Interviu luat de Despina Voichiţa(studentă anul II, Jurnalistică, Universitatea “Al. I Cuza”, Iaşi)profesorului Dan I. Papuc(Universitatea de Vest din Timişoara)

Întrebarea 1. Despina Voichiţa: Domnule profesor, aţi studiat la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi şi timp de 15 ani aţi fost profesor aici. Cum era Iaşul acelor vremuri?

Răspuns. Dan I. Papuc: Cum era Iaşul acelor vremuri? Grea întrebare. Să încerc să va răspund. “Acele vremuri”, de care pomeniţi, constituie o perioadă de 25 de ani, 1941-1966, perioadă în care eu am fost ieşan. Un interval de timp la sfârşitul căruia fantasticul oraş cultural Iaşul interbelic a fost supus unei operaţii sistematice de transformare, devenind unul dintre multele mari oraşe cultural-industriale ale României de astăzi.

Da Domnişoară Despina. În 1940, se putea vorbi de “fantasticul oraş cultural” Iaşul. La o populaţie de aproximativ optzeci de mii de locuitori, cel puţin trezeci de mii de oameni erau, într-un fel sau altul, legaţi de institutele de cultură ale oraşului (4 instituţii de în văţământ superior, 6 mari licee, biblioteci, muzee, teatru, filarmonică, trei sau patru mari instituţii spitaliceşti universitare etc, etc). Mari personalităţi literare, ştiinţifice, artistice ale ţării puteau fi întâlnite pe străzile oraşului. Reviste literare şi stiinţifice, de o calitate excepţională, duceau faima oraşului atât în toată ţara cât şi peste graniţă. Da Domnişoara Despina, dacă aş lungi-o, dând nume de oameni, instituţii, reviste, aţi vedea că termenul “fantastic” pentru a caracteriza Iaşul anului 40 ca oraş cultural, este complet justificat.Din păcate, anul 1940 a fost începutul unei lungi şi grave perioade de încercări, unele tragice, altele doar profund supărătoare, ce se vor abate asupra oraşului.

În 29 iunie 1940, prin ocuparea militară a Basarabiei de către ruşi, Iaşul devine oraş de frontieră, de fapt oraş de front al unui teribil război nedeclarat. În toamna anului 41, când am devenit ieşan, intrând în clasa a doua a Liceului Internat “C. Negruzzi”, Iaşul era vizibil un oraş traumatizat. Trecuse peste el perioada nebună a dictaturii legionare (septembrie 40 ¾ ianuarie 41). Războiul cu ruşii începuse “oficial” la 22 iunie 41. Un oribil pogrom anti-evreesc avusese loc la 29 iunie 41. În toamna şi iarna anului 41, un etaj al clădirii Liceului Internat în care eu trăiam, era spital militar german. Nimeni nu ştia ce va veni. Oamenii erau îngrijoraţi, se temeau pentru viitorul lor…

Şi au avut de ce să se teamă. În primăvara anului 44 frontul era din nou lângă oraş. A urmat refugiul. Toate instituţiile oraşului au fost mutate prin Ardeal. Un bombardament american ce a vizat cu “un covor” de bombe Universitatea, a distrus doar Liceul Internat (atunci spital militar german neevacuat) şi cartierul de locuinţe apropiate Liceului.

Am plecat din Iaşi în refugiu în martie 44 şi am revenit în mai 1945. Rănile oraşului erau vizibile. Viaţa culturală şi nu numai, era complet tulburată din cauza politicului. Nu se punea problema începerii unei “reconstrucţii” mult dorite. Forţe politice, conduse şi sprijinite de armata ocupantă rusă, aveau cu totul altă ţintă. Ele luptau pentru obţinerea unei puteri totale în vederea construirii, nu de locuinţe de care era atâta nevoie, ci a unei societăţi noi, societatea comunistă. Lupta era fără milă, băgând groaza în suflete. Simţeam nevoie atunci, războiul fiind terminat, de a uita, de pace, de prietenie, de solidaritate umană. Ruinele caselor ne aminteau că a fost război. Zilnic priveam la coloanele de prizonieri nemţi ce traversau oraşul, scurgându-se spre Rusia. Studiam la latină (eram în clasa a şasea, echivalentă a clasei a zecea de astăzi) având un admirabil profesor, opera De amicitia a lui Cicero. Doream pace, linişte, prietenie…. Nici urmă de aşa ceva. Bătăi, încăierări, pe stradă fiind atacaţi elevii şi studenţii. Lupta politica era criminală, fără milă. Un exemplu: într-o noapte a iernii anilor 45-46, doi studenţi, dintre cei mai buni de la Medicină, au fost asasinaţi, fără ca cineva să fie pedepsit. Ei conduceau organizaţiile de tineret, unul aceea a Partidului Naţional Liberal, celălalt aceea a Partidului Naţional Ţărănesc. Unul a fost înjunghiat în faţa Policlinicei dintre Strada Lăpuşneanu şi Strada Brătianu, celălalt a fost împuşcat în curtea spitalului Sf. Spiridon, lângă Biserică. Profesorul nostru de latină, Condurache, pe care îl admiram, a suferit şi el. Era socialist de al lui Titel Petrescu. A fost arestat, petrecând ani buni în puşcărie. Când a ieşit din închisoare, Latina nu se mai preda. A devenit student la Matematica (ajungând să-mi fie mie student!), devenind tot aşa de bun profesor, dar de Matematică.

În toamna lui 46 comuniştii au câştigat alegerile, frauda electorală fiind nemaipomenită. (Cunosc bine trei cazuri: unul petrecut la Pipirig, jud. Neamţ, al doilea la prefectura judeţului Roman şi al treilea constând în intervenţia în alegeri a armatei ocupante în judeţul Vaslui).

În iarna lui 46-47, după doi ani de secetă totală (1945 şi 46), Moldova şi în particular Iaşul au fost bântuite de o foamete cumplită. Atunci, în acea iarnă, ardelenii au stabilit că pentru a recunoaşte un moldovean adevărat, este suficient să strigi “sârma măăă!”. Moldoveanul adevărat se va trânti imediat la pământ. (Explicaţia? În acea iarnă, în Moldova circulau trenuri cu plecarea de prin Rădăuţi, Botoşani, Iaşi care duceau “desăgarii”, adică cei care se duceau după alimente, pe rute mereu schimbate, spre Banat, Crişana sau Oltenia, unde, de bine de rău, se mai găsea câte ceva de mâncare. Trenurile, rare, unul odată la două zile, denumite trenurile foamei, erau arhi-aglomerate, mulţi călătorind pe vagoane. Uneori sârme întinse deasupra liniilor aruncau călatorii de pe acoperişuri între vagoane, omorându-i. Ca măsură de precauţie, un desegar se aşeza întotdeauna imediat după locomotivă şi când apărea pericolul, printr-un urlet puternic, sârma măăă! avertiza călatorii, ce se lipeau instantaneu de acoperişul vagoanelor.)

În 30 decembrie 47 România a devenit republică. Puterea politică a comuniştilor a devenit totală. Peste ţară, peste oraşul Iaşi, s-a întins domnia fărdelegii, teroarea roşie. Ce înseamna asta? Dubele securităţii cutreerau noaptea satele şi oraşele ţării, umplând închisori şi lagăre de muncă cu oameni, cel mai adesea nevinovaţi. Două exemple oarecare: primul, în iunie 48, la tribunalul militar din Iaşi, s-a judecat un lot de 11 deţinuţi, toţi elevi ai clasei a treia (astăzi echivalenta clasei a şaptea) a gimnaziului din Tg. Neamţ. Vina? Organizaseră, cu “statut” în regulă, o echipă de fotbal. În statut apărea fraza, se pare teribil de periculoasă pentru societatea profund democrată ce se construia în România, “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Martori, restul clasei. Procesul a durat 20’ şi pedepsele au fost 2-3 ani de închisoare pentru jucătorii de fotbal, 4 luni pentru martori. Toţi erau copii între 12-13 ani şi…. instrumentul de bază al anchetatorilor a fost bătaia sadică. Unul dintre aceşti copii-martori, devenit “deţinut politic”, era un foarte talentat nepot de al meu. Al doilea exemplu. Într-o noapte a lunii iunie, pe la miezul nopţii, a fost ridicat, din dormitorul clasei a VIII-a (echivalenta clasei a 12-a de astăzi) a Liceului Internat, pedagogul Mircea Crăciunescu, student prin anul 2 sau 3 a Secţiei de Fizică şi Chimie a Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii “Al. I. Cuza”. Condamnarea? 10 ani închisoare. Motivul? Niciodată nu l-am aflat. Eu am fost martor al acestei arestări fără de lege.

Mă întrebaţi, cum era Iaşul acelor vremuri?! Ce întrebare …

În acele vremuri, până spre anii 60, o sărăcie cumplită hărţuia ieşenii. Îmi amintesc de “postul Festivalului”din vara anului 53, de cartelele pe puncte necesare pentru a cumpăra alimente sau îmbrăcăminte, de cozile la alimente şi la orice, de lipsa totală de locuinţe ….

De prin 1960, la 15 ani de la război, materialiceşte lucrurile au început a se mai îndrepta pentru oraşul Iaşi. A început a se construi locuinţe şi o industrie care, în final, va întrei populaţia oraşului, estompând în mare măsură caracterul de oraş complet cultural al Iaşului din trecut.

Am plecat în februarie 66 din Iaşi, lăsându-mi în acest oraş o mare parte a trecutului meu, a inimii mele. Am lăsat în urmă, un oraş luptându-se cu greutăţile dar păstrând, ca pe o comoară de preţ, acea frumuseţe permanentă, rară, tainică, a lui. Atâta istorie, credinţă, cultură îngrămădită într-un oraş totuşi mic.. Frumuseţea Iaşului? În amurguri senine de toamnă, să aştepţi în tăcere înserarea, urmărind din viile Buciumului aprinderea luminilor oraşului, să vezi de la Copou Ceahlăul în apus de Soare, să te duci spre Şcola Normală în zile de toamnă cu ceaţă picurândă…

.

Întrebarea 2. D.V. Aţi avut ocazia să cunoaşteţi multe personalităţi ale Universităţii ieşene. Care sunt acele de care vă amintiţi cu drag?

Răspuns. D.I.P.: Dragă Domnişoară Despina, asta-i chiar o întrebare imposibilă. Mult mai uşor mi-ar veni să vă spun care sunt acele persoane de care nu-mi amintesc cu drag. Şi mă întreb dacă ele există. Gândindu-mă mai bine, ele chiar există.

În alocuţiunea prezentată cu ocazia comemorării împlinirii a 100 de ani de la naşterea profesorului Octav Mayer (1995) m-am referit mai pe larg la matematicieni, la membrii Seminarului Matematic unde am lucrat timp de 15 ani. A fost o perioadă extraordinară pentru mine şi am încercat să o reînviu în alocuţiunea mea. Conferinţă am pus-o pe Internet la adresa www.math.uvt.ro/papuc, oricine interesat de trecutul Iaşului putând-o citi.

Din marea mulţime a celor de care “îmi amintesc cu drag”, pentru a vă cita, eu aş spune cu drag, cu admiraţie şi respect, voi menţiona doar două personalităţi.

Unul este Profesorul matematician Ioan Creangă. A fost, de prin 1948, decan al Facultăţii de Matematică, apoi, de la sfârşitul anilor cincizeci, a fost, o bună bucată de vreme, rector al Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Erau timpuri grele. Era atunci, în unele situaţii, extrem de dificil şi chiar periculos să faci binele. Şi el, ca rector, a făcut din plin binele. Cunosc numeroase situaţii care justifică afirmaţia făcută. Profesorul Creangă era un om ce preţuia adevărata valoare şi cât a putut a sprijinit-o. Dintre multele mele amintiri, voi evoca doar una, care ar putea fi de învăţătură pentru rectorii de astăzi. Mi-l amintesc pe rectorul Universităţii, profesorul Ioan Creangă, în Biblioteca Seminarului Matematic, salutându-l cu un deosebit respect pe profesorul Theofil Simensky (filolog, specialist în sanscrită, figură de neuitat pentru cei ce l-au cunoscut) în acel moment reîncadrat doar ca asistent, după ce fusese ”epurat“ din învăţământ, nimeni, nici chiar Theofil Simensky, după cum a mărturisit-o, neştiind pentru ce. Un rector, salutând cu respect un asistent!

Dintre matematicieni ar trebui să citez pe mulţi. Pe profesorul-academician Mendel Haimovici care mi-a salvat viaţa, făcându-mi rost, în vara anului 1950, de 25 grame de streptomicină, eu fiind bolnav de TBC. Streptomicina era atunci un medicament interzis, ea fiind realizată în putreda ţară a capitalismului, USA, ţară pe care noi atunci mereu o întreceam, neputând-o ajunge din urmă. Îmi aduc aminte cu mult drag de unii dintre minunaţii mei profesori, de toţi colegii mei, care astăzi nu mai sunt, figuri extraordinar de frumoase. Dar …

A doua personalitate ieşană pe care cu drag vreau s-o evoc, este filologul profesor universitar Gheorghe Ivănescu. La începutul anilor cincizeci, petrecea vacanţele de vară la Humuleşti, însoţit de un bun prieten al său, profesorul de limba română Murărescu. Plinbându-ne pe o cărare ascunsă ce leagă Cetatea Neamţului cu Monumentul Vânătorilor de Munte, s-a statornicit între noi o anumită prietenie. Profesorul Murărescu (ce mi-a fost profesor în clasa a opta la Liceul Internat) povestea de anii săi de prizonerat în Rusia şi de norocul ce l-a avut, de a asculta în lagăr prelegirile unei mari somităţi lingvistice (premiu Nobel?) germane. Adesea în plimbările noastre, Profesorul Ivănescu se auto-irita referindu-se la două articole de lingvistică apărute atunci în URSS, unul al unui filolog rus Mar (?) şi al doilea al marelui ştiutor în toate, tătucul Stalin. Discuţiile, extrem de interesante, se purtau cu voce tare, mai ales din partea profesorului Ivănescu, pădurea răsunând de glasurile vorbitorilor (ceea ce nu era deloc cuminte în acele vremuri, în acei ani).

Întâlnirile mele estivale cu profesorul Ivănescu, când la Humuleşti, când la Mânăstirea Agapia, au continuat, cu unele intermitenţe, anul 1966 găsindu-ne colegi la Universitatea din Timişoara. Evident, prietenia între noi s-a adâncit şi ea a rezistat separării petrecută prin revenirea profesorului la Universitatea din Iaşi.

Ar fi multe de spus … Aduc din trecut o singură amintire, pentru mine extrem de dureroasă: Într-o noapte a iernii anilor 1952-53, plecând de la Biblioteca Seminarului spre casă l-am întâlnit pe stradă pe profesorul Gheorghe Ivănescu, zgribulind în frig. El mi-a propus atunci să-mi vândă o carte de lingvistică, în franceză, cu 20 de lei. Profesorul nu avea bani pentru a cumpăra mâncare micuţei sale fetiţe… Şi eu, student în anul patru, e drept preparator, efectiv nu am avut atunci, în acel moment, bani.

Cum s-a ajuns la aşa ceva? Profesorul, mai târziu membru supleant al Academiei Române, împreună cu soţia sa, Doamna Rodica Ciocan(?) Ivănescu, strălucită absolventă a Facultăţii de Istorie din Bucureşti, fostă secretară ştiinţifică a lui Nicolae Iorga, decan a Facultăţii de Istorie din Iaşi, fuseseră “epuraţi” din învăţământ. Motivul? Îl bănuiesc. Cine au ocupat atunci posturile profesorilor Ivănescu? În favoarea cui s-au făcut aceste două “epurări”? Dragă Domnişoară Despina, cercetând arhivele Universităţii, cred că veţi afla.



Întrebarea 3. D.V. Ce părere aveţi despre organizarea sistemuluui de învăţământ la ora actuală? Credeţi că noile schimbări aduse la nivelul gimnaziului şi al liceului reprezintă un pas înainte, sau sunteţi adeptul unei organizări tradiţionale, verificată de o practică îndelungată?

Răspuns D.I.P.: După 1989, comunismul prăbuşindu-se, s-au impus schimbări esenţiale în toate domeniile vieţii societăţii româneşti: în viaţa materială ¾ economie, în viaţa socială ¾ mai ales în politic, în viaţa culturală ¾ în domeniul creaţiei, în învăţământ. Din păcate, tot ce s-a făcut după 1989 s-a făcut prin bâlbâieli, amatorism, chiar incompetenţă, superficialitate, domnia provizoratului. O ştim cu toţii. Este foarte grav că şi reforma învăţământului poate fi caracterizată de aceleaşi atribute, enumerate mai sus. Ce un ministru a făcut, fără a sta prea mult la gânduri, următorul a desfăcut, fără a sta prea mult la gânduri. Într-un text, pus pe Internet, în site-ul www.math.uvt.ro/papuc mi-am prezentat opiniile privitor la reforma învăţământului liceal şi n-am să revin aici.

Se pare că în ultimii câţiva ani, de prin 96, românii s-au hotărât (după multe ezitări, mărturisind apoi un entuziasm suspect) în ce tip de societate doresc ei să trăiască, ce tip de societate românească doresc ei să fie construită, în locul aberaţiei comuniste. Prototipurile, modelele, sunt USA, Canada, Australia. Sunt societăţi care au la bază economia “de piaţă”, proprietatea privată fiind sfântă, inţiativa privată, în orice domeniu, fiind liberă şi hotărât încurajată. Sunt societăţi democrate având constituţii şi legi simple, clare, de o mare stabilitate. Sunt societăţi în care cultura este şi ea complet liberă. Aceste societăţi, poate mai mult ca altele din trecutul omenirii, au însă şi o caracteristică specială, discutabilă, ce trebuie analizată cu atenţie. Sunt societăţi în care domneşte hotărât banul. Pentru aceste societăţi singurul criteriu al valorii este banul, singurul ideal al omului oarecare (statistic vorbind!) este banul. Spre un astfel de tip de societate, denumită şi “societate de consum”, se îndreaptă în prezent societatea românească. De fapt, spre un astfel de tip de societate se îndreaptă în prezent, fiecare pe drumul ei, marea majoritate a celorlalte societăţi umane, de pe suprafaţa globului.

Banul, utilizat drept criteriu al valorii este uşor de mânuit. Ca muncitor, ca inginer, ca artist, ca medic, ca profesor, ai valoare dacă ai bani, dacă eşti bine plătit. Câştigul tău măsoară valoarea ta. Banul pare a fi totul şi totul devine ban. Valoarea unei opere de artă este dată, ca pentru orice altă marfă, de preţul ei în bani. Mai ales ideile au devenit bani. Şi timpul a devenit bani ("Time is money"). Şi oamenii (oameni politici, judecători, profesori, medici etc) sunt cumpăraţi cu bani. S-a ajuns să se pună întrebarea: există acum, la începutul mileniului III, oameni incoruptibili (incoruptibil = om ce nu poate fi cumpărat cu bani)? Cu cinism se răspunde: da, dar cei mai mulţi dintre ei sunt incoruptibili doar pentru că "preţul afişat" este exagerat de mare. Treptat s-a ajuns ca pentru marea majoritate a oamenilor de la începutul secolului XXI, singurul lor ideal să fie obţinerea a cât mai mulţi bani. Ce se face pentru a se realiza acest ideal, nu prea mai are importanţă..

Este oare benefic pentru viitorul societăţilor umane ca valorea socială (importanţa socială) a Omului să fie dată doar de mărimea averii sale? Este benefic pentru societatea umană, ca idealul Omului să se reducă doar la dorinţa de a se îmbogăţi?

Sigur nu. Idealul uman redus doar la dorinţa de înavuţire (netemperată de nimic) nu permite rezolvarea gravelor probleme ce confruntă astăzi omenirea. Ne-o dovedesc din plin rezultatele aproape nule ale întrunirilor internaţionale pentru rezolvarea unor probleme ecologice, probleme ale căror soluţii presupun adesea importante eforturi materiale. În USA nu poate fi votată o lege, de mare necesitate, privind controlul vânzării armelor către populaţie, pentru că unii nu renunţă la profitul din această macabră afacere. O temă de casă pentru mata dragă Domnişoara Despina, pe care totuşi nu vă cunosc: Vă rog, determinaţi cel puţin alte trei argumente împotriva banului ¾ singurul criteriu al valorii, împotriva banului ¾ singurul ideal uman. Nu este banul “ochiul dracului”?

Este absolut necesară o anumită schimbare în domeniul criteriului de valoare, în domeniul idealului general uman. Să alăturăm criteriului de valoare banul şi existenţa unei culturi elevate. Să adăugăm banului, devenit ideal uman şi o dorinţă profundă a omului pentru obţinerea unei culturi elevate. O cultură elevată presupune cunoaştere aesenţialului din ceea ce a realizat omenirea de valoare în domeniile filosofiei, ştiinţei, literaturii, muzicii, teatrului, artelor plastice, arhitecturii etc. Un om posesor al unei culturi elevate este un om care înţelege necesitatea solidarităţii umane, promovând-o continuu, este un om care dovedeşte permanent şi prin tot ceea ce întreprinde responsabilitate faţă de Natură. Ar fi multe, multe de spus, dar mă opresc aici.

O cultură elevată nu poate fi obţinută decât printr-o educaţie şcolară făcută sistematic, cu pricepere. Reforma şcolii româneşti trebuie să vizeze atingerea acestui scop de mare importanţă: înarmarea viitorului cetăţean cu o cultură elevată.

Închei, atrăgând atenţia asupra a două aspecte importante pe care nu le pot discuta aici. Primul: şcoala publică (de stat) din ţările considerate ca prototipuri de societăţi perfecte (mă refer la USA, Canada, unde cunosc situaţia bine!) nu poate constitui nicidecum un exemplu de urmat. Această şcoală nu asigură nici într-un fel accesul viitorului cetăţean măcar la rudimente de cultură, nici vorbă de o cultură elevată. Al doilea aspect: datorită procesului permanent de automatizare din întreaga economie, implicând o diversificare şi înnoiree semnificativă continuă a meseriilor, datorită faptului că însuşirea acestor noi meserii nu mai cere timp îndelungat, o recalificare permanentă fiind mereu posibilă şi oportună, opinăm că pregătirea tehnicistă în şcoală a elevilor poate trece, fără riscuri, pe un plan secund.



Întrebarea 4. D.V. În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de tineri absolvenţi foarte talentaţi, inclusiv matematicieni, aleg să plece în străinătate pentru a se realiza. Care ar fi soluţia dumneavoastră pentru ca aceşti tineri sa-şi facă un viitor în România?
Răspuns. D.I.P.: Există diverse cauze ce duc tinerele şi marile talente la părăsirea României. Dacă idealul unui tânăr talentat este banul atunci, evident, ţara mamă, nu este deloc atractivă. Dacă este vorba de “realizarea ştiinţifică” atunci iarăşi, în multe domenii, mediul ştiinţific din România nu este deloc propice. Exodul, imposibil de oprit astăzi, se va încetini şi va dispărea atunci când România va deveni membră a Uniunii Europene. Asta dacă atunci România, profitând de condiţiile favorabile ce se vor ivi, va hotărâ să-şi apere şi să-şi promoveze inteligent cultura umanistă şi ştiinţifică proprie. În caz contrar România riscă dispariţia ei istorică. Existenţa multor tineri români extrem de talentaţi ne-ar da dreptul să fim optimişti.



Întrebarea 5. D.V. Poate conduce studierea Matematicii la o mai bună înţelegere a umanităţii, a lumii înconjurătoare?
Răspuns. D.I.P.: Unul dintre scopurile principale al studiului Matematicii în învăţământul de cultură generală este înzestrarea elevului cu o gândire corectă şi penetrantă. Când Platon a pus să se scrie pe poarta şcolii sale de filosofie din grădinile lui Akademos “Să nu intre cel ce nu ştie Geometrie”, el nu viza existenţa cunoştinţelor de Geometrie ci existenţa unei gândiri capabilă să înveţe Geometria, deci capabilă să înţeleagă profundele idei filosofice ale timpului. În rest, Matematica este o ştiinţă ca oricare alta, ea având o importanţă excepţională doar datorită faptului că ajută toate celelalte ştiinţe şi tehnica în realizarea cercetărilor lor.

Două opinii privitoare la rolul Matematicii în cadrul Civilizaţiei umane contemporane:

Filosoful Constantin Noica, într-o carte tipărită în 1934, reeditată în 1992 la Editura Humanitas, carte intitulată “Mathesis sau bucuriile simple” opina, la pagina 9, că “în bună parte totuşi cultura noastră e de tip matematic şi tipul acesta se opune culturii de tip istoric.” Nu voi comenta această aserţiune. In orice caz, ea atestă existenţa unei anumite importanţe, acordată spiritului Matematic.

O opinie oarecum asemănătoare, privitoare la Matematică şi la Ştiinţa ce studiază instrumentele ce ajută astăzi Omul în munca intelectuală, calculatoarele, a fost exprimată de profesorul Bruno Buchberger de la Universitatea din Linz (Austria), în conferinţa “Matematica şi Ştiinţa computerelor”, prezentată cu ocazia primirii titlului de “doctor honoris causa”, conferit lui de către Universitatea de Vest din Timişoara. (Conferinţa este publicată în An. Univ. din Timişoara, vol. XXXVIII (2000), f.1, pg. 3-15). El afirmă în conferinţa sa că Matematica şi Stiinţa calculatoarelor au dus la apariţia în Civilizaţia umană de la începutul Mileniului III a unei culturi a raţionamentului, cultură de tip matematic, având la bază uimitoarea tehnică a calculatoarelor. Nu mă pot opri să nu redau sfârşitul acestei conferinţe:

"În final, cultura raţionamentului are o mare valoare morală pentru dezvoltarea societăţii. Raţionamentul bazat pe argumente raţionale, cu respectul total al independenţei individului, fără a se ţine seama de vârstă, de sex, de rasă, de poziţia socială etc, este un tezaur preţios al umanităţii, Singurul criteriu care contează este argumentul, orice întrebare este posibilă, orice răspuns poate fi verificat, orice criticism este permis. În esenţă, Matematica este o versiune cultivată şi concentrată al acestui mod de comportare şi realizările total favorabile ale ştiinţei şi tehnologiei bazate pe Matematică, verifică deplina utilitate a acestui mod de comportare. Curios este că, deşi valoarea libertăţii de opinie şi a argumentului este veche ca umanitatea însăşi, şi că, de-a lungul secolelor a fost proclamată şi răsproclamată de gânditori ca Socrate şi Voltaire, societăţile au făcut foarte mici progrese în acceptarea şi traducerea în viaţă a acestei valori. Numai dacă aceleaşi principii de libertate a Gândirii, care guvernează dezvoltarea ştiinţelor şi tehnologiei bazate pe Matematică, vor conduce pe cei ce iau decizii în societate, vom fi în stare să ne bucurăm de fructele progreselor tehnologice şi să le evităm pericolele, să facem posibilă o viaţă demnă pentru toţi indivizii umani şi să susţinem aspiraţiile societăţii în utilizarea resurselor naturale, în cadrul unei civilizaţii înalt tehnologizată, pentru o viaţă în deplină armonie cu natura.”

Am o oarecare reţinere în sprijinirea, fără condiţii, a acestor două opinii privitoare la cultura secolului XXI. Alături de cultura de tip matematic sau de cultura raţionamentului, culturi care oricum se vor dezvolta, cred că în prezent este mult mai necesară dezvoltarea prin educaţie a unei culturi umaniste (cultură presupunând cunoaşterea marilor creaţii din domeniile literaturii, teatrului, arhitecturii, artelor plastice, muzicii, religiei, aceasta din urmă privită ca fenomen al culturii), cultură care să le premeargă pe celelalte două. Cultura umanistă este singura care, din punct de vedere moral, al caracterelor, al idealului uman, va face viaţa posibilă pe Terra.



Întrebarea 6. D.V. Ce preconizaţi în legătură cu viitorul Matematicii? Va fi în continuare o ştiinţă la fel de importantă?
Răspuns D.I.P.: Matematica este o ştiinţă din ce în ce mai importantă. În cercetările de vârf din celelalte ştiinţe şi din tehnică se întâmplă, din ce în ce mai des (mai ales după apariţia tehnicii calculatoarelor), ca în studiul unui fenomen, experienţe de laborator foarte costisitoare, adesea imposibil de realizat, să poată fi înlocuite cu succes prin studiul, mult mai ieftin, cu ajutorul calculatoarelor, al unui model matematic al fenomenului respectiv.



Întrebarea 7. D.V. Scoaterea unei noi cărţi se află printre planurile dumnavoastră de viitor?

Răspuns. D.I.P.: Vorbind de o nouă carte, va referiţi la faptul că am tipărit în anul 2003, la Editura Marineasa, o carte de cultură intitulată “Universul Matematic al Civilizaţiei Umane”. Cartea se bucură de un oarecare succes, ea răspunzând unor probleme referitoare la Universul Matematic ca element al Culturii Umane. Cartea se adresază nu doar matematicienilor ci tuturor oamenilor de cultură. Ea a fost onorată, la Târgul de carte de la Bucureşti din 2003, cu Premiul pentru “cea mai bună carte de matematică” editată în 2003. Eu aş spune doar o bună carte despre Matematică.

Lucrez la o monografie matematică intitulată Cone Fields on Vector Bundles, monografie ce conţine prezentarea unei noi structuri matematice (definită de subsemnatul) şi a unor noi teorii matematice, referitoare la această structură. Sunt îndreptăţit să sper că şi această monografie va avea un oarecare succes.



Iunie, 2003.






Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer