Nicolae Manolescu. Romanul poliţist de altădată

Cititorii rubricii lui Nicolae Manolescu nu verifică afirmațiile marelui critic, nu l-au citit pe Maurice Leblanc, altfel ar fi știut că autorul francez a fost reeditat în Franța după 1945, de nenumărate ori. Ba chiar a fost importat în România pe când cartea străină era un privilegiu ieftin, înainte de 1989. Eu am am avut în bibliotecă, cumpărate de la Cluj, ediții noi dar și vechi, din acest autor. In fine, într-un oraș ca Bucureștii, unde existau anticari și colportori de cărți care puteau obține orice carte, Nicolae Manolescu n-ar fi trebuit să facă un efort prea mare ca să-i facă o bucurie tatălui său.
Dar se vede că nu avea vreme, pe atunci. Acum, de când e ambasador UNESCO la Paris, dispune de timp probabil, dar nu mai are cui să-i dea cartea dorită. Trist.
Dan Culcer

Informațiile de mai jos sunt disponibile pe Internet.
Iată o listă de ediții în colecția Livre de poche, din care unele se puteau găsi în România.
# Leblanc, Maurice : La barre y-va, 1967, Librairie générale française, Livre de poche, ;
# Leblanc, Maurice : L'agence Barnett et Cie, 1971, Librairie générale française, Livre de poche, ;
# Leblanc, Maurice : Les confidences d'Arsène Lupin, 1965, Librairie générale française, Livre de poche, ;
# Leblanc, Maurice : Le triangle d'or, 1968, Librairie générale française, Livre de poche,;


Romanul poliţist de altădată



13 feb 2010
639 afişări

Când era tânăr, înainte de Primul Război, tatăl meu citea cu mare pasiune seria de romane cu Arsène Lupin. Autorul, Maurice Leblanc, dat de mult uitării, a avut norocul ca Jean d’Ormesson, care îngrijeşte ediţiile bilunare de la „Le Figaro”, să-i retipărească trei dintre romane.

Apărute iniţial imediat după 1900, în foiletonul ziarului „Je sais tout" al lui Pierre Laffitte, romanele s-au bucurat de un asemenea succes, încât au fost reluate în ediţii succesive, atât înainte, cât şi după război. Nu am idee în ce limbă le citea tatăl meu, care nu ştia franceză pe vremea aceea, şi nici de vreo versiune românească n-am cunoştinţă. Maurice Leblanc imita conştient nuvelele poliţiste ale lui Edgar Poe, cu enigmaticele lor rebusuri, pe Balzac din „Istoria celor treisprezece", dar nu numai, pe Sue din „Misterele Parisului", pe Conan-Doyle, recomandat de Laffitte însuşi ca model, şi îndeosebi pe Dumas din „Contele de Monte-Cristo".

Lupin nu e însă un detectiv ca Sherlock Holmes, ci un hoţ. În limbajul din la belle époque, el se prezenta ca un gentleman cambrioleur, care îi jefuia pe bogaţi şi-i înzestra pe săraci, oarecum în maniera haiducilor lui N.D. Popescu, admirat de tânărul Sadoveanu în aceiaşi ani. Dar, mai ales, urma exemplul lui Monte-Cristo, considerându-se nu doar infailibil, dar un fel de Dumnezeu atotputernic, în stare să hotărască destinele unor oameni.

Romanele par naive astăzi, dar nu mai mult decât modelele lor, pline de neprevăzut, cu travestiri, substituiri şi alte trucuri aşijderea. Lupin duce o viaţă dublă sau triplă, împrumutând (cu acte în regulă) diferite identităţi, între care aceea a şefului poliţiei din Paris. El jefuieşte, dar nu ucide, şi când, într-un rând, comite involuntar o crimă, e cuprins de remuşcări şi decide să se facă om cinstit. Vedeţi, aşadar, genul de infractor cu principii de altădată!

La bătrâneţe, tatăl meu, care nu mai auzea bine şi nu prea mai ieşea în lume (consacrându-şi, de nevoie, ieşirile statului ritual la cozi), îşi limitase lecturile la romanele poliţiste din colecţia Enigma sau, fiindcă acum citea şi în franceză, la cele din colecţia Le Masque. Nu uitase însă de Arsène Lupin, chiar dacă nu mai ţinea minte cum se numea autorul lui, şi mă ruga să-i fac rost de romanele care îl captivaseră odinioară. N-am izbutit să-i îndeplinesc rugămintea şi îmi pare rău, deşi înţeleg abia după mulţi ani că Leblanc (mort în refugiu la Perpignan în 1941) n-a mai fost reeditat niciodată în deceniile de după al doilea război, nici măcar în Franţa.

Am recomandat reeditările de la „Le Figaro" fiului unui prieten al meu, care, cu acest prilej, l-a descoperit cu încântare pe Dumas, şi aştept să-i aflu părerea despre Leblanc. Se uită şi el, ca noi toţi, la serialele poliţiste de la televizor, şi presupun că va face comparaţia dintre sofisticatele metode de depistare a criminalilor din zilele noastre şi metodele empirice de altădată.

Ceea ce mă preocupă este însă altceva: aspectul moral al lucrurilor. Lupin n-are nimic comun cu hoţii de azi. În destule cazuri, el ajută poliţia să-i prindă pe infractori. Pe criminali îi detestă. Meseria lui are încă o latură de gratuitate. Cum va aprecia un băiat de 16-17 ani, care trăieşte la Paris, în secolul XXI, scrupulele etice ale lui Arsène Lupin, hoţul cu maniere de gentleman?