Carmen MUŞAT. Oportunism pentru eternitate

Vladimir Ilici Tismăneanu vrea să blocheze acțiunea juridică în cercetarea vinovaților de crimele comuniste. Probabil. Sau nu mai are slujba confortabilă la amerloci și se trage la vatră, ca Michael Shafir și alți colaboratori ai României libere. Dan C.

Oportunism pentru eternitate
Dulcea pasăre a anticomunismului cu brevet
Autor: Carmen MUŞAT
Oportunism pentru eternitate
Am publicat, săptămîna trecută (11 februarie), un Apel la susţinerea publică a lui Marius Oprea, adresat primului ministru Emil Boc, semnat de un mare număr de personalităţi publice. Pe site-ul revistei noastre am postat, pe măsură ce le-am primit, textele de susţinere venite din partea unor istorici de renume ai comunismului, precum Stéphane Courtois şi Catherine Durandin, dar şi intervenţia doamnei Doina Cornea în sprijinul menţinerii lui Marius Oprea în funcţia de preşedinte al IICCMER. Cu două săptămîni în urmă am semnat eu însămi un editorial în care, după un scurt istoric al instituţiei conduse de Marius Oprea, pledam pentru necesitatea continuităţii actualei echipe de conducere de la IICCMER. În acelaşi număr, apărut în 4 februarie a.c., publicam scrisoarea deschisă a Hertei Müller, semnalul de alarmă tras de angajaţii IICCR şi punctul de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

Toate aceste texte, precum şi cele apărute ulterior, semnate de Mircea Vasilescu (în Dilema veche din 11 februarie) sau de Laszlo Tokes, pledează, cu calm şi argumente de ordin profesional, pentru normalitate şi profesionalism, într-o ţară în care, se pare, obsesia numirilor pe criterii politice a atins apogeul. Dacă veţi (re)citi aceste intervenţii (disponibile pe site-ul Observatorului cultural) veţi vedea că nicăieri – subliniez nicăieri – nu se face vreo referire injurioasă la adresa lui Vladimir Tismăneanu. Cu excepţia doamnei Doina Cornea, care îi cere dlui Tismăneanu să îl sprijine pe Marius Oprea şi să se solidarizeze cu cei din Institut, nimeni nu-i pomeneşte măcar numele, necum să insinueze „sinistre cabale“ instrumentate de domnia sa sau să-i conteste meritele ştiinţifice (atîtea cîte sînt).
Cu atît mai năucitoare este reacţia dlui Tismăneanu din 14 februarie, postată pe blogul său.

Pe un ton plin de indignare, Vladimir Tismăneanu se plînge că „oameni pe care îi respect au intrat într-un joc în care calomnia, insinuarea şi insulta brutală se intersectează cu mania persecuţiei dusă la extrem. Unii au compus, alţii au semnat tot felul de texte fără a le trece o secundă prin minte să mă întrebe şi pe mine ce cred“. Înţeleg, din această afirmaţie, fie că dl Tismăneanu se simte bine în postura de victimă – pe care şi-o asumă cu voluptate, fie că pentru orice apeluri adresate primului ministru cu privire la numirea preşedintelui IICCMER este imperios necesar să cerem părerea unicei autorităţi (autoproclamate) în materie de investigare şi condamnare a comunismului. Domnul Tismăneanu are despre sine însuşi o imagine supradimensionată. „Ca om de ştiinţă care s-a ocupat de comunism vreme de trei decenii, cu publicaţii recunoscute în comunitatea epistemică internaţională“ (am citat din autoportretul pe care şi-l face autorul pe blog), dl Tismăneanu e convins că are dreptul să deţină funcţia de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al noului IICCMER.

Domnia sa declară chiar că, în vederea atingerii acestui nobil scop, a încercat supraomenescul, negînd categoric orice intenţie de a deţine o funcţie, horribile dictu, onorifică. Nu, dl Tismăneanu nu doreşte decît să prezideze Consiliul Ştiinţific, ceea ce, în viziunea sa înseamnă muncă – adică „scrieri de cărţi recunoscute internaţional, editare de volume, elaborarea de propuneri, organizarea de conferinţe, conceperea de programe educative, integrarea în programele doctorale internaţionale cu care ai de-acum relaţii demonstrate, contacte cu marile universităţi“, totul pro bono.
Mărturisesc că altruismul domnului Tismăneanu este înduioşător, singura întrebare pe care mi-o pun e de ce are nevoie o somitate ştiinţifică de talia sa de o funcţie, fie ea şi pro bono, pentru a-şi oferi bunele servicii? Dacă singurul scop vizat de Vladimir Tismăneanu şi prietenii săi de idei şi de valori este de a scoate la lumină adevărul despre regimul comunist, de ce au neapărată nevoie de funcţii într-un institut public? Tot de pe blogul dlui Tismăneanu aflăm că din acest Consiliu Ştiinţific ar trebui să facă parte „toţi membrii vechiului Consiliu IICCR şi o serie de noi membri (cercetători din Comisia Consultativă Prezidenţială, foşti membri ai Comisiei Prezidenţiale, alţi istorici, politologi, sociologi din România şi din străinătate)“. Greu de crezut că supradimensionarea Consiliului Ştiinţific cu toţi cei rămaşi „fără coledzi“ (ca urmare a expirării, la 31 decembrie 2009, a termenului de valabilitate a Comisiei prezidenţiale consultative pentru analiza dictaturii comuniste din România, cf. Deciziei nr. 5/15.03.2007) ar putea constitui o garanţie a „modernizării“ viziunii ştiinţifice asupra comunismului românesc şi a consecinţelor sale.

„Să discutăm idei, nu persoane, proiecte, nu fixaţii, valori, nu interese individuale“ scrie dl Tismăneanu, pe bună dreptate. Nici n-aş putea să nu fiu de acord cu asemenea deziderate limpezi şi necesare în contextul actual. Numai că, între retorica avîntată a anticomunismului profesat de dl Tismăneanu şi de colegii săi de idei şi de valori şi realitatea imediată a demersurilor lor – pe care le vedem acum abia, în toată „splendida“ lor meschinărie, există distanţa de netrecut dintre minciună şi adevăr. Pornind de la Adam Michnik, Cezar Gheorghe scria (în numărul nostru din 24 decembrie 2009) despre modul în care poţi minţi despre tine însuţi spunînd adevărul despre un regim politic sau despre nişte personaje istorice.

Prin intervenţiile sale publice – pe blog sau în presa scrisă –, dl Tismăneanu se consideră îndreptăţit să orienteze, să prezideze, să decidă. „Am dreptul, spune domnia sa, să fiu implicat (pro bono) în orientarea intelectuală şi metodologică a unui asemenea demers“. Am dreptul, adică, EU şi numai EU şi prietenii mei de idei şi de valori. Nici unul dintre cei ce nu fac parte din cercul strîmt al acestor deţinători ai adevărului absolut nu pot deţine funcţii de conducere într-un institut ce îşi propune să investighezecrimele comunismului. Singurii în măsură să întreprindă această investigaţie sînt cei care recunosc autoritatea absolută a dlui Tismăneanu, ayatolahul en titre al anticomunismului, nu-i aşa? Discutăm idei dacă sînt ale noastre, vorbim despre proiecte dacă, în prealabil, au fost aprobate de noi, recunoaştem valori dacă şi numai dacă acestea corespund intereselor noastre. Pentru că Marius Oprea are propriile lui idei şi pentru că proiectele demarate de echipa IICCR nu sînt pe placul anticomuniştilor cu brevet, e nevoie ca aceştia să preia institutul şi să-l „regîndească strategic“ după chipul şi asemănarea lor. Aş vrea să-i reamintesc domnului Tismăneanu cuvintele lui Adam Michnik: „tot secolul XX ne-a învăţat şi neîncrederea faţă de cei care se declară deţinătorii adevărului absolut; care fac din ei – sau din partidul lor – proprietari ai adevărului. […] Pe cei care dispreţuiesc adevărul şi pe cei care îl supun îi recunoaştem după limbă.“

Da, domnule Tismăneanu, am de multe ori impresia, citindu-vă textele, că există o falie dramatică între ceea ce spuneţi şi scrieţi şi ceea ce faceţi. Tocmai dumneavoastră, care aţi radiografiat sistematic utopia comunistă, nu vedeţi nimic anormal în preeminenţa criteriului apartenenţei politice, în detrimentul criteriului competenţei profesionale, atunci cînd vine vorba de ocuparea unor funcţii publice. Şi cînd spun lucrul acesta nu mă refer doar la cazul Marius Oprea – despre care spuneţi, fără umbră de îndoială, că „a fost numit politic de premierul Tăriceanu“, deşi ştiţi foarte bine că nu acesta e adevărul, că IICCR este un institut creat de Marius Oprea, la cererea sa. M-aş fi aşteptat să protestaţi împotriva politizării accelerate a vieţii publice, să trageţi un semnal de alarmă împotriva reîntoarcerii la practicile partidului unic, care condiţiona orice ascensiune profesională de înregimentarea în rîndurile sale.
Mistificaţi adevărul şi atunci cînd susţineţi – dumneavoastră şi emulii dvs – că IICCR a fost creat în replică la Comisia Prezidenţială, cînd simpla cronologie indică, de fapt, contrariul. Mă tem că, pentru un ego atît de mare, chiar şi un institut precum IICCMER e prea mic.

Pledînd pentru „un demers lipsit de sectarisme resentimentare şi ostil oricărui amatorism demagogic“ – dar poate fi acuzată activitatea de pînă acum a lui Marius Oprea şi a echipei sale de „sectarism resentimentar“ şi „amatorism demagogic“?! – dl Tismăneanu ne recomandă călduros eseul lui Mihail Neamţu „despre miza adevărată a cercetării memoriei regimului comunist“, postat pe blogul celui din urmă. Cum Mihail Neamţu nu este oricine, ci unul dintre „specialiştii“ căruia dl Tismăneanu ar vrea să-i încredinţeze conducerea departamentului „Memoria şi nostalgia comunismului“ (din cadrul noului IICCMER, cf. Stenogramei întîlnirii din 24 martie 2009, invocate de dl Tismăneanu pe blogul său), eseul său este o inestimabilă contribuţie la profesionalizarea demersului IICCMER.

Pe un ton doct, afişînd o superioritate afectată, Mihail Neamţu – licenţiat în filozofie şi în teologie ortodoxă – ne spune care este, în viziunea sa, sarcina unui adevărat cărturar umanist, viitor angajat al IICCMER: „să povesteşti în mod convingător chipul durerilor, al iluziilor, al decepţiilor, al erorilor, dar şi al fericirilor insulare sau al entuziasmelor reprimate în timpul dictaturii“. Recunosc că nu m-aş fi gîndit că aici trebuie căutată adevărata miză a cercetării anticomuniste. Eu credeam că asta e sarcina scriitorilor, nu a istoricilor. I-aş recomanda lui Mihail Neamţu să citească extraordinarul roman al lui Gheorghe Crăciun, Pupa russa, care nu a avut nevoie – pentru a povesti în chip convingător... – să fie angajat al vreunui institut public. Tot Mihail Neamţu, după ce ne informează că muza Clio e „reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mînă“, depune eforturi considerabile să ne convingă de faptul că „în comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume“ – probabil că principala vină a lui Marius Oprea este de a se fi încăpăţînat să investigheze crimele comunismului, şi nu glumele din acea epocă. Dar, probabil că va avea grijă Mihail Neamţu să cerceteze dimensiunea nostalgică a comunismului românesc. Date fiind calificările sale înalte, ar trebui, probabil, să trecem cu vederea unele scăpări de condei din eseul care îngînă, punct cu punct, ideile enunţate de Vladimir Tismăneanu pe blogul său. Nu ştiu dacă i se poate cere unui expert în teologie ortodoxă să ştie ceva despre istoria şi literatura română, dar îi atrag respectuos atenţia specialistului că o afirmaţie de genul „în particular, comunismul românesc a prilejuit pe lîngă naşterea sinistrelor lagăre de muncă ale Deltei Dunării şi contra-reacţia timidă a unor poeţi simbolişti sau onirici (de la Gellu Naum pînă la Leonid Dimov)“ e de natură să-i scandalizeze deopotrivă pe istorici şi pe criticii şi istoricii literari. Nu de alta, dar simbolismul îşi epuizase proiectul estetic cu mult înainte de instaurarea comunismului şi, în plus, nu s-a aflat niciodată în relaţie de sinonimie cu onirismul (instituită ad hoc de Mihail Neamţu), Gellu Naum nu e nici simbolist, nici oniric, iar lagăre de muncă sinistre nu au apărut, în timpul regimului comunist, doar în Delta Dunării.

Un astfel de demers, bombastic şi caraghios, în fond, prin discrepanţa dintre pretenţii şi rezultate, este el însuşi o mostră de „amatorism demagogic“ şi e amuzant că dl Tismăneanu îl propune ca etalon de profesionalism. Scîrbit şi revoltat de limbajul folosit de Marius Oprea într-un interviu din Academia Caţavencu – dar ignorînd cu bună ştiinţă un alt interviu, în registru serios, pe care Marius Oprea l-a dat ziarului Adevărul din 22 ianuarie 2010 –, dl Tismăneanu nu pare deranjat de modul în care se exprimă Mihail Neamţu la adresa lui Marius Oprea: formulări precum „scrîşnitul din dinţi şi spumele la gură“, „tunelul strîmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde“ transcriu, de fapt, un dispreţ absolut la adresa unui om care şi-a pus întreaga energie în slujba condamnării responsabililor concreţi ai represiunii comuniste. „Ce fel de ţară e aceea unde istoria comunismului e dată pe mîna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii?“ se întreabă retoric Mihail Neamţu, uitînd (sau poate neştiind, ce să-i faci) că arheologia este o parte integrantă a istoriei, pe care numai un semidoct o poate desconsidera. În logica lui Mihail Neamţu, cei care au dezgropat victimele de la Katyn s-au făcut vinovaţi de ignorarea „disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente“ şi au redus istoria la „un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie“.

E de la sine înţeles că pentru aceşti domni, cercetători ai comunismului abstract, un institut de investigare a crimelor comunismului nu trebuie să se transforme în ceea ce Mihail Neamţu numeşte „un centru de medicină legală“. Nu, comunismul trebuie condamnat din bibliotecă, nu de la faţa locului. Gropile comune, călăii, vinovaţii nu există decît pe hîrtie. Un adevărat cărturar umanist nu are nevoie de numele victimelor şi ale călăilor, ci doar de „filme sau documentare profesioniste în limba engleză“ (neapărat în limba engleză, franceza nu se pune!). Mihail Neamţu e nemulţumit – şi înţeleg că nemulţumirea lui e împărtăşită şi de Vladimir Tismăneanu, de vreme ce profesorul de la Maryland nu se delimitează de emulul său – şi de faptul că cercetătorii IICCR au publicat „liste cu nume de torţionari, securişti sau informatori, ventilate (sic!) pe internet fără ca ideologia şi mandatul politic al poliţiei secrete să fie adecvat discutate“ (adecvat – adică aprobat de membrii Comisiei prezidenţiale sau în ce sens?).

Ruşine! pare să strige Mihail Neamţu, „nici un institut est-european dedicat problemei memoriei totalitarismului n-a canalizat întreaga energie a cercetătorilor săi“ pentru aşa un lucru de nimic precum identificarea celor responsabili de sistemul de represiune.


Dl Tismăneanu are dreptate. Eseul lui Mihail Neamţu este esenţial pentru adevărata miză a bătăliei pentru IICCMER. Demersul lui Marius Oprea – poate prea slobod la gură în dialogul cu cei de la Academia Caţavencu şi prea puţin academic în acel context –, i-a deranjat pe toţi cei care au interesul ca adevăraţii responsabili ai ororilor comuniste să rămînă necunoscuţi. Îndepărtarea lui Marius Oprea de la conducerea IICCMER ar fi o recunoaştere oficială a caracterului pur demagogic al condamnării comunismului. Un act de care dl Tismăneanu nu ar fi străin.

http://www.observatorcultural.ro/Oportunism-pentru-eternitatate.html*articleID_23232-articles_details