Victor Roncea. Sesizare Agentia Nationala de Integritate :Manolescu Apolzan Nicolae, Ambasadorul Romaniei la UNESCO

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Către: Agentia Nationala de Integritate

http://www.integritate.eu

Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 15, cod poştal: 010661, sector 1, Bucureşti – România

Dlui Alexandru Catalin Macovei

Dlui Horia Georgescu

Re: Sesizare Manolescu Apolzan Nicolae, Ambasadorul Romaniei la UNESCO

 

Stimati Domni,

Va scriu in calitate de simplu cetatean al României. In primul rand permiteti-mi sa va felicit pentru activitatea dvs recenta privind controlul averilor liderilor sindicali, conform noii Legi ANI, cerinta sustinuta de senatorul Iulian Urban inca de anul trecut si, la randul meu, de mine personal, pe vremea cand activam in presa centrala. Sa speram ca, intr-un viitor nu prea indepartat vor urma la rand si jurnalistii “de elita”, dupa magnatii sindicali, conform legii bunului simt si urmatoarei variante a Legii ANI.

Pana atunci, va propun astazi sa va aplecati asupra unei personalitati care considera ca se ridica deasupra Legii ANI. Este vorba de Manolescu Apolzan Nicolae, ambasador al Romaniei la UNESCO, care nu si-a mai depus nici Declaratia de Avere si nici pe cea de Interese inca din 05.06.2009.

La data repectiva, teoretic, Manolescu Apolzan Nicolae se afla la post, la Paris, impreuna cu sotia sa de la acea vreme, Manolescu Apolzan Ioana, angajata pe post de Secretar III si castiga 40.888 Euro, el si 25.129 Euro, ea. Fata de anul precedent, 2008, constatam ca li se marise salariul de la 32.304, el si de la 17.028, ea.

Cum de la acea data el a uitat sa mai depuna vreo Declaratie, conform Legii, am urmarit totusi evolutia lui prin deja fosta sa sotie, Manolescu Apolzan Ioana, acum promovata la rangul de Secretar II la aceeasi Legatie, care si-a depus ultima Declaratie la 25.10.2010. Conform acesteia, salariul celor doi era anul trecut de 37.547 Euro si 19.064 lei, el si de 22.995 Euro si 15.493 lei, ea.

De asemenea, domnul ambasador si-a pastrat si postul de profesor la Universitatea Bucuresti (conform portalului acesteia: http://www.unibuc.ro/ro/cd_nicomanolescu_ro), cat si cele de la urmatoarele institutii, la care, teoretic, activeaza in acelasi timp in care este si ambasador la Paris si de unde incaseaza remuneratii mai mult sau mai putin consistente, respectiv: Uniunea Scriitorilor din Romania, Presedinte – 56.580 lei; Academia Romana, (doar) Membru corespondent – 36.144 lei; Fundatia Romania Literara, Director General – 2723 lei; ziarul Adevarul, Colaborator – 31.166 lei; ziarul EvZ, Colaborator – 17.760 lei; Societatea Romana de Radiodifuziune, Colaborator – 2940 lei; CopiRo, Drepturi de Autor – 2072 lei; Editura Litera, Drepturi de Autor – 5649 lei; Editura Paralela 45, Drepturi de Autor – 66.693,3 lei. Aceasta era situatia pe 2009 – 2010, dupa cum transpare din Declaratia de Avere depusa la MAE de fosta sa sotie, Manolescu Apolzan Ioana (http://mae.ro/node/5132). De atunci, nu mai stim nimic…

Desigur, va rog sa studiati si in ce masura un astfel de om ocupat nu cumva atinge si sfere ale incompatibilitatii, conform aceleiasi Legi ANI.

Totodata, va rog sa luati in considerare si faptul ca domnul ambasador se afla deja la varsta senectutii si, la cei 72 de ani ai sai, a depasit cu vreo sapte anisori varsta de pensionare, conform vechii dar si noii Legi promulgate de presedintele Traian Basescu, totodata sef al diplomatiei Romaniei. Probabil sub-seful diplomatiei, dl Teodor Baconschi, a uitat prioritatile MAE enuntate de colegul sau Mihai Razvan Ungureanu si aprobate si de presedintele Traian Basescu, respectiv “lupta impotriva gerontocratiei” din aparatul Ministerului de Externe. Sa spunem ca varsta nu ar conta daca domnul ambasador ar arde zilnic ca o torta a culturii romane pe meridianele internationale, conform pozitiei sale de reprezentant al Romaniei la UNESCO inca din 2006. Insa, cu exceptia unor documente de atestare a unor situri UNESCO, ultima activitate a Romaniei, conform portalului oficial al organizatiei dateaza din… 2005 – http://whc.unesco.org/en/statesparties/ro/.

Dupa cum ne informeaza colegii sai din Ministerul de Externe, chiria pe care o plateste Romania pentru resedinta ambasadorului Manolescu Apolzan Nicolae de la Paris este de 11.000 Euro lunar, plus cheltuieli curente. Ca atare, de cand este ambasador, numai pe chiria aparatamentului sau ultracentral, Romania a platit peste 550.000 Euro. Plus salariile sale si ale sotiei (acum fosta sotie), inca circa 250.000 euro. De-a lungul acestei perioade, Manolescu Apolzan Nicolae a facut practic naveta Bucuresti – Paris, pentru a-si putea acoperi o parte din celalalte multiple obligatii ale sale. Le-a facut pe banii MAE sau pe banii sai?, o alta intrebare de bun simt, care probabil ar trebui sa intre mai curand in atentia Curtii de Conturi a Romaniei si relatiei acesteia cu Minsterul de Externe.

In incheiere, va rog sa investigati in ce masura cei peste 800.000 de euro cheltuiti pana acum de cuplul Manolescu Apolzan sunt justificati, ce se intampla cu Declaratiile de Avere si Interese nedepuse de domnul ambasador in ultimii doi ani, daca se afla in stare de incompatibilitate si ce recomandari oficiale i-ati face dvs, acum, la batranete.

Va multumesc,

Cetatean Victor Roncea

http://roncea.ro/2011/02/28/manolescu-apolzan-nicolae-ambasador-pensionar-la-unesco-se-crede-deasupra-ani-si-mae/

http://www.ziaristionline.ro/2011/02/28/nicolae-manolescu-cercetat-de-ani-dupa-ce-mae-l-a-uitat-la-paris-la-72-de-ani-familia-manolescu-a-incasat-5333-de-pensii-si-alocatii-pentru-mame-fara-sa-faca-nimic-la-unesco/

Extremele culinare ale vieţii - frugalitatea şi desfrîul de Gabriel Liiceanu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Extremele culinare ale vieţii - frugalitatea şi desfrîul
de Gabriel Liiceanu
Extremele culinare ale vieţii - frugalitatea şi desfrîul – le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii ’80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a „mizeriei” -România. În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei – gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora – ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară.
Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. „Kurt, i s-a adresat ea soţului ei, am să te rog să tai tu friptura… apoi, către noi: Se pricepe grozav la tăiat friptură!”. Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei.
În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică. „Băi, mănîncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid”. Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie.
Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: „Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen!” „Und denke nur, Schätzchen – îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen.” („Aş zice c-am mîncat excelent!” „Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine».
Peste cîteva luni eram în ţară. In casa chirurgului, colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. „N-aţi trăit voi aşa ceva de cînd v-aţi născut!” ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un „atelier”-pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile.
Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria – un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare – şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă.
Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă.
Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea „cîteva şpriţuri rosé”, a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre.
Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) „gustările”, aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi… palinci.
Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun – dulceţurile – şi către cea drăcească – brînzeturile tari şi cîrnăţăria.
Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. „V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!”. Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară.
Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu „masa de prînz”. Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. „Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară”. S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi „nu mai putea”.
Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la „grande bouffe”, care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii!
Gabriel Liiceanu
Fragment din broşura “Întîlnire cu un necunoscut”
Editura Humanitas, 2010
Preluat si de Gandacul de Colorado

Prezentarea acțiunilor Soros

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Un eșantion despre funcțiile și resursele Fundațiilor Soros. Cei care le folosesc pot fi oare considerați complici?
Cu prietenie, Dan Culcer

Webster Tarpley: Is George Soros taking down the Euro?

Bernard Lugan.La crise libyenne, aspiration démocratique ou éclatement des alliances tribales ?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Crise libyenne : communiqué de Bernard Lugan

La crise libyenne, aspiration démocratique ou éclatement des alliances tribales ?

Personne ne regrettera le satrape libyen responsable de multiples attentats, de nombreux crimes et de la déstabilisation de régions entières de l’Afrique. Ceci étant, laissons l’émotionnel aux amateurs de superficiel et les pamoisons aux journalistes, pour ne nous intéresser qu’au réel. La fin de Kadhafi qui risque d’avoir des conséquences dont nous sommes loin de mesurer l’ampleur est en effet moins une aspiration démocratique populaire que la manifestation de l’éclatement de l’alchimie tribale sur laquelle reposait son pouvoir.

A la différence de la Tunisie ou de l’Egypte, la Libye dont plus de 90% du territoire est désertique, n’est en effet pas un Etat, mais un conglomérat de plus de 150 tribus divisées en sous tribus et en clans. Ces ensembles ont des alliances traditionnelles et mouvantes au sein des trois régions composant le pays, à savoir la Tripolitaine avec la ville de Tripoli qui regarde vers Tunis, la Cyrénaïque dont la capitale est Benghazi et qui est tournée vers Le Caire et le Fezzan dont la principale ville est Sebba et qui plonge vers le bassin du Tchad et la boucle du Niger.

De l’indépendance de la Libye en 1951 jusqu’au coup d’Etat qui porta le colonel Kadhafi au pouvoir en 1969, la Libye fut une monarchie dirigée par les tribus de Cyrénaïque. Membre d’une petite tribu chamelière bédouine, le colonel Kadhafi fut porté au pouvoir par une junte militaire multi tribale mais dans laquelle dominaient les deux principales tribus de Libye, celle des Warfallah de Cyrénaïque et celle des  Meghara de Tripolitaine. La plupart des tribus de Cyrénaïque demeurant attachées à la monarchie, le colonel Kadhafi réussit un grand coup politique en épousant une fille du clan des Firkeche membre de la tribu royale des Barasa, ce qui lui assura le ralliement de la Cyrénaïque rebelle.

Or, aujourd’hui, c’est tout son système d’alliance avec la Cyrénaïque qui a volé en éclats. La date clé du délitement tribal du système Kadhafi est 1993 quand  un coup d’Etat des Warfallah fut noyé dans le sang. Les haines furent ensuite tues tant la terreur imposée par le régime fut forte, mais les tribus de  Cyrénaïque n’attendaient qu’une occasion pour se révolter et elle se présenta  durant le mois de février 2011. Elles s’emparèrent alors de la région et arborèrent le drapeau de l’ancienne monarchie.

Kadhafi  avait certes perdu la Cyrénaïque, comme les Turcs et les Italiens avant lui, mais il lui restait la Tripolitaine et le Fezzan. Dans ces deux régions, le régime avait également constitué de subtiles alliances tribales. Au moment où ces lignes sont écrites, à savoir le 27 février 2011, certaines tribus ont ainsi quitté le camp Kadhafi, mais les grandes solidarités demeurent, même si elles sont chancelantes.

A court terme, le principal danger qui menace le colonel Kadhafi n’est pas la Cyrénaïque séparée par plus de 1000 km de désert de la ville de Tripoli ; ce n’est pas non plus la surréaliste armée libyenne et encore moins les volontaires que l’on voit parader dans les rues de Benghazi ou de Tobrouk. Tout est en effet suspendu au choix que vont faire les chefs de la tribu guerrière des Megahra qui domine en Tripolitaine. Longtemps alliée à celle de Kadhafi, les Khadîdja, elle donna un temps le numéro 2 du régime en la personne du commandant Abdeslam Jalloud avant sa disgrâce de 1993 quand il fut suspecté d’avoir noué des liens avec les putschistes warfallah. Si les Megahra demeurent loyaux ou même neutres, Kadhafi se maintiendra un temps encore au pouvoir sur une partie du pays. Dans le cas contraire, il se trouvera alors véritablement en difficulté et contraint de se replier sur sa seule tribu laquelle n’est forte que de 150 000 membres.

Si les Meghara abandonnaient Kadhafi, cela voudrait dire qu’ils ont l’intention de s’emparer du pouvoir et la Libye serait coupée en deux, la Tripolitaine et la Cyrénaïque se trouvant  dominées par les alliances tribales constituées autour des Warfallah et des Meghara. La question qui se poserait alors serait celle de la survie de l’Etat libyen.

Ces deux ensembles se combattront-ils ou bien se partageront-ils le pouvoir dans un cadre fédéral ou confédéral ? Nous l’ignorons, mais le danger est de voir apparaître une situation de guerres tribales et claniques comme en Somalie. Elles pourraient être suivies d’un éclatement en plusieurs régions, ce qui ouvrirait un espace inespéré pour Aqmi qui prospérerait au milieu du chaos avec en plus, dans le sud du pays, une dissidence toubou qui aurait des répercussions au Tchad, et des initiatives touareg auxquelles pourraient s’adosser l’irrédentisme touareg du Mali et du Niger ; sans parler, naturellement des conséquences pétrolières qu’aurait un tel conflit.

Bernard Lugan

27 février 2011

www.bernard-lugan.com

Dinu Moraru. Cu Leonard Velcescu , in cautarea originilor

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Cu Leonard Velcescu , in cautarea originilor

Dinu Moraru    11/3/2008

Recent apãrutã la Editura francezã Les Presses Littéraires, cartea domnului Leonard Velcescu, „Dacii în sculptura romanã. Studiu de iconografie anticã“, are pentru noi, românii, nu numai o exceptionalã importantã istoricã, ci si una sentimentalã. Pentru cã, în aceastã lucrare, autorul analizeazã si catalogheazã peste o sutã de sculpturi romane care-i înfãtiseazã pe strãmosii nostri. Încununarea celor 15 ani de cercetãri intense în muzeele lumii si în siturile conservând relicve ale Antichitãtii o constituie identificarea unor reprezentãri necunoscute pânã acum ale regelui dac Decebal.
Leonard Velcescu s-a nãscut în anul 1961, la Pitesti. Dupã absolvirea Liceului de Artã din localitate, a emigrat în Franta împreunã cu mama sa, Cornelia Velcescu, sculptoritã si pictoritã apreciatã. Si-a continuat studiile la Universitatea Paris IV, iar în anul 2000 a obtinut titlul de doctor în Istoria Artei. Mãrturie a iubirii pentru pãmântul natal, cartea de fatã este o extensie a tezei de doctorat sustinutã la Sorbona si École Pratique des Hautes Études.
Prin descoperirile fãcute si prin profunzimea interpretãrilor, doctorul Leonard Velcescu ridicã încã unul din vãlurile care ascund civilizatia plinã de taine a celor pe care Herodot îi numea „cei mai viteji si mai drepti dintre traci“.

– Domnule Leonard Velcescu, pentru început v-as ruga sã ne spuneti câteva cuvinte despre studiul dvs. Ce îl singularizeazã fatã de celelalte lucrãri din domeniu?
– În aceastã carte am încercat, mai întâi, sã dau o viziune de ansamblu asupra reprezentãrilor iconografice ale dacilor în Antichitate. Dupã descrierea contextului istoric în care a apãrut conceptul de „barbar“ în lumea romanã, am definit – pe baza descrierilor literare si artistice antice existente – tipul de „barbar“, în general, si cel de „barbar dac“, în particular. Cu alte cuvinte, pornind de la basoreliefurile Columnei lui Traian si ale monumentului de la Adamclisi, am conturat „portretul-robot“ al dacului, pe baza cãruia pot fi identificate alte reprezentãri iconografice ale acestui popor. Am întocmit, apoi, inventarul sculpturilor de daci cunoscute sau descoperite de mine – inventar însotit de un aparat ilustrativ complet – si am descris si comparat piesele cele mai semnificative. Dintre operele cercetate, un loc foarte important îl ocupã cele care îl înfãtiseazã pe Decebal. În trecut, studiul comparativ al busturilor regelui dac a fost abordat de mai multi autori, dar în lucrarea mea aceastã metodã este aplicatã, pentru prima datã, la sculptura statuarã. În sfârsit, am abordat problematica restaurãrii sculpturilor antice reprezentând daci si am analizat tipurile de roci folosite, cu scopul de a facilita identificarea ariei geografice de provenientã si alegerea materialelor necesare refacerii operelor deteriorate. Dar, mai presus de toate, în studiul meu am încercat sã rãspund unor întrebãri legate de civilizatia dacilor si de relatiile lor cu Roma.

– Când a apãrut ideea acestui proiect inedit si în ce a constat munca de catalogare si identificare a sculpturilor antice înfatisând daci?
– Ideea de a studia din punct de vedere iconografic reprezentãrile de daci din arta sculpturalã a Antichitãtii a început sã se contureze în timpul primilor ani de studentie la Sorbona. Am considerat cã este un subiect interesant si care iesea, ca sã spun asa, din cadrul obisnuit, traditional al tezelor de doctorat. Am început cãutarea acestor sculpturi cu aproape douã decenii în urmã. De existenta unora în anumite locatii – muzee, colectii particulare, situri arheologice – aflasem din literatura de specialitate. Multe le-am identificat însã cutreierând sãlile muzeelor si, mai ales, scotocind prin depozitele acestor institutii. Muzeele marilor orase – Paris, Madrid, Berlin, Oxford, Toulouse, Bruxelles, New York, Atena, Sankt Petersburg, Praga… – sunt pline de sculpturi reprezentând daci, dar cea mai mare parte se aflã, evident, în Italia. Cercetãrile întreprinse în muzeele de acolo si în rezervele acestora mi-au oferit minunate surprize. Astfel, în Muzeul Forului lui Traian, am descoperit, în 1998, numeroase fragmente de statui si basoreliefuri necunoscute, iar în Muzeul dell’Opera di Santa Maria del Fiore, din Florenta, am identificat un cap antic de dac atasat la un corp de statuie din perioada medievalã.
Cercetãrile mele au inclus, deci, nu numai statui sau busturi pãstrate într-o stare mai mult sau mai putin bunã, dar si fragmente – capete, torsuri, mâini, picioare... Identificarea am fãcut-o în urma analizãrii aprofundate a detaliilor si pe baza studiului comparativ. Un astfel de detaliu este încãltãmintea, asemãnãtoare opincilor care se poartã si astãzi pe la noi, de exemplu, în satul Izverna, din zona Mehedinti. În afara sculpturilor înfãtisând personaje mature, în Forul lui Traian, dar si în alte muzee, am gãsit si reprezentãri de copii de „barbari“, care, dupã fizionomie si îmbrãcãminte, se înscriu în iconografia dacicã de pe Columnã.

– De unde provin aceste sculpturi de daci?
– Cele mai multe au fost gãsite în Forul lui Traian si sunt opera unor artisti de „curte“. Dupã cum se stie, în timpul împãratului Traian (98-117 d.Hr.), arta romanã se afla la apogeul ei. În consecintã, calitatea sculpturilor este remarcabilã, atât sub aspectul fizic al personajelor, cât si sub cel psihic. Trebuie sã subliniez cã aceste opere sunt adevãrate lectii de sculpturã si de reprezentare realistã. Pentru a-i înfãtisa pe daci, artistii romani nu au folosit o imagine stereotipã, asa cum se obisnuia, de pildã, pentru divinitãti, ci au apelat la modele reale, si anume la prizonierii daci, adusi în numãr foarte mare la Roma. Stilul este realist, caracteristic pentru aceastã perioadã, detaliile sunt minutios realizate. Conform reconstituirilor Forului lui Traian fãcute de italieni si, mai recent, de americani, la origine au fost în jur de o sutã de statui de daci. Realizate din marmurã, ele erau asezate deasupra porticelor (galeriilor) care înconjurau piata principalã a forului, în dreptul fiecãrei coloane care sustinea porticul. La aceste statui trebuie sã le adãugãm pe cele care au fãcut parte din faimosul portic din porfir rosu al forului. Desi este mentionat în mai multe scrieri ale Antichitãtii, arheologii n-au reusit sã gãseascã nici o urmã a acestui ansamblu si, deci, n-au putut sã-l localizeze. Dar faptul cã a existat în realitate este dovedit de cele cinci statui de daci din porfir rosu-visiniu – din care douã sunt la Luvru, iar trei la Florenta –, ca si de fragmentele de sculpturi aflate în depozitele Forului lui Traian...
Existã si statui de daci fãcute într-o perioadã posterioarã lui Traian (de exemplu, în timpul lui Hadrian), dar acestea au altã origine si altã istorie. Am în studiu o serie de imagini de „barbari” (daci) încã neincluse în catalogul cãrtii: unele sunt antice, altele au fost fãcute într-o perioadã mai recentã, într-un stil amatoristic, provincial, rustic.

– De ce credeti cã nu s-a mai gãsit nici o urmã a porticului din porfir rosu ?
– Pentru cã toate complexele monumentale din Roma si, cu predilectie, forurile imperiale, garnisite cu marmuri colorate în diferite nuante, au fost jefuite în timpul Renasterii si Barocului, materialele luate fiind reutilizate la noile constructii.

– Cum apar dacii în aceste reprezentãri sculpturale ?
– Au o atitudine demnã, linistitã, naturalã, si nu una de umilintã sau de furie, mai potrivitã conditiei lor de învinsi si prizonieri. Un alt aspect interesant al acestor sculpturi de daci este pozitia mâinilor: împreunate în fatã. O atitudine similarã adoptau tãranii de la noi atunci când voiam sã-i fotografiez: mã rugau sã astept putin, îsi aranjau hainele, le scuturau si apoi îsi împreunau mâinile în fatã, la nivelul pântecului. De ce sunt reprezentati dacii astfel, când se stie cã romanii obisnuiau sã îsi înlãntuiascã prinsii „barbari“ cu mâinile la spate, rãmâne, deocamdatã, un mister.

– Un comentator al studiului dvs. observa cã nici un alt popor subjugat de Roma nu s-a bucurat de o onoare atât de mare.
– Faptul cã împãratul a decis sã-si decoreze forul cu statui de daci, popor considerat „barbar“ de cãtre romani, când mult mai logic ar fi fost sã punã reprezentãri ale personalitãtilor autohtone, constituie un mare mister. Astfel, acest monument conceput sã-l slãveascã pe Traian îi glorificã, în aceeasi mãsurã, si pe daci. Este un fapt total iesit din comun: în cel mai de pret loc al lor, romanii au implantat, de bunã voie, imaginea dacilor, un popor învins, imaginea lumii „barbare“. Numãrul impresionant de statui de daci realizate pentru Forul lui Traian constituie un adevãrat omagiu adus de Roma celui mai redutabil adversar al ei, o dovadã de respect si admiratie fatã de învinsi.

– Un mister rãmâne si faptul cã, dupã douã secole, un alt împãrat roman, Constantin, si-a decorat Arcul de triumf cu opt statui de daci provenind din Forul lui Traian. Cercetând sculpturile de daci ati identificat câteva care îl înfãtiseazã pe Decebal.
– Trei dintre sculpturile analizate de mine prezintã mari similitudini. Bustul aflat în Muzeul Vaticanului (sala Braccio Nuovo, nr. 127, inv. 2 214) – pentru prima datã atribuit lui Decebal de Emil Panaitescu – a fost descoperit în Forul lui Traian cu prilejul unor sãpãturi fãcute în anul 1822. Înainte de a fi expus, bustul a fost restaurat. Expresia chipului este naturalã, realistã, privirea pãtrunzãtoare si agerã, conferind personajului o mare hotãrâre de sine. Toate caracteristicile vorbesc despre un om inteligent si cult. Capul este acoperit cu binecunoscuta cãciulã dacicã – pileus. La Florenta, în Giardino di Boboli, din Palatul Pitti, se aflã douã statui de daci. Una dintre ele reprezintã un nobil (tarabostes) de o staturã si o noblete impresionante. Capul si partea inferioarã a bratelor sunt fãcute din marmurã albã, iar restul – din porfir rosu-visiniu. Personajul poartã cãciula dacicã si este învesmântat cu o mantie lungã ce trece de genunchi, prinsã pe umãrul drept cu o fibulã în formã de disc. Pantalonii – largi – sunt legati în jurul gleznelor cu ajutorul sireturilor de la „opinci“. Statuia este mentionatã pentru prima datã pe la începutul secolului al XVI-lea, la Roma, dar nu existã nici o însemnare privind locul si timpul când a fost descoperitã. Analiza stilisticã, analogiile si unele informatii istorice relevã cã a fost realizatã între anii 107 si 115 d.Hr. Si aceastã sculpturã a suferit, în decursul timpului, mai multe restaurãri. Comparând capul statuii cu cel al bustului din Muzeul Vaticanului, am observat cu mare uimire cã trãsãturile si felul cum este asezatã cãciula sunt foarte asemãnãtoare. Concluzia este cã cele douã sculpturi înfãtiseazã una si aceeasi persoanã. În sfârsit, tot la Florenta, în Muzeul Bisericii Santa Maria del Fiore, existã încã o reprezentare a unui nobil dac. Nici locul unde a fost descoperitã aceastã sculpturã nu este cunoscut. Desi chipul personajului este destul de deteriorat, din cauzã cã piesa a fost expusã timp îndelungat în exterior, asemãnarea cu celelalte douã chipuri este flagrantã. În fata acestei situatii, mi-am pus întrebarea: de ce si-au dat ostenealã romanii sã reprezinte acelasi nobil dac de mai multe ori? Iar rãspunsul a venit firesc: pentru cã era vorba de o personalitate importantã a acestui popor, poate chiar regele lor, Decebal. Ipoteza capãtã o sustinere solidã când se constatã asemãnãrile foarte mari între aceste imagini si cele de pe Columnã care îl înfatiseazã cu certitudine pe Decebal, cum ar fi, de exemplu, cea din scena luptei de la Tapae (XXIV).
La Ermitaj existã încã un cap de dac similar cu celelalte trei. Dar ce m-a intrigat putin – si din aceastã cauzã am ezitat sã-l tratez laolaltã cu celelalte – este faptul cã personajul pare sã fie mai în vârsta. Probabil este un membru al familiei lui Decebal. Textele antice pomenesc chiar de un frate al regelui dac, pe nume Diegis.
Mentionez cã ne aflãm în domeniul supozitiilor si ipotezelor plauzibile, si nu în domeniul adevãrului absolut si al „dogmelor“. În lucrarea mea nu am cãutat sã tratez problemele în mod definitiv, ci sã las loc pentru ca cercetarea sã poatã fi continuatã.

– În încheierea discutiei noastre, vã rog sã-mi spuneti câteva cuvinte despre proiectele dvs?
– Pentru mine, studiul iconografiei antice a dacilor nu este un capitol încheiat: în prezent, pregãtesc un „Corpus” cu toate toate reprezentãrile de daci cunoscute, basoreliefuri, busturi sau statui, piese pãstrate integral sau fragmente. Trebuie sã subliniez cã existã sculpturi înfatisând daci încã neidentificate. De exemplu, în literatura germanã sunt mentionate asemenea lucrãri, despre care nu se mai stie absolut nimic. Încerc sã le localizez si sã le identific. Scopul cercetãrilor mele este acela de a releva importanta deosebitã a acestor sculpturi antice – care pentru noi, românii, constituie adevãrate documente de identitate – si de a le repune la adevãrata lor valoare.


(Dr. Leonard Velcescu poate fi contactat la adresa e-mail: velcescu66@yahoo.fr)
 

APEL PENTRU SALVAREA INSTITUTULUI ŞI BIBLIOTECII ROMÂNE DIN FREIBURG, Germania

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Vă rog să contribuiți după puteri și să difuzați acest mesaj, un strigăt de ajutor pentru salvarea memoriei culturale, morale și politice a României din afară.
Cu prietenie, Dan Culcer

Ion DUMITRU- poet, fost editor si combatant „intru  libertatea cuvântului” etc, in vremuri de urgie...
München, Germania

SCRISOARE  DIN GERMANIA
APEL PENTRU SALVAREA
INSTITUTULUI   ŞI   BIBLIOTECII   ROMÂNE   DIN   FREIBURG


             


Prea Cinstiti Parinti, dragi confraţi întru pribegie şi exod,
DOAMNELOR şi DOMNILOR de ACASĂ  ŞI  DE   P R E T U T I N D E N I,

În calitate de membru al Asociaţiei Institutul Român-Biblioteca Română din Freiburg, e.V. şi din 1963, de susţinător activ şi desinteresat al acestei ctitorii a exilului combatant anticomunist român, mă adresez şi Dumneavoastră, cu rugămintea de a Vă alătura eforturilor ce se întreprind pentru salvgardarea şi asigurarea existenţei şi funcţionării normale a susnumitei instituţiii.

Biblioteca Română din Freiburg şi-a început existenţa la 1 Mai 1949, din iniţiativa profesorului Virgil Mihăilescu şi cu sprijinul intelectualilor de prestigiu, a oamenilor de suflet şi combatanţilor anticomunişti români din Freiburg, Germania Occidentală şi din cuprinsul a ceea ce s-a chemat Lumea Liberă. În afară de efortul întreprins pentru a poseda un propriu lăcaş, materializat mai întâi în vila donată de A.S. Prinţul Nicolae, în Mercy Straße, iar apoi în actualul imobil, din Uhland Straße 7, D- 79102 Freiburg i. Br., (cumpărat în raport de: 1/3 prin propriul efort - cu concursul generos al exilului şi emigraţiei-; 1/3 prin contribuţia Landului Badenwürtenberg şi 1/3 prin contribuţia Republicii Federale Germania, biblioteca a primit sau a procurat, a clasat şi tezaurizat, a împrumutat şi a pus la dispoziţia universităţilor, instituţiilor de cercetare, cercetătorilor individuali români, germani şi a altor interesaţi, pe toată perioada dictaturii comuniste din Est, tot ce s-a publicat în exil şi în emigraţia provenită din România, implicit în massmedia occidentală referitor la români şi chestiunile conexe – indiferent de spectrele politice cărora le aparţineau autorii şi cei vizaţi -, şi, în plus, tot ce s-a putut cumula şi salva din zestrea documentară, ştiinţifică, culturală, literară, publicistică, artistică ori de altă natură a României de mai înainte de instaurarea teroarei comuniste, valori care în R.P.R., R.S.R. ,R.S.S.M etc., au devenit inaccesibile, interzise sau au fost distruse în mod premeditat. Institutul - Biblioteca Română din Freiburg a constituit, dincolo de ori ce fel de insinuări partizane, un cadru de interferenţă şi referinţă a acţiunilor şi atitudinilor ce au confruntat exilul şi emigraţia noastră în ansamblu, dovedindu-se totodată o vatră de cultură şi spiritualitate românească autentică.

În perioada îndelungatei şi controversatei tranziţii, preţiosul său fod documentar a fost asaltat de feluriţi emisari, „studenţi”, „cercetători” şi reprezentanţi ai noilor institute, fundaţii şi întocmiri create şi întreţinute cu fonduri generoase de către cei ce s-au perindat la putere, şi care le-au speculat în propriul interes, erijându-se în „experţi cercetători”, „cunoscători” şi „post-corifei” ai exilului, folosindu-i moştenirile pentru felurite publicaţii, apărute cu finanţare publică sau cotribuţii particulare, în scop lucrativ sau interesat. Pentru aceste surogaturi ce şi-au arogat pretenţia de a evalua viaţa exilului - cu care nu au avut nimic comun-, s-au cheltuit sume astronomice din fondurile publice, în timp ce un sprijin modest, acut necesar Bibliotecii, deşi promis perpetuu, a fost amânat sinedie.

În actualul deceniu, Biblioteca, a cărui zestre depăşeşte cca. 90.000 de titluri, bogate colectii de publicatii, manuscrise, piese muzeistice etc, a funcţionat numai pe bază de voluntariat, fără retribuiri, graţie sacrificiilor a trei persoane în vârstă: ale Directorlui Ion Iancu Bidian (n. 1934), actualei secretare, Doamna Rodica Moschinschki şi Doamnei Irina Nasta, care, din cauza sănătăţii, de trei ani a  renunţat la orice activitate.

Pentru o buna funcţionare Biblioteca are nevoie de trei angajaţi permanenţi, cu diferite grade de răspundere, şi de fonduri de întreţinere, adică de un buget anual de minimum 60.000-70.000 Euro. Este o sumă greu de adunat dar nu imposibil, motiv pentru care mă adresez şi Dumneavoastră, pentru a susţine, printr-o donaţie personală (eventual ciclică/ permanentă) această acţiune ce am dori-o popularizată activ şi în rândurile amicilor şi cunoscuţilor, implicit printre persoanele influente şi massmedia pentru a se sesiza si sensibiliza factorii de decizie si responsabili -din ţară şi din Germania-, (deputaţi, senatori miniştr etc) de la care sperăm si asteptăm initiative şi solutii urgente şi adecuate.

Biblioteca Română din Freiburg este o zestre de valoare unică, cumulată în 60 de ani prin sacrificiile şi eforturile generaţiilor exilului şi refugiului posbelic – aproape  dispărute - şi a generozităţii gazdelor. Biblioteca – ca orice bibliotecă din lume - nu trebue să dispară! Indiferent cine sunteţi sprijiniţi - după puteri- concret, moral şi logistic salvarea ei!
Prezentul APEL poate fi preluat si trasmis mai departe – în special cunoscuţilor şi membrilor familiilor dvs. aflaţi în străinătate.

Orice donaţie contează şi se expediază numai direct către:
Rumänisches Institut –Rum. Bibliothek e.V.
Uhlandstr. 7, 79102 Freiburg
Deutsche Bank, Filiale Freiburg,
Konto: 461830 - (BLZ 68070030),
cu specificaţia expresă „Spende”-Geldzuwendung, für Rum. Inst.-Rum. Bibl. e.V. pentru care veţi primi o adeverinţă /Bestätigung pentru Einkommensteuer.

Pentru contacte sau informaţii suplimentare, în funcţie de programul de lucru facultativ, vă puteţi adresa Doamnei Secretare Rodica Moschinski sau Domnului Director Ioan Iancu Bidian, la Tel. +49-0761- 7 35 51, Fax: 0761-7 35 51 

Ajutaţi, ajutaţi, ajutaţi o cauză nobilă!
VĂ ROG, NU UITAŢI!

S Ă N Ă T A T E  şi  FERICIRE ! 

Ion DUMITRU- poet, fost editor si combatant „intru  libertatea cuvântului” etc, in vremuri de urgie...
München, Germania
E-mai:  HYPERLINK "mailto:jondumitru@t-online.de" jondumitru@t-online.de
Februarie  2011

Napoleon Săvescu & comp dixit :„Noi nu suntem urmașii Romei! Noi suntem urmașii lui Roesler!”

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Napoleon Săvescu & comp dixit :„Noi nu suntem urmașii Romei! Noi suntem urmașii lui Roesler!”

Am primit de curând o scrisoare de la o persoană la care țin în mod deosebit, pentru erudiția sa și pentru modul ingenios și perfect valabil, corect științific, în care a știut să pună această erudiție în serviciul intereselor autentic românești, de reconstituire a spiritualității străbune. Reproduc acea scrisoare cu grija de a menaja identitatea autorului, pentru a-l feri de agresivitatea unor falși tracizanți, străini de orice tangență cu normele dezbaterii de idei.


Stimate domnule Ion Coja,
am citit cu interes toate studiile pe care mi le-aţi trimis. Mi-au plăcut mai ales identificarea elementelor de substrat comune românei şi englezei şi, cu deosebire, demonstraţia de mare fineţe şi fără drept de apel că limba vorbită de mulţi dintre coloniştii romani era limba lor maternă.
(...)
Între cineva care susţine că noi nu suntem urmaşii Romei şi Eminescu, cel care întreabă: „Voi sunteţi urmaşii Romei?”, răspunsul fiind că nu „nişte răi şi nişte fameni” sunt urmaşii Romei, ci noi, eu unul mă dau de partea lui Eminescu, a aceluia care i-a iubit pe daci ca nimeni altcineva, dar care nu putea nega (şi nu avea de ce să nege) un adevăr cum nu se poate mai evident, adevăr care, pe deasupra, nu e infamant, ci înnobilator.
Ni se cere să ne dezicem de romani, ca şi cum ar fi de ruşine să te tragi din stăpânii lumii, în schimb să recunoaştem că ne tragem din goţi. Între goţi şi geţi nu e nici o diferenţă, ni se spune, iar, pe de altă parte, că limba latină e de fapt limba dacă. Concluzia logică ar fi că geţii-goţi vorbeau latineşte. Numai că avem un monument literar, Biblia tradusă de Ulfila, din care se vede clar că limba goţilor era una germanică, fără nici o legătură nici cu daca, nici cu latina.
Că dacii vorbeau latina (de fapt daca; romanii îşi însuşiseră limba dacilor) e o aserţiune lipsită de orice temei. Singura „probă” adusă în sprijinul acestei absurdităţi e aceea că Traian a discutat cu delegaţii dacilor fără interpret. Traian a discutat cu dacii exact aşa cum Iuliu Cezar a discutat cu galii, cum Hadrian a discutat cu britanicii. Şi să nu-l plângem pe Traian că nu avea traducător. Avea o sumedenie. În armata lui existau cu siguranţă o mulţime de daci sud-dunăreni, încorporaţi în Imperiu cu un secol sau două în urmă, care vorbeau deci fluent ambele limbi, aşa cum, după ocuparea Daciei nord-dunărene, oştile romane erau pline de unităţi de daci, unităţile de elită de fapt, răspândite prin tot Imperiul, până în Britania.
Din păcate, piatra Columnei e mută şi nu ne poate reda discuţia dintre Traian şi solii daci, mărturie ce ar reduce definitiv la tăcere pe amatorii de fantasmagorii. Avem însă înregistrarea unui roman care a trăit mai mulţi ani şi a chiar murit aici, cea a lui Ovidiu, care nu oboseşte în a repeta, parcă prevăzând aberaţiile ce se vor flutura pe aici peste două mii de ani, că limbile dacă şi latină sunt total diferite.
Iată:

«Nu mă pot înţelege la vorbă cu oamenii de aici.»

«Nu e nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;
nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latineşti.»

«Barbarii nu cunosc limba latină
iar limba greacă a fost învinsă de limba getică.»

«În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte
şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte (latineşti).»

«Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni;
când aud cuvinte latineşti geţii râd prosteşte…»

«Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină,
căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică.»

«Ah! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică,
în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre.»
[Nota Dan Culcer : Dar nu e deloc sigur că barbarii despre care scrie Ovidiu ar fi fost daci? ]
Etc. etc…

Vă recomand, domnule Coja, să nu vă mai obosiţi încercând să-i convingeţi pe cei care susţin contrariul. Trimiteţi-i să-l contrazică pe Ovidiu.
Cei cu care vă războiţi şi care duc în eroare oameni oneşti, bine intenţionaţi, dar neinformaţi, după ce că îl ponegresc pe un istoric veritabil, profesor universitar, directorul Muzeului de Istorie al Transilvaniei, şi care este cel mai vajnic apărător al Roşiei Montane, Ioan Piso, aceia se plasează cu toată vehemenţa direct pe poziţiile lui Roesler. Cele ce le voi transcrie în continuare le întâlniţi frecvent în toate intervenţiile lor, luate cuvânt cu cuvânt, dar fără să indice sursa:

„ În Dacia, pe un teritoriu slab populat, înconjurat de o populaţie răuvoitoare, s’a format o ţară pur colonială, în care romanismul n-a avut rădăcini adânci, pentru că nu se sprijinea pe baza largă şi sigură a unei populaţii cucerite şi sufleteşte. De aici uşurinţa cu care romanismul dintrânsa a putut să fie îndepărtat mai târziu şi să dispară fără să lase măcar atâtea urme câte au rămas în Britannia sau în Noricum unde el s-a şters după cum se şterge o lustruială. ”
Eduard Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens, 1871, p. 45


„ Romanizarea Daciei nu avea când să se producă în 165 de ani. ”
Hunfalvy Pál (numele real Paul Hundsdorfer; 1810-1891),  Über die Abstammung der Romänen [Despre originea românilor], Leipzig, 1880;  Die Romänen in Siebenbürgen [Românii în Transilvania], în Ungarische Revue, I, 1881, pp. 938-955,  Az oláhok története [Istoria valahilor], Budapest, 1894.


„ Procesul de colonizare nu a avut nici o importanţă pentru romanizarea Daciei. ”
L. Balla, L’importance des colonisations en Dacie în Acta Classica Universitatis Scientiarium Debrecenensis X-XI, 1974-1975, pp. 139-143

       Orice mi-am putut imagina, în afară de un singur lucru: că Roesler îşi va găsi adepţi şi combatanţi nu doar printre duşmanii românilor, ci printre românii înşişi, şi anume pe cei ce se pretind a da la iveală istoria noastră adevărată!… Din păcate, distorsionând-o monstruos.
        Să ne reamintim cea mai valoroasă scriere românească în proză, genialul roman parabolic (nu basm!) Harap Alb, care tratează tema celei mai cumplite uzurpări, cea a identităţii.
        După învingerea atâtor încercări, după atâtea şi atâtea confruntări pe viaţă şi pe moarte, în cele din urmă lucrurile se aşază în albia lor: eroului i se recunoaşte calitatea de fiu al craiului, moştenitor al tronului, el se căsătoreşte cu frumoasa fată de împărat, iar sinistrului impostor i se administrează pedeapsa meritată. Acesta e deznodământul cel mai corect, cel mai drept, cel mai normal.
Dar să ne imaginăm un final anormal.
Când fata de împărat îi spune lui Harap Alb: „Cât mă pot bucura că tu eşti adevăratul fiu al craiului şi că tu vei fi soţul meu! Pe tine te-am iubit din prima clipă. Mai bine muream decât să fiu dată acelei jigodii de Spân…” , să zicem că eroul ar sări ca ars: „Dar eu nu sunt fiul craiului, dimpotrivă, eu pe crai îl urăsc de moarte! Fiul craiului e Spânul.” „Cum?, ar interveni descumpănită fata, doar toată lumea ştie că tu eşti fiul craiului, o spun cărturarii cei mai învăţaţi, au documente…” „Sunt academicieni, ar ţine-o eroul pe-a lui, nu-i asculta, ascund adevărul. Singurul adevăr e cel pe care ţi-l spun eu: Eu nu sunt urmaşul… craiului, să-ţi iasă asta din cap că mă jigneşti!”
Scenariul cel mai penibil, evident, vizând zona clinică, în care ai zice că nimeni n-ar accepta să se înscrie de bună voie. Dar uite că mai sunt care s-o facă. Şi încă destui.

                                                                                                               Dragobetele lui 2011

*

Nota bene: Da, termenul potrivit pentru ceea ce face dl Napoleon Săvescu & comp. acesta este: uzurparea identitiății noastre etnice. Și o face într-adevăr pe urmele lui Roesler, pas cu pas. Raționamentul lui Roesler și al roeslerienilor este următorul:
1. Dacia nu a fost niciodată romanizată, dată fiind durata mică a ocupației. După retragerea aureliană nu a mai rămas picior de roman la Nord de Dunăre.
2. În Dacia au fost aduși coloniști din toate părțile Imperiului Roman, din această amestecătură nu putea să se nască un popor.
3. Prezența românilor la Nord de Dunăre, ca populație vorbitoare a unui grai romanic, nu se poate explica decât ca o deplasare târzie din sudul Dunării a românilor, deplasare pe care documentele nu o consemnează deoarece s-a făcut ca o infiltrare, în grupuri mici, iar nu în masă.
4. Tot așa au trecut românii și dincolo de Carpați, prin infiltrare. Deja unguriii erau în Transilvania la data când primii români ajung în Ardeal și se așează pe furiș în zonele libere, de munte, neocupate de unguri.
 Cu alte cuvinte, pentru pretențiile ungurești că ei ar fi primii locuitori ai Ardealului este esențial să se demonstreze că Dacia nu a fost propriu zis romanizată niciodată! Dacă n-au reușit până acum să demonstreze asta istoricii năimiți de Budapesta, o fac în voluntariat pasionat dl Napoleon Săvescu și admiratorii săi. Singurul loc unde au șanse de a fi luați în serios este Budapesta.

Le convine lui Roesler și urmașilor săi din Ungaria sau Occident, nu puțini, le convine de minune teza românilor care, în frunte cu dl Napoleon Săvescu, susțin și ei că Dacia nu a fost romanizată! Mai ales că sunt invocate aceleași argumente lansate de Roesler în urmă cu un secol și jumătate aproape! Faptul că „istoricii” români reiau argumentele lui Roesler le va da acestor argumente o greutate pe care nu au avut-o niciodată. Mulți istoricii unguri îl vor cita cu plăcere pe dl Săvescu și a lui ceată!
    Partea a doua a tezei dlui Săvescu, cum că limba dacilor era practic identică cu a romanilor și că latinii au plecat din Carpați ca parte componentă a neamului dacic, dacii și latinii vorbind aceeași limbă în veacul al VIII-lea înainte Hristos, roeslerienii o vor lăsa deoparte sau vor rîde de ea, ca de-o absurditate, ca de un caraghiozlîc!...
    Să fim bine înțeleși: nu m-aș mira deloc și m-aș bucura dacă se va demonstra că leagănul, patria primitivă sau primară a arienilor, a indo-europenilor, a fost Valea Dunării și arcul Carpatic. Ipoteza aceasta am declarat-o demnă de atenția noastră încă în urmă cu vreo 30-40 de ani. Ea a apărut în mintea mea înainte de a o găsi formulată deja de alții. Dar asta nu va însemna că limba dacilor este limba primordială, mama tuturor limbilor din Europa! Ci vom putea conchide astfel că dacii, ca urmași ai cuiva, sunt urmașii acelor arieni care nu și-au părăsit locul de baștină! Ceea ce, desigur, nu-i de colo! De ce nu și-au părăsit baștina? Asta este însă altă discuție, care nu are relevanță lingvistică majoră.
    Distanța și diferențele dintre limba indo-europeană, a celor mai vechi arieni, și limba daco-geților va fi fiind cam aceeași ca distanța și diferențele dintre aceeași limbă și oricare altă limbă indo-europeană vorbită în urmă cu 2000 de ani.
    Expresiile limbă mamă, limbă fiică, nu trebuie să ne deformeze percepția corectă a faptelor. Aceste expresii sunt în sine niște metafore, care nu trebuie înțelese ad litteram. O mamă naște copii și nu moare odată cu nașterea copiilor! O limbă mamă dispare însă atunci când din ea se nasc una sau mai multe limbi! Nicio limbă așa zis mamă nu a supraviețuit alături de așa zisele ei limbi fiice. Spunem că mama limbilor slave este slava comună, dar nimeni n-a mai vorbit slava comună chiar din momentul în care s-au născut limbile slave cunoscute! Nici cuvîntul naștere sau momentul nașterii nu se potrivește întru totul, căci apariția unor limbi noi este un proces de transformare lentă a așa zisei limbi mamă, proces care durează câteva generații, câteva secole! Din această perspectivă trebuie privită definiția genealogică dată de Alexandru Roșetti: Limba română este limba latină așa cum a evoluat aceasta în spațiul danubian și carpatic (citez din memorie).
    De aceea este o prostie să spui că limba dacilor a fost mama altor limbi care s-au vorbit concomitent cu ea! În cazul nostru, mama limbii latine!
    Eu nu exclud – și aceasta a fost de fapt și ideea lui Nicolae Densusianu, ca latinii și grecii vechi (nu toți) să fi plecat din spațiul acesta de baștină și să ducă cu ei moștenirea comună celor care trăiau în acest spațiu. Iar prin asta să se înrudească mai mult sau mai puțin cu dacii care au rămas statornici în acest spațiu. După cum se știe – vezi la Mircea Eliade discuția despre numele dacilor, în comunitățile arhaice periodic se produceau plecări, desprinderi ale unor cete (grupuri), mai ales atunci când se ajungea la un excedent demografic. Latinii vor fi plecat de undeva, dar locul de unde au plecat nu a rămas pustiu, ci a fost locuit mai departe de persoane din același neam, care vorbeau aceeași limbă cu cei plecați. După un mileniu, cei plecați și cei rămași n-au mai vorbit aceeași limbă, iar dacă cumva s-au reîntâlnit, cu ocazia colonizării Daciei, ei nu se mai puteau înțelege între ei, deși vorbeau limbi înrudite, limbi surori!
    Nu exclud aprioric această ipoteză, ipoteza că latinii au plecat în urmă cu aproape 3000 de ani de prin părțile noastre, locuite de daci. Dar după ce emit această ipoteză trebuie să vin și cu argumente noi! Care argumente din ipoteză să facă teză!
    Am căutat, în încercările mele de a aprofunda limba latină, am căutat urmele lăsate în latină (s.n.) de o presupusă înrudire mai strânsă cu limba daco-geților. Nu am găsit mare lucru, dar asta poate avea ca explicație și nepriceperea mea. Din limba dacilor ne-au rămas mai ales nume proprii, de persoane sau de locuri, toponime, uronime etc. Din analiza acestora se vede că limba dacilor practica mult compunerea în formarea de cuvinte noi. Ca și limba greacă, germana, unele limbi slave. Latina a preferat derivarea cu sufixe și prefixe...
     Ceva-ceva tot am găsit însă. Dar nu mă încumet să trag vreo concluzie, ar trebui să se mai adune niscai probe mai ample, cu greutate mai mare și în orice caz mai multe. Mai ales că cele găsite de mine nu sunt chiar concludente. Iată două dintre ele:
- în latină exista cuvîntul cloaca, ae, care nu sună deloc latinește, ci sună foarte românește, și asta din pricina diftongului -oa, extrem de răspândit în română, aș zice caracteristic „sunetului” limbii române. Nu știu să mai existe alt cuvînt cu acest diftong în latină. Mai mult, se știe că la origine a fost un o(u). Se zicea Venus clucina, purificatoarea. Cloaca Maxima s-a numit marele canal de scurgere de la Roma construit de Tarquinius cel Bătrân. E și azi folositor. Sensul inițial a fost „pur, curat, curățitor”. Canalul respectiv curăța orașul adunând în el toate murdăriile, astfel că sensul cuvântului s-a schimbat, ajungând să însemne spațiu de strângere, colectare, adunare a murdăriilor, a dejecțiilor, prin extensie sensul cunoscut din franceză și din română. Este inexplicabilă această diftongare a lui o în latină, care se face după o regulă care în română funcționează în sute de cuvinte. Regula aceasta de diftongare a lui o ( dar și a lui e, la ea, în aceleași condiții) se știe că provine din substratul dacic. Cum să explici însă această diftongare în latină?
      L-am întrebat pe Al.Graur ce caută acest diftong în latinescul cloaca. S-a mirat și dînsul, și, deși era un mare latinist, nu a avut un răspuns. Risc eu un răspuns, cu îndrăzneala auto-didactului în materie de latină: să fie vorba oare de rămășița unui procedeu uitat, pierdut în latină, dar păstrat bine în geto-dacă și transmis în limba română? Cândva, așadar, latina va fi recurs și ea la diftongul -oa...
     Nu este exclus ca diftongarea să fie legată și de schimbarea de sens. Vezi diferența dintre Venus Clucina și Cloaca Maxima. Diftongul se potrivește mai bine unui sens peiorativ.
     Așadar, latinescul cloaca sună românește. În română diftongul respectiv ne vine din geto-dacică. În latină diftongarea *cloca-cloaca s-a produs ca ultimă manifestare a unui fenomen cândva mai viu în latină, fenomen care ar mărturisi o înrudire mai strânsă a latinei cu limba de substrat a românei. Asemănări între latină și tracă sau geto-dacă oricum există, ca efect al originii lor comune, indo-europene. Problema se pune a gradului de înrudire, a distanței lingvistice (sic!) dintre cele două limbi! În principiu, la stadiul actual al cercetărilor, această distanță pare a fi destul de mare. Zic cei cunoscători propriu ziși ai domeniului indo-europenistic că latina era o limbă centum, iar geto-daca și traca limbi satem. Ceea ce, dacă este adevărat, mărește mult distanța între cele două limbi în discuție!
       Dar nici această concluzie nu este cazul să nu fie re-evaluată! Nimic nu-i bătut în cuie în afară de principiul competenței, al profesionalizării. Există și ceea ce se cheamă să fii un auto-didact. Toată stima când acesta acceptă regulile jocului și studiază atent și profund înainte de a se aventura pe terenul ipotezelor proprii.
      Alt semn de întrebare îl ridică sufixul -andru, considerat moștenit din latină. Cuvintele formate cu acest sufix în română sunt flăcăiandru, puiandru, purcelandru, cățelandru, copilandru, feciorandru, băiețandru. Numai că orice sufix pătrunde sau se moștenește într-o limbă prin cuvinte în a căror structură intră. De pildă, sufixul -ar, din latină, a intrat în română prin derivate ca caeparius, aquarius, macellarius etc., devenite în română cepar, apar, măcelar. O dată intrat în română, el s-a putut alipi și la cuvinte împrumutate, mai noi: găzar, gospodar etc. Nu este clar însă prin ce cuvinte latinești s-a  moștenit sufixul -andru. Nu cumva, în ciuda aerului său latinesc, acest sufix vine din substrat? Mai ales că băiețandru, copilandru, flăcău(i)andru sunt cuvinte derivate de la radicali declarați cu etimologie necunoscută: băiat, copil, flăcău. Stabilim astfel o solidaritate între aceste trei cuvinte, ele nu pot avea decât aceeași origine în limba română, prin ele s-a teleportat în română și sufixul -andru. Aceste cuvinte au origine comună cu a sufixului -andru și această origine nu poate fi decât substratul.Las altora să vadă în ce măsură existența în limba dacilor a sufixului -andru apropie graiul acestora de latină...
     Deocamdată atât.
     Din păcate, din puținele date pe care le avem cu privire la limba daco-geților, inclusiv a tracilor, prin comparație cu latina nu deducem mai nimic deosebit. Caut în continuare dovezi în sprijinul ideii că latina și limba dacilor se asemănau mai mult decât latina și limba celților, să zicem, sau a goților. Dacă voi găsi asemenea dovezi nu înseamnă că se confirmă ideile pe care le-am respins. Idei care, nota bene, nu sunt propriu zis nici măcar ale lui Nicolae Densusianu, ci ale unora care l-au citit pe sărite sau prin interpuși.

Ion  Coja

Post scriptum. Revin cu o precizare: Cred și eu că plăcuțele de la Sinaia sunt autentice, nu sunt un fals. Trebuie studiate cu toată atenția. Este de neînțeles frivolitatea specialiștilor care le-au ignorat ori le-au contestat autenticitatea după ce le-au avut ani de zile la dispoziție. Chiar îți vine să spui, ardelenește, că la unii, care au multă minte, nu-i toată bună!

București, 26 februerie 2011

Sara Flounders. La Libye et l’impérialisme

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

La Libye et l’impérialisme

26 février 2011 par Reprise d’article. | consulté 100 fois Editorial

Par Sara Flounders
De toutes les luttes qui se déroulent actuellement en Afrique du Nord et au Moyen-Orient, la plus malaisée à décortiquer est celle qui se passe en Libye.
Quel est le caractère de l’opposition au régime de Kadhafi et qui, rapporte-t-on, contrôle actuellement la ville de Benghazi, dans l’est du pays ?
Est-ce précisément une coïncidence si la rébellion a démarré à Benghazi, située au nord des champs pétroliers les plus riches de la Libye et proche en même temps de ses oléoducs, gazoducs, raffineries et port GNL ? Existe-t-il un plan de partition du pays ?
Quel est le risque d’intervention militaire impérialiste, ce qui pose un très grave danger pour la population de toute la région ?
La Libye n’est pas comparable à l’Égypte. Son dirigeant, Mouammar Kadhafi, n’a pas été une marionnette de l’impérialisme comme Hosni Moubarak. Durant de nombreuses années, Kadhafi a été l’allié de pays et de mouvements combattant l’impérialisme. En prenant le pouvoir en 1969, à la faveur d’un coup d’État militaire, il a nationalisé le pétrole libyen et a utilisé une grosse partie de cet argent pour développer l’économie libyenne. Les conditions de vie se sont considérablement améliorées, pour le peuple.
Pour cette raison, les impérialistes étaient bel et bien décidés à écraser la Libye. En fait, en 1986, les États-Unis ont lancé des frappes aériennes sur Tripoli et Benghazi, lesquelles avaient tué 60 personnes, dont la petite fille de Kadhafi – chose que l’on mentionne rarement dans les médias traditionnels. Des sanctions dévastatrices ont été imposées à la fois par les États-Unis et par les Nations unies, afin de couler l’économie libyenne.
Après l’invasion de l’Irak par les Américains, en 2003, et la destruction d’une grande partie de Bagdad via une campagne de bombardement orgueilleusement baptisée « shock & awe » (choc et terreur) par le Pentagone, Kadhafi a tenté d’écarter d’autres menaces d’agression contre la Libye en faisant d’importantes concessions politiques et économiques aux impérialistes. Il a ouvert l’économie aux banques et sociétés étrangères, il a abondé dans le sens des demandes d’« ajustements structurels » émanant du FMI, privatisant ainsi de nombreuses entreprises de l’État et réduisant fortement les subsides de l’État à l’alimentation et au carburant.
Le peuple libyen souffre de ces mêmes prix élevés et du chômage à la base des rébellions qui éclatent ailleurs et qui découlent de la crise économique capitaliste mondiale.
Il ne fait pas de doute que la lutte pour la liberté politique et la justice économique qui balaie actuellement le monde arabe a également trouvé son écho en Libye. On, ne peut douter que le mécontentement suscité par le régime de Kadhafi motive une section signification de la population.
Toutefois, il est important que les progressistes sachent qu’un grand nombre des personnages dont l’Occident fait la promotion en tant que dirigeants de l’opposition sont à long terme des agents de l’impérialisme. Le 22 février, la BBC a montré des séquences où l’on voit à Benghazi des foules qui arrachent le drapeau vert de la république pour le remplacer par celui du monarque renversé (en 1969, NdT), le roi Idris – qui avait été une marionnette de l’impérialisme américain et britannique.
Les médias occidentaux appuient une bonne partie de leurs reportages sur des faits supposés, fournis par le groupe d’exilés du Front national pour la sauvegarde de la Libye, formé et financé par la CIA américaine. Cherchez sur Google en introduisant le nom du front plus CIA et vous découvrirez des centaines de références.
Dans un édito du 23 février, The Wall Street Journal écrivait ceci : « Les États-Unis et l’Europe devraient aider les Libyens à renverser le régime de Kadhafi. » On n’y dit mot des chambres de commission ou des corridors de Washington sur une intervention destinée à aider le peuple du Koweït, de l’Arabie saoudite ou du Bahreïn à renverser leurs dirigeants dictatoriaux. Même avec tout le semblant d’intérêt accordé aux luttes de masse secouant la région actuellement, la chose serait impensable. Quant à l’Égypte et à la Tunisie, les impérialistes tirent sur toutes les ficelles possibles pour retirer les masses des rues.
Il n’a pas été question d’intervention américaine pour aider le peuple palestinien de Gaza quand des milliers de personnes ont perdu la vie suite au blocus, aux bombardements et à l’invasion par Israël. Ce fut exactement le contraire : les États-Unis sont intervenus afin d’empêcher la condamnation de l’État sioniste occupant.
Il n’est pas difficile de voir où résident les intérêts de l’impérialisme, en Libye. Le 22 février, Bloomberg.com disait, à ce propos, que, tout en étant le troisième pays producteur de pétrole de l’Afrique, la Libye est en même temps le pays qui possède les plus importantes réserves – prouvées – du continent, avec 44,3 milliards de barils. C’est un pays à la population relativement peu nombreuse mais qui doté d’un important potentiel de production de bénéfices pour les compagnies pétrolières géantes. Voilà comment les grosses fortunes voient la Libye et c’est ce qui sous-tend les préoccupations qu’elles expriment quand aux droits démocratiques du peuple libyen.
Obtenir des concessions de Kadhafi ne suffit pas, pour les barons impérialistes du pétrole. Ils veulent un gouvernement dont ils peuvent disposer directement, le cadenasser, le tenir en dépôt et le mettre en fût. Ils n’ont jamais pardonné à Kadhafi d’avoir renversé la monarchie et nationalisé le pétrole. Dans sa rubrique « Réflexions », Fidel Castro, de Cuba, met en exergue la soif de pétrole de l’impérialisme et met en garde contre le fait que les États-Unis posent actuellement les bases d’une intervention militaire en Libye.
Aux États-Unis, certaines forces tentent de lancer au niveau de la rue une campagne de promotion en faveur d’une telle intervention américaine. Nous devrions nous y opposer carrément et rappeler à toutes les personnes bien intentionnées les millions de morts et de personnes déplacées provoquées par l’intervention américaine en Irak et en Afghanistan.
Les progressistes éprouvent de la sympathie pour ce qu’ils considèrent comme un mouvement populaire en Libye. Nous pouvons aider un tel mouvement en soutenant ses revendications légitimes tout en rejetant toute intervention impérialiste, quelle que soit la forme qu’elle puisse revêtir. C’est au peuple libyen qu’il revient de décider de son avenir.
Traduit de l’anglais par Jean-Marie Flémal pour Investig’Action
Source : www.michelcollon.info

Fiedel Castro. Lybie : Le plan de l’OTAN est de l’occuper

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

L’analyse de Fidel Castro sur les derniers évènements en Afrique du nord : le plan de l’OTAN est d’occuper la Libye

Lybie : Le plan de l’OTAN est de l’occuper

23 février 2011 par René BALME | consulté 289 fois OTAN - Cuba - Editorial

Le pétrole est devenu la principale richesse aux mains des grandes transnationales yankees ; cette source de richesse leur a permis de disposer d’un instrument qui a accru considérablement leur pouvoir politique dans le monde. Quand elles décidèrent de liquider la Révolution cubaine qui venait de promulguer les premières lois justes et souveraines dans notre patrie, elles ont eu recours à une arme qu’elles jugeaient imparable : la priver de pétrole.
C’est sur cette source d’énergie que s’est développée la civilisation actuelle. Sur notre continent, le Venezuela a été le pays qui l’a payé le plus cher dans la mesure où les USA se sont emparés des gisements énormes dont la Nature a doté ce pays frère.
A la fin de la dernière guerre mondiale, des quantités toujours plus élevées de pétrole ont été extraites des gisements d’Iran, ainsi que de ceux d’Arabie saoudite, d’Irak et des pays arabes situés autour qui en devinrent les principaux fournisseurs. La consommation mondiale n’a cessé de s’élever pour atteindre le chiffre fabuleux d’environ quatre-vingts millions de barils par jour, y compris ceux qui sont extraits aux États-Unis, à quoi sont venus s’ajouter le gaz, l’énergie hydraulique et l’énergie nucléaire. Le charbon avait été jusqu’au début du XXe siècle la source d’énergie fondamentale qui permit le développement industriel, avant la production de milliards de véhicule automobiles et de moteurs consommant le carburant liquide.
Le gaspillage du pétrole et du gaz est associé à l’une des plus grandes tragédies, absolument pas solutionnées, que souffre l’humanité : les changements climatiques.
Quand notre Révolution a vu le jour, l’Algérie, la Libye et l’Égypte n’étaient pas encore productrices de pétrole, et une bonne partie des grosses réserves de l’Arabie saoudite, de l’Irak, de l’Iran et des Émirats arabes unis restaient encore à découvrir.
La Libye est devenue en décembre 1951 le premier pays africain à atteindre son indépendance après la Deuxième Guerre mondiale au cours de laquelle son territoire fut le théâtre de combats importants entre les troupes allemandes et celles du Royaume-Uni qui rendirent célèbres les généraux Erwin Rommel et Bernard L. Montgomery.
Le territoire de la Libye est désertique à 95%. La technologie a permis de découvrir d’importants gisements d’excellent pétrole léger – qui produisent aujourd’hui 1,8 million de barils par jour – et des gisements abondants de gaz naturel. Cette richesse a permis au pays d’avoir une espérance de vie de presque soixante-quinze ans et le revenu par habitant le plus élevé d’Afrique. Son rude désert est situé sur un énorme lac d’eau fossile, qui fait le triple de la surface de Cuba, ce qui lui a permis de construire un vaste réseau de conduites d’eau potable à travers tout le pays.
La Libye, qui comptait un million d’habitants à son indépendance, en a aujourd’hui un peu plus de six.
La Révolution libyenne a eu lieu en septembre 1969. Son principal dirigeant était Mouammar Kadhafi, un militaire d’origine bédouine, qui s’inspira dès sa première jeunesse des idées du leader égyptien Gamal Abdel Nasser. Nombre de ses décisions furent sans doute associées aux changements qui se produisirent quand, tout comme en Égypte, une monarchie faible et corrompue y fut renversée.
Les habitants de ce pays ont des traditions guerrières millénaires. On dit que les anciens Libyens firent partie de l’armée d’Annibal quand celui-ci faillit liquider l’ancienne Rome en traversant les Alpes.
On peut être d’accord ou non avec Mouammar Kadhafi. Le monde est actuellement bombardé de nouvelles de toutes sortes, surtout produites par les médias. Il faudra attendre le temps nécessaire pour connaître vraiment ce qu’il y a de vrai et de mensonges ou de semi-vérités dans ce qu’on nous dit de la situation chaotique en Libye. Ce qui est absolument évident à mes yeux, c’est que l’administration étasunienne se fiche bien de la paix en Libye et qu’elle n’hésitera pas à donner l’ordre à l’OTAN d’envahir ce riche pays, peut-être même dans quelques heures ou quelques jours.
Ceux qui, motivés par de perfides desseins, ont inventé, hier dimanche 20 février dans l’après-midi, le mensonge selon lequel Mouammar Kadhafi se dirigeait au Venezuela, ont eu droit aujourd’hui à la digne réponse du ministre vénézuélien des Affaires étrangères, Nicolas Maduro, qui a affirmé « souhaiter que le peuple libyen trouve, dans l’exercice de sa souveraineté, un règlement pacifique à ses difficultés, de façon à préserver son intégrité et celle de sa nation, sans ingérence de l’impérialisme… »
Je n’imagine pas, quant à moi, que le dirigeant libyen puisse abandonner le pays et fuir les responsabilités qu’on lui impute, qu’elles soient fausses ou non en tout ou partie.
Toute personne honnête sera toujours opposée à n’importe quelle injustice commise contre n’importe quel peuple du monde. La pire serait maintenant de faire silence sur le crime que l’OTAN s’apprête à commettre contre le peuple libyen.
Pour les chefs de cette organisation belliciste, il y a urgence. Il faut le dénoncer !
Réflexion de Fidel Castro du 21 février 2011
Traduction ESTI pour Granma

Emrah KAYNAK. Le nouveau désordre mondial

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Textul e mai vechi, 2007, are însă o actualitate care ne va lega de evenimentele din nordul Africii. Are cineva vreo propunere de explicație, în afara setei de democrație care ar fi animat aceste revolte «spontane» ? Petrolul, poate? Eu nu mai cred în spontaneitatea revoltelor populare de pe vremea când am citit istoria revoluțiilor din Franța sau Rusia.
Firește că ar trebui puse pe alte șapte coloane evenimentele produse de alte imperialisme : cel spaniol, cel britanic, cel francez, cel german, cel japonez și cel rus. Cred că nu am uitat pe nimeni. Ordinea e aproape cronologică. Cu prietenie, Dan Culcer

Le nouveau désordre mondial

21 mars 2007 par Emrah Kaynak | consulté 3795 fois Etats-Unis - racisme - La peur - Violence   1

« La faiblesse de la force est de ne croire qu’en la force » Paul VALERY

On parle souvent de la Pax Americana pour dénommer l’ordre résultant de l’hégémonie des Etats-Unis. Cette position de force n’est pas un gage d’équilibre et de paix à l’échelle mondiale. C’est ainsi que les États-Unis avec le concours de leurs partenaires interviennent de façon chronique lorsque leurs intérêts stratégiques sont menacés comme dans la Guerre de Corée (1950-1953), dans la Guerre du Viêt Nam (1968-1975) ou plus récemment dans la Guerre en Irak (2003). Les gendarmes sont censés assurer l’ordre public et non le troubler. Contrairement à ce que laisse entendre ce terme, les Etats-Unis ne sont pas un facteur de stabilité ayant pour vocation de préserver le statu quo. Les néo-conservateurs tout imprégnés d’un élitisme nietzschéen et d’un messianisme expansionniste fustigent l’immobilité et font de la force une vertu et de la guerre une démonstration. Conformément à leur vision anthropologique désabusée, l’homme auquel ils attribuent un caractère naturellement mauvais doit être commandé par la force.
Aux fondements de la politique étrangère américaine se trouve le concept de « destinée manifeste », au relent religieux indéniable. Il n’y a qu’un seul destin possible pour l’humanité et c’est bien évidemment aux Etats-Unis de le manifester. Après s’être étendu vers l’ouest, le modèle américain doit s’étendre à l’est et au sud. C’est la voie évidente de la nation américaine, inspirée de Dieu, de s’étendre et de conquérir l’ensemble d’abord du continent et ensuite du monde. Les Indiens, dont la culture communautaire était irréductible au modèle de référence, devaient se laisser civiliser de gré ou de force. Il en va de même aujourd’hui des Arabes auxquels on dénue toute forme de civilisation. On les considère comme inhumain, sans compassion, inculte, cruel. Cette approche dédaigneuse adossée à un complexe de supériorité sanctifie le clivage du civilisé et du barbare par le biais de l’occupant et de l’occupé. Les interventions sont justifiées par un discours moralisateur insufflant une vision du monde manichéenne dans lequel l’Amérique fait offrande de sa démocratie aux peuples barbares. Montaigne disait avec à propos que « chacun appelle barbarie ce qui n’est pas de son usage ».
Depuis ses origines, l’histoire de ce pays à peine double centenaire est entachée de sang. Un regard furtif sur les nombreuses interventions hors de son territoire nous en convaincra :
1846 : Guerre américano-mexicaine : les États-Unis d’Amérique annexent la moitié du territoire mexicain.
1852 et 1853 : Argentine : intervention en vue de protéger les intérêts américains suite à une révolution.
1853 : Nicaragua : protection des citoyens et des intérêts américains pendant des troubles politiques.
1854 : Nicaragua : intervention suite à un acte d’insubordination.
1859 : Chine : protection des intérêts américains à Shanghai.
1893 : Hawaii : intervention en 1893 et annexion définitive en 1898.
1894 : Nicaragua, intervention pour protéger les intérêts des États-Unis suite à une révolution.
1898 : guerre hispano-américaine en vue de s’approprier les colonies de Porto Rico, Guam et les Philippines. Intervention militaire à Cuba avec comme motif la libération de la tutelle espagnole. Les États-Unis imposent un droit d’ingérence dans les affaires intérieures du pays connu sous le nom de l’amendement Platt.
1903 : Colombie : mise en place d’une révolte, visant à la séparation de ce qui deviendra la république de Panama en vue de la construction du Canal de Panama.
1915 : intervention à Haïti en 1915 et occupation jusqu’en 1934.
1916 : intervention en République dominicaine.
1916-1917 : expédition punitive au Mexique suite à l’incursion de l’armée de Pancho Villa aux Etats-Unis.
1917 à 1918 : participation américaine à la Première Guerre mondiale
1941 à 1945 : protagoniste de la Seconde Guerre mondiale, en Europe et dans le Pacifique.
1945 et 1946 : envoi de troupes et bombardements en Chine. 1946 : soutien au gouvernement philippin en proie à une insurrection.
1947 : soutien logistique militaire au régime mis en place par le Royaume-Uni en Grèce.
1950 à 1953 : Guerre de Corée
1953 : organisation d’un coup d’état en Iran.
1954 : renversement du gouvernement progressiste de Jacobo Arbenz au Guatemala.
1958 : bombardements en Indonésie.
1960 : bombardements au Guatemala.
1961 : Cuba : débarquement de la baie des Cochons qui se soldera par un cuisant échec.
1961 à 1972 : Guerre du Viêt Nam. Intervention au Laos et au Cambodge.
1965 : Indonésie, aide au gouvernement dans la répression d’un complot pro-chinois.
1967 à 1969 : bombardements au Guatemala.
1970 : Oman : aide logistique à l’Iran pour contrer une insurrection à la demande de ce pays.
1973 : Chili : organisation d’un coup d’État, mise en place du général Augusto Pinochet par la CIA.
1975 à 1999 : Timor oriental : soutien à la junte militaire Indonésienne puis aux forces de l’ONU pour son indépendance.
1980 à 1990 : Salvador : aide militaire au gouvernement et aux Escadrons de la mort pour déloger la guérilla.
1981 à 1988 : Nicaragua, soutien des contras au Honduras pour renverser les sandinistes du Nicaragua.
1983 : Invasion de Grenade.
1986 : bombardement de plusieurs villes et bases militaires en Lybie.
1989 : intervention à Panama et renversement du général Manuel Noriega.
1991 : Guerre du Golfe
1993-1994 : intervention militaire en Somalie.
1994 : intervention à Haïti pour installer le Président élu Jean-Bertrand Aristide.
1995 : intervention dans le cadre de l’Otan en Bosnie.
1998 : bombardement de l’Irak.
1998 : bombardement circonscrit du Soudan.
1999 : bombardement et intervention terrestre de l’OTAN dans la guerre du Kosovo.
2001 : déclaration de la guerre au terrorisme suite aux attentats du 11 septembre 2001.
2001- ? : intervention en Afghanistan dans le cadre de cette guerre.
2003- ? : envahissement et occupation sans mandat onusien de l’Iraq avec le soutien du Royaume-Uni et d’autres nations.
2004 : intervention militaire à Haïti en intelligence avec la France pour chasser du pouvoir le président élu Jean-Bertrand Aristide.
2007 : Iran ?
De même que l’on n’imaginait pas qu’ils pousseraient la vilenie jusqu’à pendre court comme dans une scène de western le président Saddam Hussein, on conçoit toujours avec peine l’attaque probablement imminente contre l’Iran. Le bruit des bombes couvrira une fois encore les babillages stériles dans l’enceinte de l’ONU, les cris d’indignation dissonants des Européens et le mutisme assourdissant des dirigeants Arabes. Une sombre ligne viendra s’ajouter à l’interminable martyrologue des Etats-Unis fondé sur la violence et le mépris.

Emrah KAYNAK

Romania. Trecut versus prezent

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Un text anonim, foarte interesant, circulând pe Internet, retransmis de unul de foștii mei colegi de liceu, R. B. Cu prietenie, Dan Culcer

Romania Trecut versus prezent

Capitolul 1. Asemanari 

1.1. Avem aceleasi hidrocentrale construite pana in 1989, cu precizarea ca pe unele, cat de curand le vom face cadou. 
1.2. Avem aceleasi termocentrale construite pana in 1989 si aceleasi retele de transport electric 
1.3. Avem aceiasi centrala atomica 
1.3. Avem aceleasi sosele si autostrazi in proportie de 99% 
1.4. Avem aceleasi spitale construite pana in 1989 
1.5. Avem aceleasi camine, complexe, studentesti si aceleasi facultati de stat. 
1.6. Stam si acum la cozi. Sinistru e ca acum stam la ”coada” la banca, la ”coada” sa platim impozitul sau gazul, la ”coada” sa prindem mai stiu eu ce promotie sau la ”coada” sa depunem cererea de somaj… 

1.7. La fel ca pana-n 1989, ”vedem” hotul dar inchidem ochii 
1.8. La fel ca pana-n 1989, ne uitam la TV si nu avem ce sa vedem 
1.9. La fel ca pana-n 1989 ne mintim spunandu-ne ca:”presedintele singur, nu are ce sa faca” 
1.10. La fel ca pana-n 1989 ne plangem ca-i greu dar noi o ducem bine 
1.11. La fel ca pana-n 1989 ne amenintam copiii sa invete bine, spunandu-le ca “fara carte nu au parte” 
1.12. La fel ca pana-n 1989 cei fara carte sau cu studii cumparate, sunt numiti politic in functii de conducere 
1.13. La fel ca pana-n 1989 locurile la facultatiile de stat sunt foarte putine 

1.14. La fel ca pana-n 1989 incercam sa ne platim datoriile 
1.15. Avem acelasi metrou ca si in 1989 
1.16. Avem aceleasi linii de tramvai si troilebuz 
1.17. Avem aceleasi parcuri dar distruse, aceleasi zone de agrement dar ruinate, aceleasi baze de tratament dar instrainate sau lasate in paragina, aceleasi lacuri termale si bai populare dar acum cu taxe mult mai mari. 
1.18. Avem aceleasi mine dar inchise, aceleasi sonde petroliere dar cesionate pe 2 lei, aceleasi gradinite si camine! 
1.19. Avem aceleasi statiuni turistice dar fie lasate de izbeliste, fie date cadou… 
1.20. Avem aceleasi bogatii naturale, inepuizabile ( aur,neferoase,marmura,minereuri feroase,uraniu, gaz,hidrogen sulfurat…) 
1.21. Avem aceleasi fantani dar secate, aceleasi izvoare de apa minerala… 
1.22. Avem aceleasi centre de cercetare dar fara cercetatori 
1.23. Si acum ca si pana-n 1989, ne multumim sa spunem bancuri despre politicieni 
1.24. Si acum ca si pana-n 1989, ne lasam condusi precum o vita la abator.


Capitolul 2. Deosebiri

2.1. Hidrocentralele ce le avem sunt amortizate contabil. Costul de productie este acum de 10 ori mai mic iar cel pe care-l platim de 10 ori mai mare…?! 
2.2. Termocentralele pe care le avem sunt si ele in aceasi situatie ca a hidrocentralelor in schimb aici ne confruntam cu alt aspect si anume cu cel al aprovizionarii cu carbune de import…daca ar fi fost posibil, cu siguranta politicienii nostri, ar fi importat si apa pentru varianta hidro. Amortizarea termocentralor, duce la costuri foarte mici de productie, in schimb comisioanele de la import au “grija” sa regleze pretul. Aceleasi comisioane vin a corecta pretul si in varianta hidro, comisioane de milioane de euro primite pentru “revizii tehnice uzuale la preturi de milioane”! 
2.3. Incredibil, importam apa grea de la o firma din paradisul fiscal care o cumpara(importa) din..ROMANIA!Transportul e foarte rapid, el facandu-se pe hartie! Teoria ca energia electrica este aproape gratuita nu e valabila si pentru Romania. 
2.4. Soselele si autostrazile sunt aceleasi dar cu un trafic de 10 ori mai mare 
2.5. In spitale acum trebuie sa vi cu siringa ta si cu medicamentele tale. 
2.6. Statul la coada e privit ca ceva normal. Am stat 2 ore la BCR Serban Voda, le-am facut sesizare si un pic de “circ”, i-am intrebat daca-si dau seama ca ceea ce fac e furt, furt de timp si normal ar fi sa ma pontez si sa fiu platit de banca…Angajatii radeau iar “pinguinii” de la coada ma priveau ca pe un ciudat. 

2.7. Daca ceri restul la taxi, spun ca nu au schimbat, daca vrei restul de la Mega Image trebuie sa te lupti sa-l culegi de pe sticla… daca lasi ciubuc prea putin, ti se bate obrazul… 
2.8. Pana-n 1989 eram mintiti 2 ore/zi, la televizor! Acum suntem mintiti 24 de ore /zi… 
2.9. Pana-n 1989, presedintele era laudat de patriarhul Romaniei, acum presedintele pupa mana patriarhului. Homosexualitatea e prezenta la cele mai inalte nivele…a pupa mana cuiva, este o optiune sexuala! 
2.10 In ziua de azi, poti face o facultate si numai cu bani. Examenele de semestru sunt teste grila, iar subiectele sunt postate pe net cu 2 saptamani inainte!!! 
2.11. Exploatarea resurselor naturale se face de catre privati, care dau statului Roman, intre 3-12% din valoare ! Protectia sociala are un alt sens … a-l aduce pe om la nivelul de inteligenta si sau cunoastere/percepere al ierbivorelor e factor de echilibru si liniste sociala. Eliminarea fizica a pensionarilor si celor asistati sogial e plus valoare, si trebuie facuta intr-un cadru legal! 
2.12. Astazi se fac consolidari la tronsoane de cai de tramvai unde nu e cazul doar pentru a incasa “comisionul”. Toata clasa politica asteapta cutremurul ca pe D-zeu 
2.13. Pana-n 1989 fiecare cetatean mergea in concediu, o data la mare si o data la munte. Azi doar 5% isi mai permit! 
2.14. Pana-n 1989, banii obtinuti din exploatarea resurselor naturale, erau directionati catre protectia sociala, astazi sunt directionati catre protectia MAFIEI! 
2.15. Apa plata e la fel de scumpa ca berea? 
2.16. Cumparam Cola la acelasi pret cu laptele, daca nu mai scump. In loc sa ne hranim copiii ii otavim cu mana noastra! 
2.17. Parizerul e facut din celuloza alimentara si prafuri extrem de toxice. Toate preparatele contin aditivi toxici ce permit absortia apei. Am ajuns sa cumparam apa la pret de sunca presata. Am ajuns sa ne cumparam propia moarte in rate! 
2.18. Banii ce n-i se fura zi de zi, se intorc inapoi sub forma de imprumut. Cine are interes sa se opreasca jaful atata timp cat acesta genereaza dobanzi acelorasi hoti.

Daca am incerca sa-i falimentam pe acesti criminali “economici”, ce fac profit otravindu-ne,cu acordul tacit al statului si de ce nu si al nostru, nu ne-ar ramane decat sa bem apa si sa mancam cartofi si paine…dar si atunci nu sunt sigur ca nu ne-ar otravi apa! Exista o vorba veche…SCAPA CINE POATE… eu unul va spun sincer ca SCAPA CINE SE TREZESTE! “Invadatorii” nu ne invadeaza pentru ca inca suntem prea multi!


Capitolul 3. Specific Romanesc

3.1. Numai in Romania platesti comision de consultare cont, facuta la bancomat. 
3.2. Numai in Romania platesti comision cand retragi numerar de pe card 
3.3. Numai in Romania termenele de prescriptie a amenzilor nu sunt respectate 
3.4. Numai in Romania au fost date si inca se mai dau legi pentru o zi! 
3.5. Branza e mai scumpa decat carnea 
3.6. Nucile noastre mai scumpe decat nuca de cocos. 
3.7. Laptele simplu mai scump decat laptele batut. 
3.8. Portocalele mai ieftine decat merele. 
3.9. Cartile sunt mai ieftine decat revistele. 
3.10.Muzica buna e mai ieftina decat muzica proasta. 
3.11.Maslinele umplute cu gogosar sunt mai ieftine decat maslinele umplute cu sambure. 
3.12.Vinul este mai ieftin decat strugurii. 
3.13.Pixul cu mina este mai ieftin decat mina de pix fara pix. 
3.14.Ciupercile sunt mai scumpe ca si carnea de pui 
3.16.Venitul minim si pensile sunt impozitate ( supuse taxarii) 
3.17.Hotararile luate de popor prin referendum sunt apoi ignorate 
3.18.Statul are o relatie sexuala cu cetateanul, regulandu-l in toate pozitiile posibile. Pozitia 89, in grup, e practicata de 20 de ani!