Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu. Insecuritatea Securităţii Naţionale (6)

January 6th, 2010 · Comentati (1 comentariu)

Insecuritatea Securităţii Naţionale (6)
Episoadele 1, 2, 3, 4 şi 5
3. Ameninţări contemporane

3.1. România – Ţară ocupată pentru ofiţerii S.R.I.

În schimb, despre cadrele Serviciilor Secrete româneşti nu se poate vorbi şi scrie decît în negru: satanizarea lor are, evident, scopul descurajării ofiţerilor şi a civililor care intenţionează să se angajeze acolo şi, în consecinţă, al diminuării funcţionalităţii acestor Servicii.
Nu este de mirare că, aşa cum am afirmat în studiul publicat în volumul Congresului de Sociologie din 14-16 decembrie 2000, după permanenta şi agresiva campanie mediatică dusă împotriva lor, ofiţerii români de informaţii (din S.R.I., M.Ap.N., M.I. etc.) trăiesc în propria lor Ţară ca într-o Ţară ocupată. În acest sens, aserţiunea avea să fie confirmată, oficial, chiar de către deputatul Ion Stan, preşedintele Comisiei comune parlamentare de control al S.R.I., care a recunoscut că, „în prezent, nu se asigură nici un fel de protecţie pentru ofiţerul de informaţii“61 (subl. ns. – V.I.Z.). Deci, în propria sa Ţară, ofiţerul român de informaţii, deşi este militar, nu este protejat nici de lege şi, ca atare, nici de directorul S.R.I., căci el însuşi nu are baza legală. Iar Legea statutului ofiţerului de informaţii, care trebuia discutată şi aprobată în procedură de urgenţă inclusiv anul trecut (adică în 2001 – n.n., V.I.Z.), a fost amînată din nou, sine die – deşi de această lege depindeau multe, în primul rînd, redobîndirea încrederii ofiţerilor în ei înşişi şi în cei care-i conduc, şi, apoi, creşterea salariilor, cu implicaţiile pe care le-am relevat.
Dacă lucrătorilor de la salubritate li se plăteşte „spor de ruşine“, dacă judecătorii şi procurorii primesc „spor de şedinţă“ pentru că fac ceva pentru care sunt, deja, salarizaţi, dacă, tot ei, primesc „spor de praf“ pentru că se întîmplă să răstoarne, din greşeală, dosarele, prăfuite de cît nu umblaseră în ele, primesc „spor pentru cărţile profesionale cumpărate“ şi încă multe alte sporuri pentru a fi descurajaţi în a nu se lăsa mituiţi, atunci, în mod necesar, ofiţerilor din Serviciile Secrete trebuie să li se dea „spor pentru că sunt hingheriţi“, „spor pentru trageri cu armamentul în poligon“ – pentru că este stresant să te antrenezi să împuşti (în caz de necesitate) pe cineva, încălcîndu-i, astfel, „dreptul“ individului de comite infracţiuni grave –, „spor pentru trageri cu pixul în cei care ameninţă siguranţa naţională“ – pentru că există riscul ca cel pe care „l-a băgat în cerneală“ să afle şi să treacă la represalii etc., după cum a relevat presa de multe ori, de exemplu, în cazul căpitanului (rez.) Constantin Alexa.

Corolarul imploziei Serviciilor Secrete este explozia fenomenului corupţiei pe toate palierele socialului: de la cel mai umil slujbaş pînă la înalţii magistraţi şi funcţionari de stat – fireşte, inclusiv în interiorul Serviciilor Secrete, căci neputinţa asigurării protecţiei societăţii, în general, implică neputinţa realizării protecţiei interne, în special. Este corolarul, dar, evident, cauza principală este alta: şi anume, nu sărăcia populaţiei – cum se glosează frecvent –, ci sărăcirea, pauperizarea ei deliberată şi, îndeosebi, a anumitor categorii profesionale care o duseseră bine şi chiar foarte bine înainte de 1989 şi, deodată, după începerea devalorizării artificiale şi programate a leului, au devenit din ce în ce mai sărăcite, după ce se învăţaseră cu binele. Această devalorizare planificată cu „20 de lei pe zi“ – pe care, în studiul Ubicuitatea războiului axiologic62, publicat în decembrie 2000, o denunţasem, în mod expres, ca fiind „devalorizarea continuă şi artificială a leului în raport cu dolarul“, o „agresiune practicată consecvent“ – a fost, culmea ipocriziei, dezavuată, ulterior, de aceiaşi brokeri sibieni care o „aranjaseră“ pînă acum: „Se confirmă, astfel, prognozele privind o mai mare libertate a pieţei, în sensul părăsirii scenariului de «plus 20 de lei/zi», al ultimilor ani şi înregistrării unor fluctuaţii reale. Chiar F.M.I. a recomandat, de curînd, ca, din 2002, fluctuaţiile pieţei valutare să nu mai fie  «regizate», ca pînă acum“63, pentru că se încalcă principiile economiei de piaţă. Curios este faptul că această regizare a fost, totuşi, acceptată, tacit, chiar de F.M.I., timp de 12 ani, şi continuă să o accepte – în stand by –, pentru că respectivii brokeri, acum, doar au mărit variaţiile devalorizării, ca să îi dea o glazură de „joc al pieţei“, dar nu au încetat regizarea. Evident, devalorizarea economiei naţionale prin devalorizarea leului în funcţie de cursul leu/dolar (sau, mai recent, de euro) este cea mai penetrantă, mai eficientă şi mai „morală“ formă de război economic64, fiindcă este făcută cu acceptul victimei. Oricum, este îmbucurător faptul că, după mai multe alegaţii contra F.M.I.-ului, făcute în publicaţiile româneşti oneste, unele ziare au început să aibă şi ele curaj şi să etaleze titluri ca acesta din Naţional: „Memorandumul F.M.I., sau cum se programează sărăcia în România“65. Ba, Horia Alexandrescu, directorul ziarului Independent – caracterizat de unii publicişti drept cel mai obedient ziarist  –, a şi-a permis îndrăzneala să scrie un editorial cu titlul „F.M.I., măcar un pic, ciocu’ mic!“ Trebuie să admiteţi că, pe vremea lui Victor Ciorbea la braţ cu Karen Fogg (acuzată, ulterior, de presa din Turcia, de spionaj!), Horia Alexandrescu nu ar fi scris aşa ceva.
Pe lîngă faptul că sărăcia populaţiei a devenit un lait-motiv al presei de toate culorile, atestarea ştiinţifică a involuţiei calităţii vieţii şi, în mod expres, a sărăcirii continue şi programate a populaţiei a făcut-o, în studiile sale, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, care e departe de orice părtinire politică – spre deosebire de Institutul Naţional de Statistică, suspectat, din start, de partizanat oficial, guvernamental; aşadar, partinic. Iar în categoria sociologică de populaţie sunt incluse şi categoriile sociale care ocupă o poziţie meritocratică, deci care cer de la societate o recunoaştere efectivă a calităţilor lor profesionale şi politice. Or, involuţia statutului lor, marcată de incapacitatea lor pecuniară de a realiza un consum prin care să-şi poată reproduce forţa de muncă a lor şi a familiilor lor – ca să nu mai vorbim de „consumul de prestigiu“, care ar fi un lux de-a dreptul sfidător în ochii nenumăraţilor dezmoşteniţi ai tranziţiei, adică în ochii a două treimi din populaţia sărăcită a României –, este resimţită de aceste categorii sociale ca o puternică frustrare. Această decădere a statutului lor socio-profesional, prin degradarea de la o chenzină la alta a salariului lor, le face victime potenţiale ale mituirii. Iar această potenţialitate devine efectivă cînd se insinuează un corupător, căruia, fiind plin de banii pe care i-a cîştigat în mod ilicit, îi e uşor să arunce cu ei, pentru a-l corupe, în faţa unui înalt funcţionar (chiar demnitar) cu un salariu de mizerie (sau, oricum, insuficient pentru statutul social pe care îl deţine). Aşadar, izvorul corupţiei nu se află în ceea ce ignoranţii sau cosmopoliţii (numiţi acum mondialişti) numesc „balcanismul“ sau „bizantinismul“ românilor – sau, cum spun unii condeieri, că asta-i situaţia „la români“. Acest „la români“ are semnificaţia de caracteristică funciară, care ţine de trăsăturile neamului nostru, adică are sensul exclusiv de „numai la români şi nu la alţii“; ceea ce este mult mai grav sub aspect axiologic, deoarece semnifică o devalorizare de esenţă, vizând trăsăturile definitorii ale poporului român şi nu doar una conjuncturală, ce ţine de perioada fanariotă, de exemplu, sau alta similară, cum este actuala etapă, cînd ne aflăm sub ocupaţia „Tranziţiei“ postdecembriste.

3.2. Corupţia periclitează Securitatea Naţională

Corupţia s-a manifestat copios şi la alte popoare, mai „civilizate“: în Japonia, în urmă cu vreo două decenii, o companie aviatică americană fusese acuzată că i-a corupt pe unii membri ai cabinetului nipon pentru ca aceştia să-i promoveze interesele, iar, nu cu mult timp în urmă, un premier a trebuit să demisioneze pe motive de corupţie; acum cîţiva ani, belgianul Willy Claes – pe atunci secretar general al N.A.T.O. – a fost demis din cauza unui caz de luare de mită, legat de achiziţionarea elicopterului italian Agusta66; în Franţa, cazul ministrului de Externe Roland Dumas a ţinut prima pagină a ziarelor în vara lui 2000 pentru corupţie şi adulter, după ce, în 1999, se vorbise de implicarea chiar a răposatului curvar François Mitterrand în faimosul caz de corupţie cu firma petrolieră ELF67 – ca să nu mai vorbim de fiica lui, făcută cu amanta mai statornică68, sau de fiul său, Jean-Christophe Mitterrand, arestat pentru că era „bănuit, între altele, de trafic de arme şi spălare de bani“69. În toamna lui 2000, inclusiv lui Jean Chirac i s-a făcut reclamă tot pe tema corupţiei. La fel lui Edith Cresson, fostă prim-ministru al Franţei, fostă mare la Consiliul Europei şi, asemenea acestora, multor altora. Ca să nu mai amintim de Italia, care este patria mafiei, şi de S.U.A., care sunt patria adoptivă, după cum relevă, pe baza inclusiv a altor lucrări de referinţă în materie, cartea lui Balsamo & Carpozi-jr., MAFIA S.a. Istoria secretă a crimei organizate din America70. În acest sens, se poate spune că preşedinţia cîştigată de John F. Kennedy reprezintă derivata a doua a contrabandei cu alcool şi cu ţigări făcute de tatăl său, printr-o foarte profitabilă colaborare cu mafioţii internaţionali: prima derivată fiind uriaşa avere strînsă din contrabandă, în etapa prohibiţiei, iar a doua alegerile furate pentru a-l scoate preşedinte al S.U.A. pe J. F. Kennedy71, în detrimentul lui Richard Nixon. Scandalul provocat de arestarea lui Vladimiro Montesinos72, fostul şef al Serviciului Secret peruan, şi corupţia întregii clase politice argentiniene, denunţată vehement atît de conflictele stradale violente, cît şi de Carlos Gabetta73, o dată cu falimentul Argentinei, sunt doar două exemple dintre cele mai recente ale fenomenului existent în toate Ţările, în diverse proporţii, dar inclusiv la cele mai înalte nivele ale socialului şi politicului.
Aşadar, cel puţin contrabandă cu alcool şi cu ţigări s-a făcut şi la case mai mari şi nu doar „la români“.

3.3. Escaladarea corupţiei în Epoca Tranziţiei
E-adevărat, în revista Historia (nr. 4/2002), a d-lui Ion Cristoiu, este scris cu litere de-o şchioapă „Corupţia la români“. Dar, toată această retrospectivă istorică – deşi exactă şi binevenită, căci corectează unele tabu-uri, care, realmente, se cer demitizate, precum adevărul despre falsitatea legendei lui Iuliu Maniu – este irelevantă comparativ cu toate celelalte state, după cum am precizat mai înainte. Escaladarea corupţiei în Epoca de Ocupaţie a Tranziţiei are alte explicaţii şi nu tradiţia istorică a românilor, cum greşit reiese din dosarul întocmit, în pripă, de revista Historia.
Nu, categoric, motorul corupţiei îl reprezintă sărăcirea deliberată a României prin aşa-zisa „Reformă“ insinuată sub formă de privatizare, programată din exterior şi implementată cu ajutorul cozilor de topor din interior, realizată inclusiv prin războiul axiologic; în al doilea rînd, escaladarea corupţiei este dată de promovarea clientelară. Sărăcirea deliberată prin „privatizarea“ – adică jefuirea – Ţării în toată etapa de tranziţie a dus la coruperea facilă a multor indivizi cu funcţii importante în instituţiile Statului, iar promovarea clientelară a dus la corupţia instituţionalizată şi la criminalitatea organizată. Acum, mulţi oameni politici vorbesc cu dezinvoltură de faptul că, în această etapă a tranziţiei, corupţia a cuprins inclusiv principalele instituţii ale Statului. Sunt tot mai frecvente, în presă, titluri ca acesta: „Generalul de brigadă Aurel Neagu, inspector şef al I.G.P.T., detonează o bombă: «Poliţia de Frontieră S.r.l.» este coruptă în proporţie de 95 la sută“74. Ulterior, ruşinea de la Vama Borş a dus la titluri ca alarmante: „Disperarea lui Ioan Rus / Poliţişti din Ţările U.E. au venit în România sub acoperire şi au dat cîte o mie de mărci şpagă la graniţă pentru a trece maşini cu numere false, motiv pentru care ministrul de Interne susţine că nici o Ţară a Uniunii «nu ne mai crede»“75. De fapt, alarma este, esenţial, falsă, căci, încă din vremurile biblice vameşul a reprezentat tipul clasic de individ corupt; şi, deci, fenomenul se poate constata în toate Ţările. Dar, acum, adică după decembrie 1989, şi Vama devenise, în România, un veritabil S.r.l., dînd exemplu altor instituţii de stat, în primul rînd Poliţiei, ai cărei angajaţi se foloseau de logistica şi organizarea statului în interes personal, făcînd, printr-un deplin abuz de putere, „parteneriat“ cu infractorii. Dar cu consecinţe periculoase pentru Securitatea Naţională: penetrarea frontierei noastre, transformînd România într-o placă turnantă a terorismului transnaţional, materializat în tranzitul ilegal de valută, de imigranţi, de droguri, mărfuri de contrabandă, arme, prostituate etc. Dar, cam în aceiaşi termeni se exprimase şi Suddeutsche Zeitung: „Mexic. Procuratura Generală a anunţat o «reorganizare radicală» a poliţiei mexicane, după ce Biserica a acuzat forţele de poliţie de corupţie, trafic de droguri şi abuz de putere. Vor fi stopate acţiunile ilegale ale «unităţilor speciale», va fi desfiinţată conducerea supremă a trupelor de intervenţie şi vor fi concediaţi cinci directori ai departamentului“76. Deci, şi la noi ca în Mexic; mai puţin faptul că, la noi, pe de o parte, Biserica Ortodoxă Română a luat atitudine mai fermă doar faţă de problema homosexualilor, şi, pe de altă parte, în Poliţie se fac doar rotiri de cadre, iar, concedieri nu se fac decît la nivelul subofiţerilor.
De fapt, pentru cei avizaţi şi pentru cei care citesc mai cu atenţie presa, incontinenta demagogie politică, în varianta postdecembristă, privind lupta contra corupţiei a fost dezvăluită, încă o dată, atunci cînd guvernul Năstase l-a numit la conducerea Vămii pe Gheorghe Dinu, denumit, în mediile respective, şi chiar în presă, Dinu „Vamă“ – evident, nu pentru că apăra Vama, ci, dimpotrivă, pentru că o „vămuia“ în interes personal. Între timp, acesta a ajuns să fie dator la stat cu „două miliarde de lei“77, iar controalele au fost la fel de ineficiente în privinţa lui, precum şi în cazul celor din nucleul dur al corupţiei.

Apoi, un alt titlu incendiar: „Cutremur la Palatul de Justiţie / Magistraţii arestaţi pentru corupţie s-au aflat în slujba infractorilor Nahor şi Geamănu“78. Cît despre mirarea şi indignarea exprimate de Dragoş Dumitriu în editorialul „«Ramificaţiile mafiei siciliene» – nişte nimicuri pe lîngă clica din România“79, acestea nu relevă decît faptul că ziaristul se opreşte la un aspect cu totul parţial şi de conjunctură. Căci, dacă ar fi citit istoria papilor (cazul Borgia fiind, totuşi, notoriu), ar fi constatat – poate, la fel de siderat – că ea nu reprezintă nimic altceva decît istoria in nuce a criminalităţii politico-economice organizate la nivelul statului papal. După cum faimoasa carte a lui David Yallop, În numele Domnului. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan-Paul I80, nu constituie decît un fragment din istoria criminalităţii organizate transfrontalier, cu conexiuni francmasonice, financiar-bancare, politice, mafiote etc., etc. – adică una din formele incipiente şi absconse ale actualei globalizări, atît de teoretizate acum. Chiar unii preoţi de la Vatican, exasperaţi – acum, mai mult decît cei de pe vremea vînzării indulgenţelor, precum fusese şi Martin Luther – de corupţia împămîntenită tradiţional în Vatican, s-au reunit în grupul numit de ei înşişi „I Millenari“ şi au scris cartea „Secretele Vaticanului“81, în care denunţă corupţia contemporană – dar cu tradiţii seculare – din „Sfântul Scaun“; lucrarea a fost, recent, publicată în limba română de editura Allfa: citiţi-o şi daţi-o mai departe!
În comparaţie cu ce-i în Occident, situaţia din România nu reprezintă decît etapa „acumulării primitive a capitalului“. E-adevărat, în forma ei accelerată, din nevoia de „ardere a etapelor“, pentru a-i ajunge din urmă pe cei „civilizaţi“, pentru a ne integra, a ne europeniza şi a ne mondializa.
Evident, aceste titluri, ca şi celelalte din studiul de faţă, sunt doar exemplificative, nu exhaustive. Căci ele sunt nenumărate, presa fiind o veritabilă arhivă publică, pe lîngă acelea propriu-zise ale Poliţiei, Parchetelor, Judecătoriilor şi Tribunalelor, puse sub semnul „secretului de serviciu“ (!) din motive de autoprotecţie; adică de protecţie a muşamalizărilor.
Or, coruperea persoanelor importante din principalele instituţii de stat – deci, corupţia politică – este forma cea mai eficientă de cucerire a respectivului stat – această idee fiind unul dintre principiile polemologice expuse de Sun Tzî. Iar respectiva afirmaţie este demonstrată, în Istoria contemporană, de realitatea din republicile bananiere, situaţie în care a ajuns şi România. Această axiomă politologică şi polemologică a ajuns un adevăr atît de comun încît pînă şi nişte ziariste anonime, de la ziarul Ultima oră, îl citează ca pe o premisă a raţionamentelor lor: „…Cel mai eficient procedeu, utilizat de o putere străină, pentru a-i impune poporului român să acţioneze împotriva intereselor sale, este acela de a-i corupe liderii“82.

NOTE
61) Ion Stan, în Independent, nr. 133, 28 aug. 2001, pag. 11.
62) Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după zece ani de tranziţie. Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 898-899; idem, în Naţiunea, de la nr. 93(559), 18-24 aprilie 2001, pînă la nr. 99(565), 30 mai-5 iunie 2001, pag. 3.
63) V. B., „După ce F.M.I. a recomandat ca din 2002 fluctuaţiile pieţei valutare să nu mai fie «regizate», la Bursa din Sibiu / Dolarul pierde din valoare la sfîrşit de an“, în Cotidianul, nr. 296(3154), 17 decembrie 2001, pag. 7.
64) Philippe Labarde, Bernard Maris, Doamne, ce frumos e războiul economic. Editura Antet, 2000.
65) Liana Simion, „Memorandumul F.M.I., sau cum se programează sărăcia în România“, în Naţional, nr. 1435, 29 ianuarie 2002, pag. 1 şi 3.
66) Dumitru Tinu, „Hoţia – la secret“, în Adevărul, nr. 3338, 9 martie 2001, pag. 1.
67) Gabriela Anghel, „Declaraţie-bombă în «Afacerea Elf»“, în România liberă, nr. 3393, 19 mai 2001, pag. 3 – prelucrare a materialelor apărute în Le Figaro şi Le Parisien din 18 mai 2001.
68) Vezi şi: Patrick Girard, Don Juanii care ne conduc. Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pag. 63-88.
69) Andrei Sotnik, „Şi dacă pista angoleză ducea în Caucaz?“, în Courrier International, 11-17 ianuarie 2001, pag. 8.
70) William Balsamo, George Carpozi-jr., MAFIA S.A. Istoria secretă a crimei organizate din America. Editura Allfa, Bucureşti, 2001. Vezi şi: Giorgio Vergulini, Istoria Mafiei. Editura Enmar, Bucureşti, 1998.
71) Vezi Seymour M. Hersh, Subteranele unui mit: KENNEDY. Editura Elit, 2000.
72) Viorel Patrichi, „C.I.A. l-a mituit pe Montesinos cu un milion de dolari pe an“, în Independent, nr. 112, 4 august 2001, pag. 5.
73) Carlos Gabetta, „Naufragiul «Modelului F.M.I.» / Criză totală în Argentina“, în Le Monde Diplomatique, ianuarie 2002, pag. 3; publicat şi de: Curierul naţional, nr. 3297, 5-6 ianuarie 2002, pag. 8; România Mare, nr. 600, 11 ianuarie 2002, pag. 16.
74) Eugen Ciufu, „Generalul de brigadă Aurel Neagu, inspector şef al IGPT, detonează o bombă: «Poliţia de Frontieră S.r.l.» este coruptă în proporţie de 95 la sută“, în Azi, nr. 2478, 23 februarie 2001, pag. 3.
75) Cătălin Dumitru, „Aderarea capătă accente dramatice / Ministrul Rus crede că integrarea României e într-o situaţie «disperat㻓, în Curentul, nr. 102(1074), 5-6 mai 2001, pag. 1 şi 2. Vezi şi: M.I., „Parlamentul este interesat de cazul de corupţie din Vama Borş“, în Azi, nr. 2538, 9 mai 2001, pag. 4.
76) A.F.P., la rubrica „Pe scurt“, în Suddeutsche Zeitung, nr. 120, 27 mai 1994, pag. 10.
77) Iustina Petre, „Dinu «Vamă» datorează statului două miliarde de lei“, în Atac la persoană, nr. 15(232), 15 aprilie 2002, pag. 3.
78) Violeta Fotache, Gabriela Ştefan, „Cutremur la Palatul de Justiţie / Magistraţii arestaţi pentru corupţie s-au aflat în slujba infractorilor Nahor şi Geamănu / Acest dosar a fost ignorat de ex-ministrul Valeriu Stoica, precum şi de fostul şef al Secţiei Anticorupţie, Ovidiu Buduşan“, în Adevărul, nr. 3388, 9 mai 2001, pag. 1 şi 12; Mircea Maer, „Cutremur în justiţia română / Magistraţii dezvăluie abuzurile lui Marian Voicu Co “, în Ziua, nr. 2096, 10 mai 2001, pag. 4.
79) Dragoş Dumitriu, „«Ramificaţiile mafiei siciliene» – nişte nimicuri pe lîngă clica din România“, în Ancheta, nr. 4(29), 4-10 februarie 2002, pag. 2.
80) David Yallop, ÎN NUMELE DOMNULUI. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan-Paul I. Editura ALL, Bucureşti, 1997. Vezi şi Richard Hammer, Filiera Vaticanului, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993.
81) I Millenari, Secretele Vaticanului. Editura Allfa, 2001.
82) Ramona Vlad, Almona Tilea, „«Ţigareta 2» – operaţiune specială transformată în contrabandă – opera preşedintelui României“, în Ultima oră, nr. 541, 4 decembrie 2000, pag. 5.
(Continuare în episodul următor)
Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu
(4 votes, average: 5.00 out of 5)
 Loading ...




Tags: Coruptie · Opinii · Politica/Servicii secrete

1 response so far ↓
• 1 Eufrosin // Jan 8, 2010 at 9:05 pm 
Articolul pare sa fi fost scris in 2002. Intre timp, multe s-au schimbat in statului ofiterilor de informatii in sensul protejarii lor in fata legii. Practic, un ofiter SRI, nu poate fi arestat in Romania de azi.
Nu neaga nimeni aasaltul deliberat asupra institutiei, dar totusi, cum a fost posibil marele jaf national deplans de catre Dl. Col. Zarnescu, daca macar 10% din ofiterii SRi si-ar fi facut datoria cu care au fost investiti? Iar daca anchetele lor erau blocate in mod deliberat de sefi, cum se face ca nimeni nu a luat lucrurile in propriile maini (lasand la o parte basmele cu “octogonul”), pentru a neutraliza amenintarile?
Intre timp, institutia a ajuns sa ii apere pe marii jefuitori ai Romaniei (vedeti articolul despre afacerile evreiesti), de catre cei care denunta situatia, riscand sa le strice ghesefturile.
SRI a ajuns sa fie de-a dreptul tiganizat printr-o practica foarte laxa a angajarilor, astfel incat multi dintre ofiterii sai mai noi, au figuri, maniere si comportament de interlopi. Ar fi foarte benefic si relevant pentru institutie, ca testuri anti-drog sa fie administrate in mod inopinat angajatilor sai.
Tot acesti ofiteri mai nou angajati si mai “bronzati”, sunt si cei care dau un nume rau intregii institutii, ocupandu-se cu lucruri dezonorabile in extrem, impotriva cetatenilor romani.
Pentru a redresa lucrurile acum, este nevoie de vointa politica, caci vremea reformei din interior, a trecut demult. Acum, unde-s politicienii care nu au nimic la dosar care sa poata fi ffolosit impotriva lor?