Radu MARES. Un inginer al sufletului omenesc : Philip Roth

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Eseuri: Radu MARES. Un inginer al sufletului omenesc : Philip Roth
Publicat miercuri, 8 Februarie @ 17:41:48 CET de către Redactorul revistei Asymetria
« Acceptat tacit, neglijent, puţin sau deloc comentat, noul realism socialist şi-a făcut nu de ieri intrarea în arenă şi merge înainte cu paşi fermi. S-ar putea să fie exagerarea mea sau o eroare de perspectivă, dar  voi risca pronosticul că o condiţie a succesului promite să devină curând înregimentarea  sub acest nou drapel, mai ales în perimetrul romanului. »



Un inginer al sufletului omenesc

„Pastoral, ă, pastorali, -e, s.f. (...) 4. Care
aparţine pastorilor sau preoţilor, privitor la
pastori sau la preoţi. 5. s.f. Scrisoare publică, cuprinzând îndemnuri şi urări prin care un arhiereu  se adresează preoţilor şi credincioşilor...”
DEX, ediţia1975

„Pastorale, n.f. (...) Principes et normes
d’action du ministere sacerdotal dans le
divers domaines de l’apostolat.”
Petit LAROUSSE en couleur,1980

Acceptat tacit, neglijent, puţin sau deloc comentat, noul realism socialist şi-a făcut nu de ieri intrarea în arenă şi merge înainte cu paşi fermi. S-ar putea să fie exagerarea mea sau o eroare de perspectivă, dar  voi risca pronosticul că o condiţie a succesului promite să devină curând înregimentarea  sub acest nou drapel, mai ales în perimetrul romanului.
Nu  sesizez prea multe modificări de esenţă, după  aproape un  secol  de istorie literară. în realismul socialist originar, botezat conform strategiei de creare a confuziei „proletcultism”, Stalin – sau unul din ideologii lui  – îl botezase pe scriitor „ inginer al sufletului omenesc”, expresie tradusă în româneşte şi adoptată de Ov. S. Crohmălniceanu, sau de unul din echipa sa. Ingineria cu obiect sufletul omenesc  părea un deziderat urieşesc, utopic, delirant, dar s-a văzut că asimilată propagandei politice, cu obiective  şi reguli de fier, ceea ce părea o metaforă flatantă pentru literatură şi scriitor rodea chiar la scară de masă.  Sunt dovezi din ce în ce mai precise că asupra minţii, sufletului, subcortexului, genomului uman, cromozomilor  se poate interveni, se pot face modificări într-un sens  sau altul : în felul lui Stalin a fost un vizionar…! Fac aceste precizări de pisălogeală bătrânească pentru a avertiza că folosesc „realism socialist” în sensul de manual şi de dicţionar.
Pastorala americană, ca să discutăm cu cărţile pe masă, e unul din aceste romane cu o fişă de prezentare aproape standard : traducere în numeroase limbi,  cifre de vânzare spectaculoase, nominalizat la premii prestigioase sau chiar distins cu multe din ele. Autorul e Philip Roth, nume celebru pe piaţa globală a cărţii, propus pentru Nobel  şi, se zice, cu cele mai mari şanse de a-l şi dobândi la un moment dat. Teza mea e că, cu Pastorala…lui, Roth  se instalează autoritar ca „papă” sau „cardinal” al noii direcţii.  Cu el în prim-plan, într-un trend încă nebotezat, bruiat doar de nebunia zgomotoasă  dar superficială a lumii contemporane,  iar la noi, europenii de est,  încă neluat în serios,  receptat ca printr-o oglindă aburită, se lucrează spornic la resuscitarea bizarului cadavru estetic.  Altfel zis, e activată o funcţie considerată până deunăzi moartă.  Să mergem însă la text, care merită citit atent, cu creionul în mână…!
Ca şi în numeroase piese de teatru, romane sau filme, şi în Pastorala americană punctul zero al subiectului e o întâlnire peste ani, pretext pentru declanşarea unei complicate reamintiri-reconstituiri, din care se va construi fluxul epic al naraţiunii. Ca şi în alte romane sau filme, judecata asupra lumii contemporane e neagră : Roth nu mai crede că ne despărţim de trecut râzând, cum zicea cândva Marx, dacă nu mă înşel şi dacă nu e  vorba de un alt clasic al  sentinţelor  memorabile. Mai bine zis, nu ne extragem din îmbrăţişarea tentaculară a trecutului decât plini de răni care sunt nevindecabile.  Ca şi în alte romane de Malamud, Updike, Bellow, Doctorow ş.a.m.d.,  ca şi în zeci sau sute de filme americane, produse în ultima jumătate de secol pe bandă rulantă, ca şi într-o puzderie de seriale de televiziune, cadrul de referinţă  e comunitatea evreilor americani cu specificităţile şi cutumele ei, cu nostalgiile ei.  E o realitate pe care consumatorul de ficţiune, cititorul european de azi trebuie să şi-o aproprieze ca radical, substanţial diferită  de cea a marilor romancieri americani  din secolele XIX şi XX. Diferenţele nu sunt pur şi simplu de decor şi culoare, ele merg până la infratextura lexicală : în Herzog, de pildă, cartea de vârf a lui Bellow, în ediţia franţuzească pe care am citit-o, există la sfârşit un glosar cu termeni idiş folosiţi mai ales în dialogurile personajelor, şi între care figurează şi „mamaliga”.  Alte similitudini sunt de detaliu, dar care în proză nu-s deloc neimportante. Ca şi cubaneza cu sâni sculpturali din Animal pe moarte de acelaşi Roth şi Seymour Irving Levov zis „Suedezul” din Pastorala… are cancer, boală emblematică a secolului. Ca şi în M-am măritat cu un comunist, tot roman al lui Roth, Suedezul, personajul pivot e un „uriaş prietenos”, cel ce domină prin înălţime şi masă musculară pe toţi cei cu care are de a face, evident toţi mai scunzi, mai subţiratici, mai pricăjiţi. Ca şi în Pata umană,  de asemenea roman al lui Roth, naraţiunea e construită  pe un personaj „divers” fizionomic, figurând abaterea de la regulă, masca : în Pata… e un negru-alb, unul căruia pigmenţii i s-au înălbit printr-un accident genetic, drept pentru care îşi asumă falsa identitate de „evreu”, dincoace, evreul Levov n-are „trăsături semitice”, e – dimpotrivă – blond, cu ochi albaştri, uriaş etc., încât e considerat „suedez” şi numit admirativ ca atare şi de narator şi de  celelalte personaje ale romanului şi de el însuşi în numeroasele  sale monologuri, imaginate de naratorul-autor Zukerman. Etc.
Subiectul e simplu. într-o familie americană de bogătaşi normali, adică sănătoşi,  se naşte un „monstru”. Termenul e al părinţilor care-l vor folosi oripilaţi, dar şi al instanţei narative, scriitorul Zukerman, evreu şi el, care e martor apropiat, confesor, şi ştie tot,  aşadar  are acea calitate proprie realismului, ridiculizată de teoreticienii prozei postmoderne. Din doi părinţi definiţi insistent prin calităţi fizice excepţionale, fetiţa Meredith Levov, zisă Merry, care e şi ea o reuşită fizică perfectă, o ia razna,  scapă oricărei autorităţi, instalându-se într-o lume a sa, cu logică proprie şi manifestă o radicală agresivitate antisocială – de fapt, antisistem – care merge până la atentat cu bombă şi câteva crime absurde. Nu e schizofrenie şi nici altă boală  psihică. Merry e de o inteligenţă necomună,  şi e perfect sănătoasă, ca şi părinţii. Care sunt cauzele, totuşi, ale acestei „monstruozităţi” criminale ? în fond, cine a greşit cu ea şi, logic, cine  devine purtător de vină ?
Alcătuit din trei părţi, fiecare de circa 150 de pagini (Amintirea Paradisului, Căderea, Paradisul pierdut), cu trimitere evidentă la  Biblie,   romanul acordă un spaţiu extins materialului realist-documentar, factologic, al istoriei recente americane. Pe alocuri, pagini la rând refac momente de criză bine ştiute, procesul Watergate, de pildă, agonicul război din Vietnam etc. Evocarea merge până la detaliul de mică şi mare istorie, pare descripţie jurnalistică. Complexitatea interogaţiilor esenţiale ale romanului, cele despre „fructul otrăvit”, „monstrul” familiei Levov, fetiţa apoi domnişoara Merry care le dă bătaie de cap părinţilor,  se inserează  în tabloul vast al Americii sfârşitului de secol XX, pictat cu pensulă hiperrealistă. E o parte secundară dar nu neimportantă a materialului probator, pe care se grefează ici, colo ficţiune. în fine, în plan apropiat, romanul  curge ca un continuu dialog avocăţesc,  cu o avalanşă de interogaţii cărora Suedezul – prin intermedierea lui Zukerman – dar şi cei din jurul său le propun  răspunsuri diverse.
Alte romane americane răscitite şi bine ştiute şi la noi îşi fixează nişte borne limitative, decupează  o temă uşor de cuprins într-o privire, se dedică strict unei tipologii  – ca în  Herzog, roman al lui Bellow ce a produs un industrios epigonism – , decupează din realitate o felie rezonabilă.  Roth, aşa cum anunţă şi titlul său provocator, produce însă o „pastorală”, se adresează  de la maximă înălţime şi trasează o perspectivă globală asupra  lumii de azi. Se va înţelege desigur că europeanul de est care sunt are aici un frison de nerăbdare şi curiozitate. Cum anume e lumea noastră în lumina „pastoralei” lui Roth ? De ce şi cum naşte ea „monştri” ? Sunt, indiscutabil, teme ale unei dificile provocări epice, pe care  nu se hazardează mulţi să le atace. Şi îmi iau libertatea să fantazez un pic :  cred că tema „pastoralei”  i-a venit lui Roth  şi a pus-o pe hârtie în intervalul dintre vizitele papei Ioan Paul al II-lea în Americi  şi 11 septembrie 2001.  
Răspunsul la zbaterile disperate ale lui Levov-Suedezul îl enunţă, într-o formulare provizorie, fratele acestuia, chirurgul Jimmy, în finalul părţii a doua. Deznodământul  tragic, ivirea în familie a „monstrului”, cei  „unu plus trei morţi” pe care-i are la activ fiica Meredith Levov, îşi au cheia în punctul zero al poveştii. Asta e atunci când  frumuseţea blondă, starul uriaş al cartierului evreiesc, Suedezul,  se însoară cu  cu Dawn  Dwyer,  superba irlandeză mignonă, de confesiune catolică şi  care va fi şi Miss New Jersey. Opţiunea Sudezului, reaminteşte Jimmy,  a fost împotriva familiei, cu strictele ei rigori religioase.  După ani, când nimic nu se mai poate drege, Jimmy îi repetă cu toată duritatea fratelui său : causa causorum aceasta este. Suedezul, din scrupul moral dar şi pentru că e inapt pentru judecăţi radicale, refuză atare acuzaţie cu care totuşi în autoanalizele sale cochează uneori. Zukerman-naratorul o acceptă însă şi o şi dezvoltă ca supratemă a romanului.  Suedezul e vinovat pentru că a încălcat Legea. Zeii, ca-n tragedia greacă, dar şi ca Iahve în Tora, se supără şi  îl sancţionează, consecinţa tragică e  ineluctabilă. Din această căsătorie dintre un evreu şi o catolică – o spune Zukerman care reconstituie sau imaginează omniscient dialogul fraţilor Levov, punând şi de la el  ce e necesar – nu putea să rezulte decât un „monstru” uman dedicat nimicirilor.  La origine sunt sângele sau religia, ceea ce aici e acelaşi lucru. Cuvântul păcat, care e creştin, nu apare în text. Dar e vorba de un păcat al sângelui şi, din punctul de vedere al naratorului, de care autorul Roth nu se disociază, încă şi mai precis,  de o maculare a sângelui evreiesc al cărei fruct fatal  este aberaţia monstruoasă.  Fapt e că, dintr-un al doilea mariaj, cu o evreică de data asta,  Suedezul va avea trei băieţi pe care Zukerman îi evaluează satisfăcut : sunt sănătoşi şi bravi, frumoşi, cuminţi, studenţi eminenţi toţi trei şi sportivi ca tatăl lor.
Tema e fierbinte, ar ispiti pe orice romancier. Am subliniat şi recitit atent, pentru că e necesar, pasajele  unde sunt puse faţă în faţă personajele diferite ca religie şi, implict, rasă.  E sesizabil aici un oarecare parfum nazi, dar submers şi în propoziţii nu uşor de decriptat. Toate însă sunt atribuite personajelor, între care  are un loc şi Zukerman scriitorul şi trebuie să li se acorde imunitatea dreptului la opinie exprimat într-o operă literară de ficţiune. Autorul Roth ştie însă exact sensul dilematic al replicilor personajelor sale,  ştie  să construiască şi cazuistici infinit ramificate, cu destule trape înşelătoare a căror parcurgere devine – pe pagini întregi – un veritabil slalom printre sofisme. Nu e simplu de explicat în ce constă interesul cu totul special al romanului lui Roth.  Pe mine,  judecata din perspectiva corectitudinii politice nu mă interesează, pentru că o consider – sub aspectul artei literare – o prostie. Mă interesează în schimb să urmăresc cum autorul Roth amorsează şi pune în mişcare tehnicile narative şi de construcţie epică ale realismului socialist, aşa cum au fost ele codificate  în primele decenii ale secolului trecut, apoi teoretizate abundent de Lenin, Lunacearski, Jdanov, [sau teoreticienii est-europeni ai realismului-socialist] G. Lukacs, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu  ş.a., într-o listă lungă de un kilometru, şi pe care generaţia mea l-a cunoscut (realismul socialist) prea bine din interior, în mare şi în detaliu.
De la realismul socialist primar, amintit şi la început,  cel  al romanelor cu care sovieticii au inundat planeta aproape un secol, Roth preia gustul pentru epopeic, al „multului” (balşoi)  şi pentru  opoziţia conflictuală în alb şi negru, fără nuanţe intermediare. Nu erau unicele directive canonice, dar contau ambele în  fostele manuale de teorie a literaturii.
Prima parte, Amintirea Paradisului (cu majusculă în ediţia românească), evocă epoca imediat postbelică a întoarcerii de pe fronturi şi a boom-ului economic care-i urmează. Reconstituirea aparţine lui Zukerman şi e realizată cu toată bogăţia de  recuzită  a prozei post-tolstoiene, cu adică un milion de detalii care ţin de factualitatea istorică, aceasta fiind totodată şi rama tabloului în centrul căruia  apare Suedezul. Perspectiva, desigur, e cea din interiorul comunităţii evreieşti care e compactă şi cu, parcă, frontiere proprii în marele spaţiu geografic american. După război, comentează Zukerman, membrii respectivei comunităţi  se eliberează de vechile spaime şi complexe aduse la începuturi din vitrega Europă, şi răspund tot mai agresiv la atacurile antisemite. în noul context, îşi construiesc de asemenea  o conştiinţă de sine şi ea, tot mai fermă, aptă pentru orice înfruntare. Sunt  pagini extrem de interesante de analiză a unei mutaţii în ordine socială şi a mentalităţilor! La fel de interesant e şi că, prin natura lucrurilor, în proximitate apare şi comunitatea creştinilor, considerată cu ochiul aceluiaşi Zukerman dar şi al altora, iar ea e supusă inevitabilelor comparaţii. De subliniat că acestea sunt fie de rivalitate făţişă, declarată fără menajamente,  fie sarcastice. Sunt aici de făcut, mai întâi, câteva observaţii.
Una e că o anume vanitate „tribală”  de a ieşi în evidenţă în pestriţa lume americană e de înţeles : e normal ca evreul Roth, cu masca lui Zukerman,  să se dezintereseze complet de minorităţile, să zicem, armeană  sau grecească din SUA, pe care le cedează scriitorilor lor, dacă-i au,  s-o administreze artisticeşte.  Chiar accentul  apăsat, decisiv pus pe evreitate în  descrierea americanităţii –  accent abia sesizabil la  precursorul Bellow – e de înţeles, cu perfectă acoperire în realitatea actualităţii istorice.
Alta e că textul narativ e aglomerat, ticsit, sufocat de informaţie. E pusă în pagină istoria SUA cu conştiinciozitate de manual, istoria districtului unde se stabileşte Suedezul cu familia, istoria familiei Levov, defalcată pe membri, a familiilor din vecini, cu tot felul de rubedenii, amănunte pitoreşti şi anecdote mărunte pe care, pe alocuri, atenţia alunecă ca pe gheaţă. Realismul „pastoralei” tinde spre realismul de monografie, e arhivistic, microscopic, supraaglomerat, sufocant. A doua parte a romanului, Căderea, conţine astfel pe mai mult de 50 de pagini un surprinzător, un „balşoi” tratat cuasi-enciclopedic despre fabricarea mănuşilor şi „mănuşari”, al cărui scop e de a elucida modul cum au făcut mare avere Levovii : pornind de jos, în cele mai ingrate condiţii,  prin muncă cinstită, productivă, valorificarea foarte inteligentă a cerinţelor pieţii ş.a.m.d. Sugestia orgolioasă din subtext e următoarea : astfel am  edificat (noi) toată America postbelică. Cantitatea excesivă de text  demonstrativ vrea să elimine orice dubiu  că lucrurile ar putea fi considerate şi altfel, sub altă lumină.
Aceeaşi parte a doua a romanului descrie şi tabloul Americii în criză, după consumarea perioadei „paradisiace”. Cronicarul-narator  procedează cu aceeaşi aplicaţie migăloasă a detaliului la analiza 68-ului, când se produce marea răsturnare.
Prăbuşirea Lumii Vechi, care se face praf şi pulbere, ca la un veritabil seism social, e un tablou sumbru, dar are o anume grandoare care a fascinat şi pe alţii. Un exemplu care-mi vine în minte e Puterile întunericului,  romanul extraordinar al lui Burgess, care nu va fi niciodată tradus la noi.  Fascinează, în fond, simultaneitatea destrucţiei pe nenumărate paliere şi violenţa ei teatrală de mare spectacol la care asistă capitalistul evreu Levov Suedezul, cuminte, consternat şi neputincios. Aşa-numita insurecţie rasială a negrilor americani, cu faimoasa Angela Davis, pentru care s-au strâns şi la noi semnături, şi cu Panterele Negre care au inventat ca subiecte ale ofensei publice drapelul şi imnul naţional – ştim azi că erau cu toţii pilotaţi discret de KGB, prin canalele troţkisto-anarhisto-castriste –, mergând prefect sincronizată cu prăbuşirea tuturor tabuurilor, cu o reformulare a tuturor libertăţilor, îndeosebi a celor legate de sexualitate, cu lansarea ca marfă de succes a filmelor porno, cu folosirea drogurilor  ca provocare antisistem etc. în paralel, familia americană tradiţională se dezintegrează, corupţia (Watergate-ul) ajunge la cel mai înalt nivel al statului ş.a.m.d. (Interesant e că din fresca vastă a lui Roth lipsesc pederaştii, lesbienele şi comuniştii.) Accentul e pus însă în roman pe descoperirea voluptăţii protestului în sine, a anarhiei sociale  gratuite care generează totuşi gherilă urbană, distrugeri, jafuri, incendieri – de care şi noi, cât de cât, avem idee –  şi care e – afirmă Zukerman –  drogul fatal al dezmoşteniţilor, al marginalilor, al negrilor, întâi şi întâi. Odată amorsată şi dezlănţită, violenţa nimiceşte oraşe în întregime, oraşe unde exista tot ce au edificat de-a lungul a două generaţii Levovii. Cei care, ca fiica de bogătaş Merry Levov, revoltaţii fără cauză,  se asociază insurgenţei păturilor oprimate, formează un capitol distinct, despre care de asemenea s-a scris pe larg. Roth o face în romanul său ridicându-şi întregul edificiu epic pe acest  nonsens  al revoltei care scapă şi bunului simţ, şi determinismului  social marxist şi care e sau pare a fi un ferment al demenţei şi un drog.  Nu e locul pentru a judeca diagnosticul.  Strict cu trimitere la „pastorala” lui Roth contează că 68-ul american a stricat regula jocului, a anulat linia de separaţie între pături sociale, sexe, comunităţi etnice, separaţie care funcţiona înainte strict şi benefic (apreciază Zukerman). Rezultatul e un amestec care e toxic,  comentează  acelaşi Zukerman  în finalul părţii a doua pe care o consider cea mai reuşită  a romanului, cu într-adevăr destule pagini de mare proză. Iar propoziţiile finale pun o lumină mai tare pe latura scenei unde sunt ruinele şi cadavrele… Urmează, necesarmente,  interogaţia subînţeleasă : cine-i de vină ? La care răspunsul vine tranşant : nu noi, edificatorii, producătorii de prosperitate, cei fără  de care America, marea putere mondială biruitoare, n-ar exista. Nu noi, Levovii… Racordul la codurile realismului socialist se face în acest punct.
Chiar dacă va suna  iarăşi a pisălogeală, câteva amănunte aproape uitate, trebuie aici reamintite. Vechiul roman realist socialist, despre care  credeam că se poate spune „a fost”, cel din  tratatele de istoria literaturii, era construit pe opoziţia netă a luptei de clasă : exploatatori şi exploataţi, roşii şi albi, pozitivi şi negativi. Lumea, în totalitate, e scindată prin această frontieră de foc.  Marile turme umane migrând de-a latul globului terestru sunt purtătoarele germenilor opoziţiei dialectice : istoria umanităţii e istoria luptei de clasă. Capitolul dedicat „personajului literar” era conceput în acest spirit, reţetarul şi regulile fiind  şi ele de fier, încât orice negociere devenea inexorabil duşmănoasă, reacţionară şi era sancţionată drastic. Nu-mi dau seama dacă tinerii altfel foarte inteligenţi de astăzi din categoria Rogozanu sau Al. Matei  citesc  corect descrierea mea şi de asta insist. Personajul din categoria „comunist”, în orice roman, trebuia obligatoriu să fie „pozitiv”. Replicile sale trebuiau scrise conform cu doctrina şi nu-i erau  acceptate erori nici în partea vizibilă a vieţii, în căsnicie sau pe stradă şi nici în intimitate, unde îşi asculta gândurile. Pe de altă parte, tot ce era pendinte de tradiţie, religie, credinţe, sărbători din calendarul bisericesc, ritualuri, superstiţii trebuia eliminat din materialul romanesc. Preotul, ca personaj sau  biserica puteau figura doar caricatural, cu tuşe cât mai groase şi sub semnul negativ al deriziunii. Etc.  Abia în anii 60, această falsificare radicală a reuşit să fie simţită ca insuportabilă, astfel că, prin câţiva importanţi scriitori sovietici şi cărţile lor – imitaţi rapid în tot lagărul şi, desigur, şi la noi –  a fost admisă nuanţa, semitonul, pe scurt, cum se spunea şi la noi, „pozitivul cu pete” dar şi personajul „negativ” care să aibă totuşi în vorbele şi faptele sale o câtime luminoasă,  să nu fie doar monstru în stare pură, detracat, criminal, deşeu uman irecuperabil.
Pe scurt, simplificând un pic, realismul socialist pe stil vechi îşi stabilise punctul arhimedic de sprijin pe acest antagonism irezolvabil. Lumea cea mare, translocată şi în roman, e construită legic, dialectic şi istoric,  din două tabere ce rămân, ca uleiul şi apa, ireconciliabile, prinse într-un conflict infinit. Generaţia mea şi-a mâncat ani buni cu Plehanov, Lenin, Lunacearski, Jdanov, G. Kovacs etc., doctrinari ai aproape un secol de literatură scrisă şi-n estul nostru, dar şi-n restul Europei, şi chiar în America unde se găseau destui  să intre în joc, respectând servil directivele. Aşa cum ştim, capitolul s-a încheiat, s-a tras cortina. Ca şi teroriştii noştri din decembrie 89, realismul socialist a dispărut fără vinovaţi şi fără urme. Aşa era de crezut, cel puţin, de vreme ce, în libertate, se vedea cu ochiul liber, ceea ce s-a ştiut de fapt mereu,  se vedea însă cu o nouă claritate, aproape imperativă,  că umanul, substanţa sa,  sunt prea complicate pentru împărţirea la doi. în roşii şi albaştri, de pildă. în creştini şi musulmani, să zicem, ca polii acumulatorului. în buni şi răi, net separaţi  printr-un atribut oarecare. Sau e posibil – căci orice e cu putinţă în postmodernitate – dar cu preţul mutilării care face să curgă sânge în ordine artistică. Şi cu asta mă întorc la „pastorala” lui Roth, unde, surprinzător, chiar dacă ochiul inocent  sau îngăduitor alunecă pe deasupra, toate personajele, protagoniştii, dar şi cei cu funcţie episodică de fundal, se grupează foarte strict şi pot fi puşi în opoziţie pe două coloane.
Aceasta e, după mine, revelaţia, în felul ei stranie, a contactului aproape epidermic cu noul realism socialist. S-ar zice că atâtea decenii dedicate schimbărilor în care ne-am implicat şi noi, esticii, şi care au afectat şi literatura,  au expediat la muzeu reţetarele estetice la care stăteau de veghe kafkienii paznici ai templului. Nu e însă deloc aşa iar sentimentul de cititor cu vechi state de serviciu în urmă e că asistă la resuscitarea unor fantome. Pentru că ce aduce şi  pune pe masă, în definitiv, „pastorala” lui Roth ?
în cheie postmodernă, ingenios travestită  şi supusă tehnicilor narative sofisticate ale impreciziei,  aduce povestea tragică shakespeariană  a lui Romeo şi a Julietei şi a familiilor lor, constrânse de istorie să convieţuiască în acelaşi spaţiu, fără să se mai ucidă cu sabia în dueluri. Taberele opozabile le supravieţuiesc însă celor doi, sunt tot atât de imune la eroziunea timpului ca şi lupta de clasă, pe vremuri.
Am spus „tabere”, pentru cei doi termeni ai conflictului epic. Pe prima coloană, previzibil, figurează personajele comunităţii evreieşti  din America zilelor noastre. Pentru a doua coloană, zarul cade pe catolici, de asemenea consideraţi  de autor – global – ca parte constitutivă a Americii de azi. Precizare, probabil din nou inutilă : nu evanghelişti, care contează numeric, şi nu mormoni, la fel, bogaţi, numeroşi… în paranteză fie zis, proiectul anticreştinism despre care deschis, franc,  explicit  nu se prea vorbeşte la noi, nu mai e totuşi un secret protejat cu şapte peceţi. în alte părţi, în Franţa, de pildă, chestiunea a fost tranşată de mult.  Trebuie să ne descreştinăm, afirmă libertarienii anarhişti – citez din memorie, dintr-un interviu  al unui guru franţuz, descoperit şi la noi, tradus, editat şi comentat în foarte serioasa revistă Dilema cu un servilism stupefiant. în lumea de azi, spune direct şi fără fasoane acesta, creştinismul a devenit un adversar care trebuie nimicit. Marile rele ale modernităţii şi postmodernităţii îşi au sursa originară în creştinism, cu nex-ul emblematic numit Auschwitz. A repetat-o, de altfel,  după alţii,  şi Manea al nostru şi nu bănuiesc că era într-o clipă de exaltare. Nimicitorul scapă însă din vedere, şi Roth odată cu el în romanul său, că în aceeaşi postmodernitate convieţuiesc lângă creştini, ignorându-se paşnic, budhismul zen, islamismul, tot felul de animisme la modă,  ca să nu mai vorbim de puzderia de secte care înfloresc peste tot. Toate trebuie tolerate în spiritul „corectitudinii politice” care protejează „diferenţa”. Doar creştinismul trebuie nimicit. Zukerman-cronicarul n-o declară în termenii lui N.Manea, dar materia foarte densă din burta poveştii  despre Suedez pe care el o spune subîntinde exact această idee.
Toate acestea s-au mai spus, s-au repetat cu o anume insistenţă în ultimele decenii şi, desigur, se vor mai tot spune. Obiecţiunea mea vizează nu supratema romanului la care privesc de la distanţă, ca la teatru, fără a simţi nevoia să mă pronunţ,  ci strict unghiul de atac al romancierului. Un grandios dispreţ, o ură în flăcări, ar genera – poate – în pagina scrisă materie artistică de tipul metalelor rare. La Roth, iertat să fiu,  detectez un pic de meschinărie în implicarea sa oricât de  inteligent mascată , sesizez resentiment mediocru care bălteşte.
între personajele din prima coloană, locul numărul unu e ocupat de Suedez. El e evocat şi direct, de autorul omniscient, dar şi de Zukerman care intermediază recursul la memorie prin varii artificii narative. Povestea Suedezului, ne atenţionează el, conţine şi „viaţa interioară, necunoscută şi imposibil de cunoscut” şi – ca să-l ajutăm – adaug : nemijlocit. în acest mod, prin acest artificiu, se introduce regimul ficţiunii şi cele două (sau trei) perspective se suprapun însă perfect în portretul protagonistului. Suedezul e „uriaşul bun” şi e, am mai notat asta, blond şi cu ochi albaştri. El e, mai ales, „cu voioasele haruri ale francheţii (Voioase ? Mă tem că traducerea e rea! n.R.M.) şi vigorii, conferite de optimismul său debordant”, „un Kennedy al nostru”.  Are  1,85 metri, a fost infanterist marin în trupele de elită  şi a mai fost, în timpul trecut al naraţiunii, un sportiv redutabil : „Cel mai bun fundaş din oraş la fotbal, cel mai tare mijlocaş din oraş şi din district în baschet, cel mai tare apărător la baza întâi din oraş, din district şi din stat la baseball…”Lăudat mereu în aceşti termeni, el se apără cu modestie : doreşte să fie doar „un bun vecin” şi-i „displace profund”postura de vedetă admirată de toată lumea.  E şi o vagă ironie în exagerările  mărturiilor colate de Zukerman – ironie admirativă, dacă pot zice astfel – dar portretul personajului n-are de suferit.
Restul personajelor de pe prima coloană sunt purtătoare ale aceluiaşi semn plus.  Jerry, fratele Suedezului,  e un radical cu gura mare, greu suportabil de apropiaţi. Important, în ce-l priveşte,  e însă că are totdeauna dreptate când se pronunţă în chestiunile majore ale vieţii – asta, din punctul de vedere al  lui Zukerman, care-l comentează admirativ, dar şi al autorului. Simpatic e şi episodicul milionar Mendy Gurlik, fost coleg de şcoală al Suedezului, dar şi fost campion al unor stranii concursuri  adolescentine de onanie, terorista şi instructoarea de terorişti Rita Cohen şi ea are o  teribilă inteligenţă  speculativă  care  iarăşi nu poate fi un defect. Avocatul Schevitz, notează Zukerman, e „grijuliu, tandru, blând” şi e şi fost şef de promoţie la Princeton, consilierul Umanoff e „tolerant, mărinimos”, cu soţia formând un cuplu la care se priveşte cu plăcere. Chiar şi nepotolita „râcă” faţă de „goi”, adică creştini, şi faţă de „necuviinţele rasei umane neevreieşti”(termenii traducerii româneşti, ca de altfel tot ce în acest text e pus între ghilimele), ale bătrânului Levov sunt tratate cu zâmbet îngăduitor care le face amuzante. Rezumând, toate personajele de pe prima coloană excelează prin ceva, sunt în vârf  într-un domeniu sau altul, culoarea potretului e luminoasă.
Din necesităţi de demonstraţie, cei din coloana a doua trebuie să aibă o deficienţă şi sunt cu semnul minus.  Soţia Dawn e foarte frumoasă însă are doar 1,60 m „cu tocuri”,  cum precizezaă acribios Zukerman, ceea ce la gabaritul Suedezului e vădit o deficienţă. în pat, şi există o scenă de gen demonstrativă, acesta o striveşte cu masa sa musculară, orgasmul fiind, metaforic şi nu numai,  corolarul nimicirii. Dawn e inteligentă, însă la puţin după căsătorie îşi inventează hobby-uri care-s de fapt fandoseli, cum ar fi viaţa la ţară şi creşterea vitelor de rasă pe care soţul le acceptă din dragoste dar le suportă cu greu. Ea îi este sau pare loială, dar îşi trădează rapid angajamentele iniţiale şi-şi duce, în secret, fiica la biserică să fie botezată creştineşte. Asta e, interpretează Zukerman, înşelăciune sau trădare, în tot cazul,  deficienţă de caracter.  Atributul „catolic”, pus lângă „fetiţă”, cu conotaţie coborâtoare, marchează defectul originar, pe care „irlandeză” îl ridică la putere. „Ea e otrăvitoare”,  se notează  în alt loc. „A dat naştere unei criminale”. Există o scenă, cea a primei întâlniri dintre tatăl Suedezului, bătrânul evreu Levov,  şi fosta Miss New Jersey, viitoarea noră creştină, care e nu se poate mai semnificativă în această privinţă. La rugămintea insistentă a fiului, care are nevoie de acceptul patern,  iubita acestuia se prezintă să-i ceară mâna de la tată şi să-şi negocieze condiţiile, de fapt cedările pentru a se mărita cu un evreu. „Negociere”, cuvânt din text, are perfectă acoperire în desfăşurarea dialogului : ce pretinde evreul, ce acceptă să cedeze creştina. Am recitit de câteva ori textul de la paginile 536-546 ca să înţeleg o chestiune de care mărturisesc că eram – şi cred că sunt şi alţii – în totală ignoranţă. Citit azi, în România, chiar şi cu minima bibliografie românească parcursă – Tache, Ianke şi Cadîr  a lui V.I.Popa şi Manasse de R. Roman – acest episod lasă totuşi o impresie stranie, de proză SF…
în completarea tabloului se află vecinii de fermă ai Levovilor, retraşi în peisaj rural, familia Orcutt, întreaga ultima parte a romanului având ca fundal o „cină de gală” cu numeroşi invitaţi unde participă şi aceştia. Cuplul caricatural de creştini republicani format din soţ tembel plus soţie beţivă apare aproape identic şi în anteriorul roman al lui Roth intitulat M-am măritat cu un comunist, simptom de oboseală la un nobelizabil care n-are voie să se repete atât de grosolan şi mă mir că Manea, emulul lui Roth, n-a remarcat asta. Beţiva din anturajul familiilor foarte bogate sau, dimpotrivă, boeme, e un loc comun în proza şi teatrul american. Este elementul perturbator, nota discordantă într-un context de fals echilibru, falsă fericire, din care eclozează insertul dramatic. La Roth, în plus, portretul se edifică pe o singură notă : feminitate dezgustătoare. în timpul amintitei cine festive, pe bogătaşa catolică scârbos de beată o asistă bătrînul evreu Levov, controlându-şi anevoie repulsia.
La rândul lui, Orcutt-soţul e o surprinzătoare, pentru mine, dar foarte interesantă trimitere caricaturală la binecunoscutul gentleman sudist, la istoria Americii şi la nostalgia gloriilor din războiul de secesiune. Ţinta polemică e, evident, Faulkner. Recuzita, tipologia, ticurile retorice ale marelui romancier din care toţi am furat câte ceva pe vremuri sunt ridiculizate nu fără o satisfăcută şi răutăcioasă grimasă auctorială postmodernă. în spiritul marilor romane ale acestuia, Orcutt se droghează cu istoria ţinutului în care familia sa, irlandeză şi ea la origine, are înscrise fapte de glorie. Orcutt a devenit însă treapta de jos, cea degenerată, e pictor veleitar, fanfaron. Bogăţia adevărată, puterea şi luciditatea, privirea superioară, de sus, nu-i mai aparţin. Snopes, ca să zic aşa, e atoatebiruitor. Levov Suedezul îl suportă cu greu, Zukerman comentează situaţia foarte acid, controlându-şi anevoie – ca şi Levov tatăl – reacţia de scârbă. Insist cu detaliile, întrucât conflictul dintre cele două comunităţi religioase, prin figuri considerate ca reprezentative, se epuizează astfel : e nemortal, merge strict pe analiză comparativă. Judecăţile finale, altfel zis vocea istoriei, sunt tot ale lui Zukerman şi ele nu măsoară decât dezgustul.
Despre iubire sunt de asemenea multe pagini. în criza căsniciei Levovilor, agravată de dispariţia fiicei pe care poliţia o urmăreşte pentru crimă, iubirea celor doi supravieţuieşte dar asta, desigur, în logica lui Zukerman, datorită exclusiv Suedezului. El îşi înşeală o dată nevasta, într-o clipă de rătăcire pasageră, are însă apoi mustrări de conştiinţă, prin asta obţinând un fel de amnistie morală. Spre finalul ultimei părţi, cea intitualtă Paradisul pierdut, e rândul său să-şi suprindă – prin geam, de afară – soţia care, în picioare, la chiuveta din bucătărie, se lasă violată de vecinul Orcutt, catolicul ce încalcă astfel grav una din legile ospeţiei. Sceneta de două file e de un neverosimil strident, presupunând adică, tehnic vorbind, o acrobaţie mai degrabă comică datorită diferenţei de gabarit a actanţilor. Autorul se foloseşte însă de micul episod tragi-comic din necesităţi de simetrie, punând aici şi punctul final tezei ce trebuia demonstrată.
Toate acestea, şi încă numeroase altele, desigur, cântăresc în economia romanului. în care, deşi se foloseşte mai cu seamă aluzia ambiguă, atributul de „catolic” implică necesarmente o deficienţă oarecare, o carenţă de caracter, un viciu mai mult sau mai puţin reprobabil, precum şi obligatoria postură de inferioritate într-o eventuală comparaţie, fie ea şi una peste care privirea ar putea trece cu indiferenţă : Orcutt are 1,85 m înălţime ca şi Suedezul şi acelaşi gabarit, dar n-are elanul, zvâcul acestuia pe terenul de sport… Dau doar acest exemplu, ca să n-o mai lungesc.
în definitiv, ce vrea să zică „pastorala” lui Roth, despre care la noi s-a scris ca despre încă o capodoperă ? Că lumea americană de azi se desenează net prin două categorii : evreii şi ceilalţi, cu un loc preponderent pentru cei de confesiune catolică. Spus altfel, personaje construite empatic, în tot cazul în culori calde, pastelate, pe de o parte, şi, în opoziţie ireductibilă, personaje mizerabile şi odioase, taraţi şi ticăloşi de toate calibrele, faună purtătoare de hibele speciei umane în inventar aproape complet, de cealaltă parte. Ambiguitatea prezidează aceste poziţionări puse în pagină cu tot aparatul prozei realiste iar tehnica ambiguizării, care totuşi nu păcăleşte până la capăt, e stăpânită perfect. întreg eşafodajul demonstraţiei e la vedere însă, de-a dreptul provocator pentru cineva care acordă umanului o infinitate miraculoasă de nuanţe, fiecare cu dreptul ei legitim la existenţă. înainte, pe vremea primului realism socialist, romancierul răspundea obligatoriu comenzii sociale prin care lucra asupra sufletului omenesc asemeni unui inginer şi în conformitate cu un proiect gândit de tartorul politic iar rezultatul devenea mesaj în opera literară. Acum, în zodia postmodernităţii, uneltele s-au perfecţionat, s-au rafinat, tehnica e mult mai subtilă. Nu se mai dă ordin cu pistolul pe masă, în orice caz. Nici raportul dintre „teză”, „mesaj”, „comandă socială” şi prezumata inginerie operată pe sufletul omenesc nu mai e imediat şi foarte uşor lizibil. Aş zice că dimpotrivă. Ne putem în schimb imagina că, la urma urmelor, e  vorba  un mind game. Dacă închidem ochii puţin.
  

Radu Mareş,
scriitor român, autorul romanelor «Caii sălbatici», «Ecluza», «Când ne vom întoarce»(Radu Mareș. Un inginer al sufletului omenesc : Philip Roth )