversitate şi nuanţe (sentimente – dragoste, pasiune, gelozie, ură, invidie etc, emoţii – frică, curaj, furie, timiditate, etc, dorinţe – interes, vanitate, dorinţă de putere etc, etc), influenţează în mod diferit, aproape toate procesele de gândire. Dar nu toate! Factorii emoţionali sunt cauzele principale ale obţinerii unor idei cu totul diferite, în procese de gândire elaborate în circumstanţe aproape identice. Uneori factorii emoţionali se constituie în puternice forţe psihice, contribuind decisiv la direcţionarea unor acţiuni ale fiinţelor umane, ale colectivităţilor umane. Nu vom argumenta adevărul acestor aserţiuni. Atât viaţa noastră de toate zilele (amintim fraze de tipul: “dragostea i-a luat minţile”, “a gândit sub imperiul urii”) cât şi istoria Omenirii o fac din plin. Remarcăm în plus că, există factori emoţionali care acţionând sistematic, continuu, utilizând informaţii specializate, generează tipuri cu totul particulare de gândire: gândire poetică, artistică, mistică etc.

3. O afirmaţie greu de combătut. Putem uşor cădea de acord asupra adevărului profund conţinut în ipoteza că doar gândirii îi datorăm existenţa tuturor realizărilor, bune sau rele, ale speciei umane. Pornind de la această premisă, se impune a da răspuns unei întrebări suplimentare: Printre factorii ce influenţează esenţial gândirea umană –informaţiile şi factorii emoţionali– există oare factori particulari care au o preponderenţă absolută în direcţionarea proceselor de gândire ale fiinţei umane, ale colectivităţilor umane, în momentele importante ale existenţei lor?

Acţiunea informaţiilor, în evoluţia Civilizaţiei umane, este permanentă, uşor constatabilă, creşterea importanţei acestor factori fiind, în ultimul secol, exponenţială. Progresul provocat de utilizarea informaţiilor este fundamental (mai ales în domeniul vieţii materiale şi sociale). Izolarea unei colectivităţi umane, indiferent cum este motivată, duce întotdeauna la stagnare. Avându-se în vedere caracterul acumulativ al informaţiilor, contează esenţial în evoluţia şi progresul Civilizaţiei umane modul de stocare, transmitere şi accesare a informaţiilor. Din acest punct de vedere, istoria Civilizaţiei umane, marcată de un progres continuu, este divizată în 4 mari perioade: perioada memoriei orale, a memoriei manuscriselor, a memoriei tipărite, a memoriei electronice.

În cazul factorilor emoţionali, lucrurile sunt mult mai complicate. Materialismul istoric acordă importanţă fundamentală acţiunii interesului material. Civilizaţia modernă pare a da totală dreptate acestei poziţii. Nu este oare astăzi banul elementul care dictează preponderent acţiunile omului? Totuşi, aşa cum am arătat, această poziţie nu explică multe dintre evoluţiile particulare, de-a lungul timpurilor, ale unor civilizaţii umane. Sigur, mai există şi altceva.

Afirmaţia, anunţată ca fiind greu de combătut, este următoarea: Factorii psihici fundamentali, factori de natură emoţională, ce direcţionează esenţial multe dintre procesele de gândire ale fiinţei umane, determinând acţiunile acestei fiinţe în momente importante ale existentei ei, sunt vanitatea interesul şi ura. Prin compunerea acţiunilor determinate de aceşti factori psihici, în cazul indivizilor aparţinând unei aceleiaşi colectivităţi, aceşti factori psihici acţionează şi la nivelul colectivităţilor umane.

Unele precizări. Fiecare dintre aceşti factori psihici fundamentali (vanitatea, interesul şi ura) poate lua o multitudine de forme, cu o infinitate de intensităţi şi o infinitate de nuanţe diferite. Analizând rolul, acţiunea şi ponderea acestor factori emoţionali (adevărate forţe psihice) în înfluenţarea proceselor de gândire, vom înţelege multe dintre acţiunile importante ale noastre, ale semenilor noştri, ale colectivităţilor umane. Cine a analizat vreodată câtă vanitate şi căt interes influenţează acţiunile omului, chiar atunci când se hotărăşte să se căsătorească sau să-şi facă o casă, sau să aibă urmaşi? Nici chiar acţiunile mărturisind credinţa în Dumnezeu nu sunt scutite de influenţavanităţii şi a interesului.

Putem argumenta că cei trei factori psihici fundamentali (vanitatea, interesul, ura) ce influenţează procesele de gândire ale omului, sau cristalizat de la începutul perioadei de existenţă a speciei umane, datorită luptei pentru supravieţuire. Putem crede că ei au ajuns a se transmite genetic, din generaţie în generaţie. În orice caz, ei pot fi semnalaţi, acţionând sub forme specifice, şi în regnul fiinţelor necuvântătoare.

4. Ce provoacă şi ce întreţine progresul Civilizaţiei umane? Vom încerca a răspunde acestei întrebări, crucială în înţelegerea istoriei Civilizaţiei umane. În acest scop, vom analiza rolul celor trei forţe psihice fundamentale (vanitatea, interesul, ura) în declanşarea şi întreţinerea progresului Civilizaţiei umane.

Vom începe cu ura. Pentru progresul Civilizaţiei umane ura este nefastă. Amintindu-ne de aforismul “Homo homini lupus” (Omul pentru om este lup), existenţa şi acţiunea urii (acoperită, de exemplu, în epoca modernă de cuvintele şovinism, fanatism, ură de clasă, ură de rasă etc) nu poate fi pusă la îndoială. Ura nu a dus nicăieri şi nicicând la progresul vreunei colectivităţi umane. Istoria furnizează nenumărate exemple că aşa stau lucrurile. Analizând atent istoria recentă, preponderenţa urii printre cele trei forţe psihice fundamentale ce direcţionează gândirea omului sau a colectivităţilor umane, însoţită de înregimentarea gândirii şi a individului uman, au fost condiţiile generatoare ale marilor tragedii ale secolului XX.

În ceea ce priveşte interesul, mai ales interesul material, acţiunea permanentă a acestui factor psihic în direcţionarea proceselor de gândire, nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Această acţiune este de multe ori dominantă, covârşitoare. Ea poate să fie benefică sau nocivă. Deseori este nocivă.

Lucrurile stau cam la fel cu vanitatea. Omniprezenţa şi acţiunea vanităţii în gândirea omului şi deci în viaţa omului şi a colectivităţilor umane a fost subliniată, cu mii de ani în urmă de Ecclesiast (Cap. 1;2): "Vanitas vanitatum, et omnia vanitas” (Vanitatea vanităţilor, şi totul este vanitate). Acţiunea vanităţii poate să fie benefică, dar cel mai adesea este nocivă. Invidia este o formă curentă a vanităţii.

Învăţătura creştină a căutat să îmblânzească, să “umanizeze”, chiar să elimine acţiunile negative ale celor trei factori emoţionali ancestrali, indicaţi mai sus, ce influenţează procesele de gândire ale omului. Referindu-ne la ură, conform învăţăturii creştine ura trebuie eliminată datorită acelui comandament fundamental: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu, 22;39). În ceea ce priveşte vanitatea, ea este supusă recomandării: “Şi cine dintre voi vrea să fie primul, să vă fie vouă slugă" (Marcu, 20;27). Interesul material poate împiedica mântuirea. "Dacă vrei să fii desăvârşit du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în ceruri" (Marcu, 19;21).

Vom afirma: dintre factorii emoţionali, rol pozitiv, fundamental, în progresul Civilizaţiei umane, îl joacă doar vanitatea şi interesul, atuci când aceşti doi factori împreună, sunt cauze şi efecte ale unor competiţii pozitive, competiţii spre crearea mai binelui pentru indivizi, şi prin indivizi, pentru colectivităţile umane.

Să analizăm această afirmaţie. În primul rând este specificată existenţa unei competiţii pozitive. Este exclusă deci izolarea, şi prin aceasta este exclusă lipsa informaţiilor privitoare la progres.

Dacă nu există competiţie şi acţionează doar interesul, progresul este minor, el fiind înlocuit adesea prin stagnare. Omul, care nu se compară cu nimeni, ajunge să se mulţumească cu puţin. Interesul contribuie din plin la progres, mai ales în planul vieţii economice, numai atunci când există o întrecere, o concurenţă acerbă, fără milă. O paranteză: izolarea sistematică, însoţită de înlocuirea interesului material cu un “entuziasm” de comandă, şi înlocuirea concurenţei aprige, fără milă, prin “întrecerea socialistă”, au fost unele dintre cauzele prăbuşirii economiilor socialiste din secolul XX.

Vanitatea intervine, sub toate formele ei, de multe ori sub forme nocive, doar atunci când există comparaţia, întrecerea. Progresul este provocat de vanitate doar în cazul unei întreceri în bine. Comparaţia şi competiţia în bine trezesc vanitatea, adică ambiţia de a fi primul, de a fi cel mai bun, mândria de a depăşi, a învinge, a întrece. Rezultatul va fi progresul.

Cu aceste consideraţii fugitive, sprijinindu-ne pe fapte furnizate de istoria Civilizaţiei umane (relevate cu pregnanţă de istoria Matematicii), credem că este justificat următorul răspuns dat întrebării fundamentale: Ce provoacă şi ce întreţine progresul Civilizaţiei umane?

Existenţa unor comparaţii urmate de întreceri pozitive între oameni sau colectivităţi umane, aceste comparaţii şi întreceri devenind cauze şi efecte ale apariţieivanităţii şi interesului (ca forţe psihice acţionând asupra proceselor de gândire) provoacă şi întreţin progresul Civilizaţiei umane. Existenţa progresului este posibilă doar atunci când gândirea umană este liberă (nefiind supusă nici unei constrângeri: legi, tabuuri, dogme, idei preconcepute, auto-cenzură etc), ea putând deveni creatoare, iar individul uman este liber să acţioneze, având posibilitatea să o facă.

Existenţa libertăţii pentru gândirea umană şi individul uman este o condiţie “sine qua non” a progresului. O spune şi Mircea Eliade în Memoriile sale (Edit. Humanitas, 1991, vol, I, pag. 243): “Nimic, absolut nimic nu poate steriliza creativitatea spirituală atâta vreme cât omul este liber – şi îşi dă seama că este liber. Numai lipsa libertăţii sau a conştiinţei libertăţii poate steriliza un spirit creator."

Răspunsul dat mai sus întrebării Ce provoacă şi ce întreţine progresul Civilizaţiei umane?, ne permite să găsim răspunsuri tuturor întrebărilor de felul celor prezentate la începutul acestui text. Dăm două exemple, din multele posibile.

De ce civilizaţia egipteană antică nu a făcut progrese notabile de-a lungul a trei milenii (mileniile III, II, I î.e.n.), în timp ce progresele civilizaţiei grecilor din antichitate, de-a lungul a câtorva secole (secolele VI-IV î.e.n.) justifică utilizarea atributului de “miracol”? Răspunsul este: societatea egipteană a fost, din varii cauze, o societate izolată, închisă. Această circumstanţă, precum şi o stratificare socială şi religioasă strictă, imuabilă, au eliminat complet orice competiţie, orice concurenţă. Lipsind competiţia,vanitatea şi interesul nu au avut motiv de desfăşurare. În plus, gândirea nu a fost liberă iar individul uman, oriunde s-ar fi aflat el pe scara valorilor sociale, nu a fost liber. Progresul nu a putut fi nici măcar amorsat. Aşa s-a făcut că civilizaţia Egiptului de la începutul mileniului III î.e.n. se deosebeşte prea puţin de civilizaţia Egiptului de la sfârşitul secolului IV î.e.n.

Cu polisurile Greciei Antice lucrurile stau cu totul altfel. Polisurile greceşti ale antichităţii s-au întrecut tot timpul între ele (un exemplu particular, jocurile panelene), s-au întrecut cu celelalte popoare cu care aveau legături. Ne-o spune şi Homer în secolul VIII î.e.n., în Iliada (VI, 206): grecul doreşte “a fi cel mai bun şi mereu deasupra altora”. Datorită acestei competiţii permanente, vanitatea şi interesul au avut câmp liber de desfăşurare. Existenţa unei gândiri libere a unui om liber în acţiunile sale, împreună cu celelalte circumstanţe fericite indicate la punctul 1 al acestui text, au dat naştere, între secolele VI-IV î.e.n., progresului denumit “miracolul grec".

Răspunsul la întrebarea, de ce civilizaţiile din secolele XVII-XIX din China şi Japonia au contribuit nesemnificativ (comparativ cu civilizaţia europeană) la crearea civilizaţiei mondiale a secolului XX, este cam acelaşi, ca în cazul egiptenilor şi grecilor din antichitate. China şi Japonia au fost ţări închise, auto-izolându-se, păzindu-şi de influenţe străine civilizaţia şi tradiţiile lor. O competiţie pozitivă, importantă, în interior sau cu exteriorul nu a existat.

În Europa lucrurile au stat cu totul altfel.. Mozaicul de popoare europene, constituit în Evul Mediu, a fost câmpul ideal al competiţiilor provocate devanitate şi interese. Istoria popoarelor europene este istoria unor permanente competiţii, pe toate planurile, între aceste popoare. Vanitatea şi interesul au acţionat permanent, provocând, împreună cu alte circumstanţe, progresul european de după secolul XIV. Cât a fost interes şi cât a fost vanitate când spaniolii, portughezii, englezii, francezii s-au lansat pe oceanele lumii, în acţiunile lor de explorare a Pământului? Cât a fost vanitate şi cât a fost interes în apriga competiţie din domeniul economicului şi al artelor, dintre oraşele libere, din epoca Renaşterii, din Peninsula Italică? Cât a fost vanitate şi cât a fost interes în dezvoltarea ştiinţelor europene, între secolele XVII şi XIX, ne-o spune istoria acestor ştiinţe. Cheia înţelegerii neîntreruptului progres european, amorsat în secolul XV, se află în existenţa unei permanente competiţii între popoarele europene, competiţie provocată şi întreţinută de vanitate şi interese, competiţii între oameni din ce în ce mai liberi, cu o gândire din ce în ce mai liberă.

Ţinând seama de multele exemple asemănătoare, furnizate cu dărnicie de istoria Civilizaţiei umane, se poate conchide că, răspunsul dat mai sus întrebării “Ce provoacă şi ce întreţine progresul Civilizaţiei umane?" este unul bun.

Timişoara, 17-06-2001

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer