Ura şi imbecilitatea
H.-R. Patapievici
Din nou despre „Cazul Patapievici”
« Duminică, la un supermarket din Bucureşti, când era aproape să plătesc, mă interpelează un domn cu aparenţă de pensionar: „Nu v-am văzut pe 15 Ianuarie la mormântul lui Eminescu”. „Aveam întâlnire acolo?”, am încercat să glumesc. Vocea domnului cu aparenţă de pensionar s-a asprit, brusc. Şi-a ridicat umerii, cu demnitate: „Sunteţi aşteptat an de an la mormântul lui Eminescu, să vă cereţi iertare poetului nostru naţional”. „Să-mi cer iertare? Pentru ce?”, am întrebat, deja jenat de ochii pe care îi simţeam fixaţi pe noi.
Domnul cu aparenţă de pensionar începu să strige, gesticulând cu mâna dreaptă, pe sub ochii casierei, care aştepta să-şi primească banii. „Pentru ofensele pe care i le-aţi adus marelui nostru poet, pentru asta să vă cereţi iertare! Pentru injuriile pe care i le-aţi adus!”. „Care injurii?!”, am exclamat, excedat. Domnul cu aparenţă de pensionar s-a întors vehement spre casieră: „Acest domn Patapievici, care numai domn nu e, şi nici român, a îndrăznit să scrie că Eminescu al nostru este un cadavru pe care trebuie să-l dosim în debara, de ruşinea Europei!”. Îşi întoarse ochii spre mine: „Auzi, dumneata! De ruşinea Europei! Ruşine să-ţi fie dumitale obrazului!”. Mă privea fioros. Casiera se uita la mine cu o prudenţă ostilă (aştepta să plătesc), iar dinspre coadă venea spre mine un freamăt dezaprobator.
Am încercat să îi explic domnului, cozii şi casierei, că este vorba de o răstălmăcire. „E o răstălmăcire grosolană”, am spus, „eu nu am scris niciodată că Eminescu este cadavrul nostru din debara. Dimpotrivă.” Am expus pe scurt sursa neînţelegerii. „Uite cum răstălmăciţi! Dumneavoastră răstălmăciţi, tot timpul, chiar şi acum!”, mi-a tăiat vorba domnul cu aparenţă de pensionar, cu aerul că a găsit argumentul zdrobitor. Coada începuse să dezbată cazul. De ici şi acolo se auzea rostit, cu antipatie, numele meu. Casiera mi-a cerut banii. Am plătit. Privirile pe care le întâlneam în drumul spre ieşire erau pline de dezgust. Eram un paria. Eram omul care l-a înjurat pe Eminescu. Omul care batjocoreşte valorile naţionale. Omul de la care se aşteaptă scuze publice la mormântul lui Eminescu, an de an. Omul care, nefiind român, conduce Institutul Cultural Român.
Sub diferite forme aud toate aceste lucruri de ani de zile. Sunt două teme: ofensa adusă lui Eminescu şi faptul că nu sunt român. Ultima oară am auzit că nu sunt român în Parlament, la Comisia de buget-finanţe, în ianuarie 2010, când argumentam că ICR-ul, sub conducerea actualei echipe, a adus importante servicii imaginii României în lume. De undeva din dreapta locului unde eram audiat, s-a auzit următoarea remarcă (în vacarmul din Comisie, mi-a fost imposibil să îmi dau seama cine a făcut-o): „Auzi cine vorbeşte de imaginea României! Cum îşi permite, tocmai el?!”. Aluzia era clară: cum îşi permite un neromân să vorbească de imaginea României? Când în toamna lui 2008 am cerut Consiliului Naţional al Audiovizualului să ia act de campania dusă de Antena 3 împotriva mea şi am invocat protecţia pe care oricare cetăţean român o poate pretinde legilor statului român, un membru al Consiliului a replicat la cererea mea (citez din memorie): „Cum îndrăzneşte un neromân să ceară protecţie statului român?”.
Nu am să mă înjosesc demonstrându-mi aici românitatea. Sunt român. Dar nu asta este în chestiune. Acest mod de a vedea cetăţenia, care consideră că numai etnicii români au dreptul să fie protejaţi de legile statului român (ca şi când statul român ar fi un stat etnic), este prea revoltător ca să fie tratat rapid în acest articol. Aş adăuga doar observaţia că NIMENI, nici din presă, nici din partide, nici din societatea civilă, nu a reacţionat la acest mod de a trata un cetăţean român. Pesemne că ura faţă de persoana mea se lipeşte imediat de orice acuzaţie mi se aduce, cu condiţia să mă pună într-o lumină proastă, orice fel de lumină proastă: chiar dacă acuzaţia e aberantă, dacă mi se aduce mie, este binevenită.
Vreau însă să spun câteva cuvinte despre tema „Patapievici - detractorul lui Eminescu”.
Am publicat în 2002 un articol care conţinea următoarele fraze: „Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema ş…ţ, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa «eşti învechit ». Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este «învechit» - adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu módele.” („Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”, Flacăra, nr. 1-2, 2002, p. 86). Sensul acestui pasaj este limpede oricărei inteligenţe normale: el conţine o condamnare NU a lui Eminescu, ci a celor care, din motive „progresiste” (adică oportuniste) se dezic de modelul său cultural.»
Nota antologatorului : Se pot critica chiar vehement anumite opinii și acțiuni ale dlui H. R. Patapievici, dar ar fi necesar să fie citit cu atenție, să înceteze răstălmăcirile, dezonorante pentru inteligența autorilor, și, mai ales, evident manipulatoare. Sensul frazei de mai sus este, desigur, acela, limpede, pe care îl reformulează autorul ei. Pentru adevăratele sale «păcate» culturale, HRP, mai poate fi judecat, criticat, adică, public, fiindcă mai există urme de presă liberă, nesubordonată unora sau altora. Dan Culcer
«Acest sens limpid, combinat însă cu o tenace ură personală faţă de mine (consecinţă, pesemne, a temei „Patapievici nu este român”), a generat următoarea răstălmăcire, datorată lui Viorel Patrichi:
„Iată ce scria domnul Patapievici în Flacăra lui Arion în 2003 şsicţ: «Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană» şsicţ. Nu este de mirare că în manualele de gimnaziu au rămas doar poeziile «Lacul» şi «Freamăt de codru». L-au ascultat autorii de manuale şpe Patapievici; nota meaţ, aşa cum asculta A. Toma de Silviu Brucan.” („Masca lui Ianus şi mentalitatea «second hand»”, Rost, nr. 24, februarie 2005).
Evident, cum poate compara oricine, citatul pe care Viorel Patrichi mi-l atribuie nu are nicio legătură cu ceea ce scrisesem eu. Dar, ce contează! Pseudo-citatul din mine (via Patrichi) a fost preluat de Antena 3 (şi popularizat în mase), a fost preluat de bloggeri (şi popularizat în blogosferă), a fost preluat de infatigabilul patriot din Canada Corneliu Florea, care a dedicat şi o carte chestiunii atitudinii mele faţă de Eminescu etc. Mi s-a confecţionat imaginea unui duşman neromân a lui Eminescu, care s-a lipit de mine într-atât, încât nu mai pot ieşi în lume fără să fiu tras la răspundere pentru atitudinea mea faţă de Eminescu.
Aici sunt de spus trei lucruri.
(1) A gândi despre Eminescu orice nu poate constitui un delict: patriotismul nu se judecă în funcţie de atitudinea faţă de un scriitor român, oricare ar fi acela.
(2) Popularitatea urii faţă de Patapievici ca detractor al lui Eminescu trădează o bine camuflată xenofobie naţionalistă: de oriunde ar veni, particulari ori oficiali, manifestarea acestei atitudini este la fel de gravă, iar tăcerea asupra ei înseamnă consimţământ şi aprobare.
(3) După ce punctele (1) şi (2) au fost susţinute, numai după aceea, rămâne imbecilitatea de lectură a lui Viorel Patrichi, de la care a plecat totul. Am pus la punct această răstălmăcire în două rânduri, în „Idei în Dialog” (2006) şi în „Evenimentul zilei” (2008). Zadarnic. Presa, când se referă la atitudinea mea faţă de Eminescu, continuă să îl citeze pe Viorel Patrichi. Lipsă de profesionalism? Nu. Ură. Ură pură. Şi lipsă totală de scrupule.»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu