Viaţa şi istoria comunismului românesc: pradă, adevăr sau paradă? (UPDATED)

Viaţa şi istoria comunismului românesc: pradă, adevăr sau paradă? (UPDATED)

Oricât de ambiţioşi, românii nu pot inventa nici roata şi nici ştiinţa istoriei. De sute sau poate mii de ani, această artă suverană a scrisului despre trecut se practică sub patronajul calm al muzei Clio (reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mână). De ce oare comunismul ar trebui studiat altfel decât istoria celorlalte totalitarisme? De ce am crede că scrâşnitul din dinţi şi spumele la gură ar da mai multe rezultate decât studiul critic al documentelor de arhivă, investigaţia comparatistă a memoriei şi detectivistica meticuloasă pe urmele ideologiilor fondatoare?

Povara trecutului

Orice om onest, confruntat cu concluziile comunităţii ştiinţifice internaţionale, va recunoaşte în comunism unul dintre cele mai atroce experimente politice ale modernităţii. Nu poţi studia trecutul recent al Rusiei, al Chinei sau al Estului Europei ca şi când ai cartografia apele limpezi ale unui golf mediteranean. A curs mult sânge prin partea noastră de lume. În secolul XX, secera şi ciocanul au patronat moartea violentă a peste o sută de milioane de suflete. Suferinţele unor ţări au depăşit limita imaginaţiei comune. Despre faptele care au condus la hecatombe nu se poate scrie, aşadar, decât cu grijă, compasiune şi multă, infinită atenţie pentru detaliu. Este ceea ce ne arată studiile unui Robert Conquest care a zugrăvit fresca foametei cumplite din Ucraina (1932-1933). Este ceea ce ne spun cărţile lui Alexander Soljeniţîn care redau întreaga teroare fizică şi psihologică a Gulagului. Comunismul, însă, n-a fost doar un cimitir de proporţii planetare. În particular, comunismul românesc a prilejuit pe lângă naşterea sinistrelor lagăre de muncă ale Deltei Dunării şi contra-reacţia timidă a unor poeţi simbolişti sau onirici (de la Gellu Naum până la Leonid Dimov), a unor romancieri de calitate, a unor actori de geniu, etc. Comunismul românesc nu s-a încheiat cu lichidarea detaşamentelor armate ale colonelului Toma Arnăuţoiu ori cu întemniţarea grupării „Rugul Aprins”, ci a continuat în forme perverse, sub chipul „socialismului-naţional” promovat de Nicolae Ceauşescu. În comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume; s-a plâns, dar s-au compus şi bancuri; s-a îndurat frigul, dar au existat şi evadări boeme.

Crimele, pe scurt, dau măsura unei dictaturi, dar nu îi explică geneza. Decenii la rând, nenumărate victime au rămas în viaţă, trăindu-şi aproape fiecare zi în condiţii de umilinţă, frică şi degradare. Biografiile a sute de milioane de oameni au făcut parte, fenomenologic vorbind, dintr-o lume aparte: valorile răsturnate ale regimului n-au anulat integral dorinţa de sens, adevăr sau bucurie a fiecăruia. A relata istoria comunismului presupune referinţa la această constelaţie de fapte, gesturi, simboluri sau practici de supravieţuire. A fi istoric al comunismului înseamnă nu doar să faci poza gropilor comune, ci şi să explici incredibila seducţie exercitată de această ideologie asupra unei elite intelectuale. Comuniştii nu au fost simpli gangsteri, ci au avut un proiect pe care l-au urmat cu demonică pasiune. Viziunea lor despre istorie şi societate trebuie deconstruită, înainte de toate, pentru a nu îngădui repetarea ororii.

Istorie sau isterie?

Să povesteşti în mod convingător chipul durerilor, al iluziilor, al decepţiilor, al erorilor, dar şi al fericirilor insulare sau al entuziasmelor reprimate din timpul dictaturii – aceasta e sarcina unui adevărat cărturar umanist. Tinerele generaţii au dreptul să afle atât genealogia ideilor lui Marx & Engels (şi, în genere, a hegelienilor de stânga), cât şi modul în care se prezenta universul material şi spiritual al unui „colectiv de muncitori” dintr-un combinat siderurgic. E important să cunoaştem formele istorice ale comunismului românesc interbelic, dar şi deciziile economice, presiunile politice şi mai ales relaţiile sociale stabilite sub presiunea „cincinalelor”. De ce au fost anihilate proprietatea privată, etosul antreprenorial şi piaţa liberă? Cum s-a distrus sistemul de educaţie tradiţional, bazat pe valorile umanismului clasic? Cum a fost transformat satul tradiţional sub imperativul falselor modernizări (de la colectivizare până la sistematizare)? Ce însemna să activezi în procuratura sub stalinismul radical, dar şi în ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu”? Ce fel de cărţi erau disponibile pentru studenţii la filozofie din anii 1970? Ce însemna de fapt învăţământul umanist în anii comunismului? Care sunt sursele sovietice, occidentale sau nord-coreene pentru arhitectura „centrelor civice” din atâtea oraşe? Cum se raportau instituţii aparent neutre – cum au fost cultele religioase ori breslele profesionale – la cenzura de Partid? Câţi jurnalişti independenţi am avut la apogeul cultului personalităţii? Cum funcţionau structurile represive ale PCR în raport cu alte instituţii similare: KGB, etc.? Pentru a da un răspuns articulat fiecăreia dintre aceste întrebări avem nevoie de un demers intelectual angajat „fără ură şi părtinire” (Tacit).

În România, în schimb, un autor de cărţi respectabile despre Securitatea română a trecut nervos de la paradigma „sine ira et studio” la sloganul „sine cura et dubio”. În câteva interviuri de-o surprinzătoare şi, mai ales, regretabilă violenţă verbală, dl. Marius Oprea, actualul director al IICCR, a formulat puncte de vedere inacceptabile pentru orice mediu academic. Să notăm mai întâi vulgaritatea extraordinară a unor comparaţii: „căcaţii de comunişti” (impuşi prin tancurile sovietice) versus „căcaţii de la putere” (aleşi prin vot democratic). Exhumarea de cadavre, apoi, e asimilată cu „pescuitul”. După propriile sale declaraţii, dl Oprea e un „purtător de cruce” la un salariu de peste patruzeci de milioane lunar. Aceeaşi irepresibilă înclinaţie spre autovictimizare îl face să-şi imagineze că profesorul Vladimir Tismăneanu îi doreşte, pesemne, nu „doar capul”, ci chiar „gîtlejul, maţele”, urmând ca Partidul Democrat-Liberal să organizeze „o expoziţie” cu organele sale interne.

În alte intervenţii publice din ultimele zile, dl. Oprea şi-a continuat pe acelaşi ton ieremiada, anexând agenda Institutului pe care îl conduce unei sarcini exclusive: dezgroparea morţilor. Or, nici cel mai habotnic cinstitor de sfinte moaşte dintr-un colţ de Rusie pravoslavnică n-ar înlocui lectura textelor sfinte cu venerarea unor racle; n-ar cere desfiinţarea scrisului din pricina unei fixaţii osteologice. Mimând însă tonul profetic, cu accente biblice prost distribuite, cercetătorul braşovean a declarat că nu vorbeşte „din cărţi”, ci, oarecum printr-un mandat direct, chiar „în numele celor dispăruţi.” Istoria, pe dl Oprea, se reduce la un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie. Un Institut destinat memoriei regimului comunist se transformă iată, subit, într-un centru de medicină legală.

Logica federativă

În faţa acestor mărturisiri e posibil ca şi alte ramuri ale medicinei să fie convocate la apel. Ce fel de ţară este aceea unde istoria comunismului e dată pe mâna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii? Să fie oare de neînlocuit cineva care, deşi a condus un Institut cu buget de peste două milioane de euro anual, n-a redactat sau editat măcar un singur volum individual ori colectiv la o editură străină de prestigiu? Când vom accepta că un anticomunism compulsiv, oricât de îndreptăţit moral, nu înlocuieşte sarcina disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente? De ce e atât de greu să recunoaştem că, fără o bază teoretică solidă, anticomunismul bâjbâie, gesticulează, exclamă febril, acuză, dar nu convinge?

Să mai spunem aici şi faptul că niciun Institut est-european dedicat problemei memoriei totalitarismului n-a canalizat întreaga energie a cercetătorilor săi spre publicarea unor liste cu nume de torţionari, securişti sau informatori, ventilate pe internet fără ca ideologia şi mandatul politic al poliţiei secrete să fie adecvet discutate. Niciun director de Institut al memoriei comunismului n-a elaborat în timpul mandatului său biografia unui preşedinte de stat democratic (în condiţiile în care jurnalele lui Che Guevara se traduc nestingherit în româneşte, fiind lansate cu surle şi trâmbiţe în localuri trendy, cu iz eurosocialist). IICCR a lansat, fireşte, numeroase volume de calitate: de la analiza minuţioasă a fenomenului reeducării de la Piteşti până la dicţionarul penitenciarelor comuniste ori la portretul informatorului Securităţii. Ele n-au schimbat cu nimic, însă, dezbaterea din ţările apusene: Archie Brown, Robert Service, Orlando Figes şi alţi specialişti generalişti de primă mărime citează, în continuare, doar cărţile scrise în limba lui Shakespeare.

Un cercetător autentic, aşadar, n-ar fi obsedat de opoziţia „sapă contra stilou”. Sub toate aspectele, savanţii români sunt la început de drum. Suntem departe de-a avea o inflaţie de cărţi, filme sau documentare profesioniste în limba engleză, care să ajute publicul occidental să înţeleagă dimensiunea experienţei totalitare dintre 1947-1989. E bine deci să cunoaştem mai multe atât despre eroismul partizanilor din munţi, cât şi despre bioritmul minelor din Petroşani, aflate sub supravegherea activiştilor PCR. Un Institut dedicat memoriei regimului comunist din România ar trebui să facă o prioritate din publicarea unor studii competente în revistele de circulaţie. Suntem încă prea departe de momentul marilor sinteze, pentru a declara inutilitatea excursului teoretic. Monografiile specializate abia au început să apară. Nu avem încă biografiile fundamentale ale unor Gheorghe-Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu sau chiar Silviu Brucan. Cărţile în limbi de circulaţie ale cercetătorilor autohtoni sunt şi mai puţine la număr – semn al firavei noastre conectări la dezbaterea internaţională. Momentele festive şi aniversare faţă de 1989, aşadar, trebuie să lase loc unei atitudini reflexive.

Teoria ca praxis

Breasla istoricilor operează cu metodologii heterogene: unii pun accentul pe rolul ideologiei, alţii subliniază aspectele sociale; unii se preocupă de ego-biografii, alţii descriu raporturile de supunere sau competiţie între instituţiile totalitare. Este loc sub cer, pesemne, pentru toată lumea. Nimeni n-a murit în România pentru că Institutul Totalitarismului (subordonat Academiei Române) a fost condus ani de zile de un membru al extremei naţionaliste (PRM) ori pentru că Institutul Revoluţiei (creat prin votul Parlamentului în perioda guvernării Năstase) a fost girat de un coregraf al mineriadelor (Ion Iliescu) sau pentru că CNCSAS a operat cu criterii aleatorii în demascarea foştilor colaboratori ai Securităţii.

Dincolo de mica dramoletă mediatică produsă artificial în jurul unei persoane X sau Y, este vital acum ca dezbaterea de adâncime să înceapă. Pozitivismul celor care, printr-o admirabilă hărnicie, recoltează date şi compun cronologii exhaustive nu e îndeajuns. Empiria brută trebuie cuplată la un efort mai amplu de imaginaţie analogică şi reconstrucţie narativă. Un turist care filmează, din întâmplare, momentele de final ale unei catastrofe aviatice va oferi doar o probă la dosarul investigaţiei. Cauzele respectivei prăbuşiri sunt, mai întotdeauna, complexe, inter-condiţionate şi parţial necunoscute. „Cutia neagră” care a înregistrat decesul comunismului poate fi căutată în inima ideologiei marxist-leniniste. Întrucât comunismul n-a fost doar o utopie socială sau un început ratat de modernizare forţată, ci, mai presus de toate, o maladie spirituală, bibliografia cercetătorilor români nu va putea exclude referinţa la autori diverşi, dar complementari, precum Nikolai Berdiaev, Eric Vogelin, Isaiah Berlin, Leszek Kołakowski sau Alain Besançon. În aceeaşi măsură, vom avea nevoie de mai mulţi istorici care ţin seama de recomandărilor unor Paul Ricoeur, Raymond Aron, François Furet, Robert Tucker, Martin Malia, Paul Veyne, Georges Nivat sau Pierre Nora. În universităţile occidentale care iau în serios istoria comunismului, politologii (cum ar fi Daniel Mahoney) dialoghează cu filozofii (cum ar fi Pierre Manent); experţii în economie sau arhitectură primesc sugestii de la sociologi; specialiştii în arte vizuale comunică armonios cu departamentele de literatură comparată; teologii recitesc istoria doctrinelor politice.

Acest concert al interdisciplinarităţii nu e un răsfăţ gratuit şi nici nu se organizează doar „de amorul artei”. O intenţionalitate pedagogică trebuie să subîntindă întregul demers. El va împedica ficţionalizarea memoriei colective sau confuzia tot mai răspândită între istorie şi nostalgie. Un Institut născut din voinţă politică trebuie să limiteze efectele amneziei şi seducţia tergiversărilor. Istoria comunismului românesc sau internaţional e prea importantă pentru a fi capturată în tunelul strâmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde.

Mihail NEAMŢU

(14 februarie 2010)

Post-Scriptum:

Stenograma întâlnirii din martie 2009 este un document intern care aparţine Administraţiei Prezidenţiale. Dupa redactare, acest text a fost trimis domnilor Marius Oprea şi Stejărel Olaru. Pe căi ciudate, a ajuns pe un blog personal al unei persoane străine de conversaţia între IICCR şi CPADCR. Dl Dorin Tudoran a fost anunţat drept nou preşedinte de Onoare IICCR numit (pe baza cărei stipulări?) de către Marius Oprea. Profesorul Vladimir Tismaneanu n-a citat niciodată din acest text, documentul intern apartinând Admnistraţiei Prezidentiale şi IICCRMER (subordonat Guvernului). Nu doar regula bunului simţ spune că nu se poate cita din scrisori sau e-mailuri private fără acordul autorului. Domnii Oprea si Tudoran par să-şi fi facut o profesie din asemenea intruziuni, operând grave confuzii între sfera publica şi aceea a documentelor private ori, mai mult, a documentelor de stat.