Cum se bat între ei răspopiții și nerăspopiții. 

Sub aparența unei recenzii la cartea lui Ion Ianoși Internaționala mea. Cronica unei vieți, Polirom, 2012, comentatorul întârzie exagerat asupra modului în care fostul activist superior de partid s-ar fi ocupat de persoana lui Tismăneanu și a amicului său statornic, Mircea Mihăieș. Evident, cartea lui Ion Ianoși nu este un răspuns la atacurile celor pomeniți, ci o autobiografie romanțată. Totuși extrag din textul lui Vl. Tismăneanu câteva fraze care oglindesc sensibilitatea acestuia la adevăr, pe care îl combate de câte ori poate. 

I se reproșează deci lui [Ion Ianoși] că «are cuvinte calde pentru Pavel Țugui, fostul său șef de la Secția Cultură a CC al PMR. Un personaj despre care psihologul Liviu Damian îmi povestea că, prin 1958, se referea la Editura Politică drept «editura sinagogică». Pavel Țugui nu a fost un comunist benign, cum îi place lui să se prezinte în memoriile sale și cum îl caracterizează, direct ori prin omisiuni, Ion Ianoși. A fost un activist de încredere prin care conducerea PMR a operat acțiuni punitive și a demarat purificările etnice în aparatul ideologic.»

În primul rând Editura Politică din București a fost o editură controlată multă vreme de evreii comuniști. Deci Pavel Țugui dădea în 1958 o exactă definiție a situației.

Nu văd nici un motiv de blamare a activității lui Pavel Țugui, cum ar dori să ne propună Vl. Tismăneanu. Pavel Țugui nu a fost un erou al rezistenței anticomuniste. A fost unul din comuniștii naționaliști, avant la lettre, care au reușit să supraviețuiască în interiorul aparatului politic, lucrând, în condițiile unei clandestinități riscante, chiar în partea superioară a sistemului. Un naționalist comunist, chiar dacă acest lucru pare o contradicție în termeni și deranjează internaționalismul fiului brigadistului Tismenețki, «voluntar» NKVD în Spania. Măcar pe această linie, fiul nu și-a trădat tatăl. 

Se știe acum că tot aparatul comisarilor politici al voluntarilor brigadiști din Spania, trimiși sau folosiți de sovietici, a fost parte a rețelei de epurare și distrugere a anarhiștilor, troțkiștilor și altor «dușmani interni» pe care spionajul sovietic stalinist era ocupat să-i elimine fizic pentru a putea controla evenimentele locale și pentru a răspunde comenzii centralei Kominternului de la Moscova.

Documentele publicate de Karel Bartosek, Les aveux des archives, Prague-Paris-Prague, 1948-1968, extrase după 1990 din arhivele Kremlinului, biografiile și memoriile tardiv ieșite la iveală, cum este cea a lui Stein, confirmă această analiză, care nu mai poate fi tratată ca o simplă interpretare. 

Așa că Pavel Țugui merită toate elogiile pentru ceea ce a reușit să facă, o vreme, fără îndoială că nu singur, probabil susținut chiar de Gheorghiu-Dej, cu riscuri asumate, sub nasul șefului secției Agitpropului, Leonte Răutu, ale cărei activități și solidarități «singagogice» colaterale nu au fost încă suficient studiate.

Purificările etnice la care se referă Vl. Tismăneanu erau, atunci, cât se poate de benefice, fiindcă au blocat o vreme activitatea de sabotaj al culturii române și de deznaționalizare pe care o încurajau alte grupări din interiorul coducerii P. C. R. Interesele unor grupări etnice evreiești sau maghiare, ba chiar evreo-maghiare nu corespundeau intereselor românești pe termen mediu sau lung. 

Amplul Raport redactat de Mihai Ralea în 1955, care descrie starea mizeră a uneie părți a elitei științifice și culturale românești și propune corectarea situației, oferă două posibilități lectură. 

Prima, că ar fi o manevră politică comunistă de încolonare politică comunistă a unei elite eliminate de sabotorii instalați de Soviete, pentru care scopul era distrugerea coloanei vertebrale a culturii române. 

A doua, că ar fi o recuperare benefică și o punere la adăpost a unei părți din elita care nu fusese încă decimată, pentru a asigura rezistența și perenitatea culturală a românismului față de sovietizarea și rusificarea accelerate. Ambele sensuri nu se exclud ci se completează, în baza logicii politice realiste, care este o logică non-contradictorie.

«Peste acțiunile criminale ale lui Leonte Răutu, alt mentor al său la CC al PMR, Ion Ianoși trece — afirmă Vladimir Tismăneanu — cu o usurință ce te lasă perplex. Reproșează cărții Perfectul acrobat, biografia lui Răutu pe care am scris-o împreună cu Cristian Vasile, mici erori […] Dar patinează nu tocmai grațios încercând să eludeze marile probleme morale ale acelor timpuri, faptul că s-a situat, vreme de atâtea decenii, de partea unui regim ilegitim și criminal. Ca instructor într-o secție-cheie a "frontului ideologic", responsabil cu supravegherea intelectualității maghiare în momente de maximă tensiune precum acelea din perioada Revoluției din 1956 și a represiunilor care au urmat, Ion Ianoși a fost unul dintre cei direct angajați în acțiunile regimului comunist. A nega acest lucru înseamnă a nega distincția dintre adevăr și minciună.» 

Nu știu dacă Ianoși neagă rolul său în acest domeniu, poate că eludează aspectele mai dezagreabile pentru imaginea sa de memorialist.

E adevărat că Ion Ianoși a fost angajat în supravegherea intelectualității maghiare, rolul care i-a fost distribuit fiind perfect coerent cu interesele comuniștilor naționaliști din România. Ianoși era evreu, deci nu avea cu adevărat motive să protejeze naționalismul consecvent și subteran al intelectualilor maghiari din Ardeal. 

A afirma despre astfel de personaje că sunt evrei sau chinezi, dacă sunt, nu este, așa cum se tot sublinează naiv sau machiavelic, darea pe față a unui «antisemitism» sau «antichinezism» latent și ascuns, ci pur și simplu o precizarea necesară pentru a înțelege motivațiile principale sau secundare ale unor acțiuni, motivații pe care lipsa precizărilor de acest gen le eludează, lăsând neexplicate fapte, decizii, opinii. De aceea nu trebuie să uităm că Vladimir Tismăneanu este un evreu, descendent dintr-o familie de evrei comuniști, prosovietici, agenți de influență kominterniști și spioni. Fiindcă, orice am face și spune : «Ce se naște din pisică, șoareci mânâncă». Mai mult sau mai puțini șoareci. 

Pe de altă parte, Comitetul central al P.M.R. nu dispunea, în aparatul intern, de mulți cunoscători ai limbii maghiare care să fie suficient de ductili și siguri pentru a servi ca surse fiabile de informare. Așa că alegerea s-a făcut ușor. 

«Fundamental, pe Ion Ianoși (aici nu se diferențiază de Ștefan Andrei, Adrian Păunescu, Silviu Curticeanu, Ion Iliescu, Dumitru Popescu, Ilie Bădescu, C. Stănescu, M. Ungheanu etc) îl deranjează Raportul Final și faptul că este menționat în acel text. Măcar acest lucru nu-l ascunde.», încheie V. T. comentariul său.

Aici se vede intenția de denigrare care îl mână pe Vl. Tismăneanu, amestecul în lista de mai sus a unor inși care reprezintă pentru el nomina odiosa, naționaliști diverși, români, înșirare care echivalează cu o înjurătură și o acuză de trădare, adresată unui evreu maghiarofon, românofon, germanofon, rusofon și comunist nerăspopit. 

Dan Culcer

Vladimir Tismăneanu, Ion Ianoși și obsesia îngerului roșu, Revista Orizont, Timișoara, Nr. 1 (1564) Ianuarie 2013 (Xxv), pp. 12 și 23

Notă bibliografică. 

Sygmunt Stein. Ma guerre d'Espagne. Brigades internationales : la fin d'un mythe. Traduit par Marina Alexeeva-Antipov. Date de parution 03/05/2012. Biographies-Témoignages

272 pages - 19.00 € TTC

«Pour beaucoup, le mythe des Brigades internationales reste aujourd’hui encore intact. Et pourtant, derrière l’aventure héroïque de milliers de volontaires venus de tous les pays au secours de la République espagnole, se cache une autre vérité, déconcertante et douloureuse, que révèle ce témoignage sauvé de l’oubli.

Sygmunt Stein, militant communiste juif en Tchécoslovaquie, bouleversé par les procès de Moscou qui ébranlent sa foi révolutionnaire, va chercher en Espagne l’étincelle qui ranimera ses idéaux. Mais arrivé à Albacete, siège des Brigades internationales, il se voit nommé commissaire de la propagande, poste où il découvre jour après jour l’étendue de l’imposture stalinienne. Très vite, la réalité s’impose à lui : « La Russie craignait d’avoir une république démocratique victorieuse en Europe occidentale, et sabotait pour cette raison le duel sanglant entre les forces démocratiques et le fascisme. » Tout ce qu’il croyait combattre dans le fascisme, à commencer par l’antisémitisme, il le retrouve dans son propre camp. La déception est à la mesure de l’espoir qui l’avait mené en Espagne : immense. Affecté par la suite à la compagnie juive Botwin, il sera envoyé au front pour servir de chair à canon.

Des exécutions arbitraires du « boucher d’Albacete », André Marty, aux banquets orgiaques des commissaires politiques, en passant par les impostures de la propagande soviétique, Sygmunt Stein dénonce violemment dans son livre, écrit en yiddish dans les années 1950, et resté inédit en français, la légende dorée des Brigades internationales.

Traduit du yiddish par Marina Alexeeva-Antipov

Postface de Jean-Jacques Marie, historien du communisme.»