Despre avatarurile fantastice ale legii privind confiscarea averilor
1. Legea 18/1968
O lege pentru controlul averilor am moștenit-o din regimul anterior. Legea sancționa cu un impozit de 80% partea de avere a persoanelor fizice a cărei proveniență putea fi justificată. Legea scria explicit ce înseamnă asta: ”Prin justificarea provenientei bunurilor se intelege obligatia persoanei in cauza de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobindirea sau sporirea bunurilor”. În 1996 Curtea Constituțională declară că acest pasaj a fost abrogat de noua Constituție, cu un argument unic și clar: legea încalcă prezumția constituțională a dobândirii licite a bunurilor.2. Legea 115/1996
În replică, parlamentul adoptă o nouă lege care copiază în mare parte prevederile legii anterioare, fiind însă aplicabilă doar demnitarilor. Conform art. 18 instanța de judecată decidea confiscarea unui bun sau a contravalorii sale, ”dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată”. Atât! E primul exemplu de sofism legislativ și juridic în această chestiune : Legiuitorul încearcă să ocolească prezumția de liceitate, aplicată în decizia anterioară a CCR, pur și simplu renunțând să mai explice cum anume se decide că ”dobândirea unui bun nu este justificată”, cine anume și ce este obligat să probeze. Sigur, faptul că nu mai e prevăzut explicit în lege nu înseamnă ca există vreun dubiu rezonabil: posesorul bunului e singurul care are interesul și posibilitatea să justifice dobândirea lui. De asemenea, legea nu mai avea nevoie să pomenească explicit că acesta are ”obligația” de a justifica dobândirea unui bun, e îndeajuns că-l amenință cu confiscarea lui în caz contrar!Cu alte cuvinte, art 18. din legea 115/1996, fiind echivalent în această privință cu cel din 1968, are aceeași problemă cu încălcarea prezumției de liceitate. Plus, eventual, și o problemă cu formularea imprecisă și confuză. Curios lucru, însă, vreme de 9 ani Curtea Constituțională n-a fost solicitată să se pronunțe. Bănuiala mea e că legea nu deranja pe nimeni, fiind aplicată doar la un nivel simbolic, deci nimeni nu și-a bătut capul să sesizeze Curtea. Lucrurile aveau să se schimbe dramatic după 2005, când pe baza ei începe controlul averii fostului ministru Dan Ioan Popescu.
Acum, cineva ar putea spune că mai sus fac tot felul de deducții dubioase asupra neconstituționalității legii 115, că descriu ca evidente lucruri pe care le văd doar eu. Așa să fie? Nu, nu e așa:
– Într-un proiect de lege din 2006, înainte de vreo pronunțare a CCR asupra legii 115, ministerul Justiției intenționa s-o abroge, cu tot cu confiscarea bunurilor nejustificate – care ar fi fost înlocuită cu impozitarea lor. Pentru asta dna Macovei s-a văzut acuzată (de dl Voiculescu!, între alții) că ”ține cu infractorii”, sau ceva similar. Pe atunci ministrul a explicat, nu o dată, de ce renunță la confiscarea respectivă.
– Prima din cele 3 excepții de neconstituționalitate ridicate împotriva legii 115 a fost una din oficiu, din partea Avocatului Poporului.
– Cea de-a doua, ridicată chiar de Dan Ioan Popescu în procesul de control al averii sale, a avut suportul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Toate aceste înalte autorități, toate aceste voci de autoritate, dna Macovei, dl Muraru, judecătorii de la ÎCCJ, toți au avut aceeași convingere formulată de mine mai sus: legea 115/1996 încalcă Constituția. Apoi a venit însă pronunțarea CCR, care a decis (cu 3 opinii divergente, totuși) că nu e nicio problemă constituțională în articolul 18 din 115/1996 în raport cu prezumția de liceitate! Explicația:
”(…)deşi dispoziţiile de lege criticate sunt redactate cu destulă precizie şi claritate pentru a face efectivă protecţia instituită de textul constituţional invocat şi pentru a permite reglarea conduitei celor interesaţi, în cuprinsul lor sunt utilizate formule inadecvate, ceea ce, într-adevăr, ar putea genera probleme şi greutăţi în aplicarea acestora, şi că rămâne în sarcina judecătorilor ca, în cadrul actului de justiţie pe care îl înfăptuiesc, să decidă cu privire la interpretarea şi aplicarea unor norme legale.”N-aș acorda nici măcar statutul elevat de ”sofism” aiurelii extraordinare de mai sus. E o beție confuză de vorbe. Repet, dispozițiile legale criticate nu făceau decât să reia, într-o formulare mai puțin clară, ceea e o decizie precedentă a CCR decisese că e neconstituțional. Or, din câte știu, două rele nu fac un bine nici în domeniul legal, așa cum nu fac în oricare altul.
Aici aș putea pune punct. Confiscarea bunurilor a căror dobândire nu este justificată, art. 18 din 115/1996, a rămas în vigoare protejat de această decizie; e în vigoare și acum. În baza lui, ÎCCJ a decis săptămâna trecută confiscarea unei părți din averea lui Dan Ioan Popescu. Însă această saga continuă.
3. Proiectul de lege 588/2007
Episodul acesta mi-a dat dureri de cap. La doar un an după aceste decizii, în 2008, în fața Curții este adus un proiect de modificare a art. 18 din legea 115/1996. În loc ca instanța să decidă confiscarea bunurilor a căror dobândire nu este justificată, noua lege spune doar că dacă se constată ”diferențe nejustificabile prin veniturile realizate” în averea dobândită de demnitar pe parcursul exercitării funcției, atunci instanța hotărește mai departe ce bunuri nu au fost dobândite din surse legale …dar nu le poate confisca decât dacă sunt rezultate de pe urma unei infracțiuni sau contravenții.Surpriză!! Aceeași Curte Constituțională sare acum trei coți în sus, și declară că proiectul încalcă legea fundamentală pentru că formularea citată e imprecisă și inadecvată (sic!), pentru că sunt reglementate măsuri excesive, pentru că se încearcă răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, încălcându-se prezumția de liceitate, pentru că se prevede confiscarea averii care nu este justificată (?! unde anume?). Cu toată morga și sobrietatea lor, judecătorii constituționali au reușit o piruetă atât de rapidă încât ar muri de invidie cel mai priceput balerin. Au revenit la precedentul din 1996 ca și cum cele trei decizii din 2006-2007 nu ar fi existat. Dacă n-aș ști mai bine, aș zice că tocmai art. 18 original este cel supus controlului! Or, din contră, proiectul de lege fiind respins (zace și acum în parlament), art. 18 rămâne în forma originală. Cireașa de pe tort e că modificarea respinsă urmărea tocmai… corectarea articolului pentru a-l face să respecte prezumția constituțională de liceitate! Cum spuneam, te doare capul…
4. Legea 144/2007
… De altfel, la vremea respectivă, piruetele Curții au început să dea dureri de cap și guvernanților. Proiectul legii ANI, incluzând controlul averilor, trebuia adoptat într-o formă sau alta. Bun, pe partea deciziei instanței Legiuitorul stă liniștit: trebuie doar să păstreze art. 18 din legea 115/1996 și instanțele au voie să confiște bunurile a căror dobândire nu e justificată. Problema e că instanța nu poate decide asta decât dacă i se propune; cum anume să formulezi prevederea ca să treacă de vigilența nou descoperită a Curții? Iată cum : ”[ANI] constată că între averea dobândită pe parcursul exercitării funcției și veniturile realizate în aceeași perioadă există o diferență vădită care nu poate fi justificată și sesizează instanța competentă pentru stabilirea părți de avere dobândită sau a bunului determinat dobândit cu caracter ilicit, a cărui confiscare o solicită”. E același chin de a trece legea pe sub prezumția de liceitate: ce e ”nejustificat” se transformă în ”ilicit” o propozitie mai încolo. În articolul 43, precaut, este preluată explicit prezumția de liceitate, și se spune că inspectorul de integritate trebuie să demonstreze caracterul ilicit al oricărui bun dorește să ceară instanței să-l confiște.Însă, în 2008, parlamentul decide că precauțiile sunt inutile, prin urmare termenul ”ilicit” este înlocuit cu ”nejustificat” și articolul care cerea inspectorilor să demonstreze caracterul ilicit al dobândirii unui bun e eliminat. Decizia e una optimistă, dar are bun-simț categoric: de vreme ce e constituțional ca o instanță să decidă confiscarea unui bun dobândit in mod nejustificat, trebuie să fie constituțional și să i se poată cere același lucru, în aceleași condiții. Nu? Nu. Doi ani mai târziu, Curtea Constituțională masacrează legea, găsindu-i nenumărate motive de neconstituționalitate. Între ele, din nou, încălcarea prezumției de liceitate prin inversarea sarcinii probei:
”Recunoscând posibilitatea inspectorului de integritate de a solicita instanţei de judecată competente – în ipoteza nejustificării dobândirii unei cote-părţi din avere sau a unor bunuri determinate – confiscarea acestei părţi sau a bunului determinat, prevederile art.46 din Legea nr.144/2007 extind măsura confiscării de la bunurile dobândite ilicit şi cu privire la bunurile nejustificate, încălcând astfel prevederile art.44 alin.(8) şi (9) din Constituţie.”Prin urmare, e constituțional ca o instanță să ia o decizie pe un anumit temei, însă e neconstituțional să-i fie solicitat acest lucru.
5. Legea 176/2010
Parlamentul va răspunde acestui masacru, între altele, luând ANI dreptul de a mai sesiza instanța direct. În loc de asta, între Agenție și instanță revine o comisie de cercetare a averilor (identică cu cea din 1968! și 1996), formată din 2 judecători și un procuror. Aceasta poate dispune, ”trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat”. Vedem aici același procedeu sofistic care a avut succes in 1996: legiuitorul caută să treacă legea de filtrul Curții pur și simplu eliminând explicitarea unor prevederi, în acest caz, nu se mai explică ce decizie i se solicită instanței.Apoi, așa cum am arătat deja, în 2011 Curtea Constituțională reiterează faptul că nu se pot confisca decât acele bunuri pe care autoritățile le pot dovedi a fi fost dobândite ilicit. În același timp, însă, acceptă confiscarea extinsă. Extinsă la alte bunuri decât cele pe care autoritățile le pot dovedi a fi fost dobândite ilicit.
6. Concluzii și întrebări
Bun, dacă nu ați obosit citind până aici, haide să punem concluziile. De fapt, prima concluzie e evidentă dacă ați obosit citind până aici:I. Parcursul pronunțărilor Curții Constituționale în materia confiscării averilor este unul complet aiuritor și cât se poate de contradictoriu. În aceste condiții, a argumenta asupra caracterului și semnificației prezumției de liceitate și a confiscării extinse exclusiv cu un argument de autoritate de tipul ”așa a decis Curtea Constituțională” este mai mult decât lipsit de valoare, este pefect ridicol. Curtea Constituțională a decis după un tipic descris de Groucho Marx : ”Iată jurisprudența mea în această materie. Când nu-mi place, am alta.”
II. Că veni vorba, haide să facem un test. Legea de care am vorbit la punctul 5 nu a fost încă atacată la Curte. Aș dori, din partea celor care nu sunt de acord cu ce am spus la I., un punct de vedere. O pronunțare asupra deciziei Curții într-o viitoare excepție de neconstituționalitate care i-ar cere să constate că (și) noile prevederi încalcă prezumția de liceitate. Sunt tentat să cer un pronostic, dar, tocmai, nu ar trebui să fim la fotbal, nu? Dacă lucrurile au fost clare până acum, dacă se poate extrage un argument din jurisprudența în această materie a CCR, înseamnă că la fel de clare și predictibile ar trebui să fie lucrurile de acum încolo! Deci, ce va decide CCR? Hm? Se încumetă cineva?
III. Mi s-a explicat că art. 44 alin 8 e o garanție a proprietății, din acest motiv nu poate fi scos. Bun. Atunci aș dori, de la autorii acestui argument, o explicație pentru faptul că Dan Ioan Popescu a fost scos de sub protecția ei. Să fim înțeleși, sunt absolut de acord că și în condițiile actualei Constituții garanția respectivă nu se traduce că averea nu poate fi niciodată confiscată. Ceea ce doresc eu să aflu este temeiul legal, predictibil și rezonabil pentru care, în cazul Dan Ioan Popescu, protecția asta n-a funcționat.
E o avanpremieră a răspunsului pe care reprezentanți ai statului nostru vor trebui să-l dea la CEDO. Presupunând că recursul îi va fi respins, fostul ministru se va adresa sigur instanței europene, având într-o mână decizii repetate ale Curții Constituționale (poate chiar și punctul de vedere al CSM, cine știe) care scriu negru pe alb că statul nu poate confisca decât ce probează că a fost dobândit ilicit, iar în cealaltă mână având concluzia procurorului de caz care cere și obține confiscarea, scriind, la fel de negru pe alb ”apreciem că sarcina probei, în cadrul procedurii speciale de cercetare a averilor așa cum este reglementată de dispozițiile Legii 115/1996 modificată și completată, aparține persoanei cercetate”. Ar fi bine ca reprezentanții statului nostru să aibă un răspuns bun la întrebare, altfel averea dlui Dan Ioan Popescu, nu doar că nu va avea de suferit, în final, dar va fi chiar sporită din banii noștri. La CEDO, cel puțin, nu se joacă fotbal.
http://www.contributors.ro/administratie/justitieordine-publica/despre-avatarurile-fantastice-ale-legii-privind-confiscarea-averilor/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu