Mircea Platon: Mogulii şi bubulii

Mircea Platon: Mogulii şi bubulii

[joi, 21 ianuarie 2010]


Mogulii şi bubulii


În 1927, T. S. Eliot scria în The Criterion (vol. VI, nr. 1, p. 69-73), referindu-se la The Outline of Sanity a lui G. K. Chesterton şi la The Servile State a lui Hillaire Belloc, că: “Nu poţi să nu simpatizezi din plin cu evanghelia distributistă a lui Belloc şi Chesterton. E o idee fertilă.” Şi totuşi, continua Eliot pe baza lucrărilor economistului J. A. Hobson, soluţia propusă de Chesterton şi de Belloc nu ar fi valabilă pentru că:

„«Relele» capitalismului nu provin în primul rând din concentrarea proprietăţii, şi deci nu pot fi combătute prin sporirea numărului de mici proprietari. Din contra, multiplicarea micilor acţionari dă mai multă putere pe mâna directorilor care au competenţa tehnică necesară; difuzarea proprietăţii atrage după sine difuzarea responsabilităţii. «Capitalistul» e directorul sau managerul; nu contează dacă acţiunile unei bănci sau ale unei mari industrii sunt deţinute de un milion de preoţi pensionari, de băcani sau de văduve.”

Eliot avea perfectă dreptate, doar că ceea ce combătea el nu era distributismul, ci capitalismul financiar şi genul de privatizare a economiei care s-a desfăşurat şi în România, după 1989, prin aşa-zisa „cuponiadă”. Distributismul nu înseamnă distribuirea de acţiuni, ci încurajarea micilor proprietari-producători. Distributiştii se opun tocmai transformării proprietăţii reale în acţiuni a căror unică valoare e preţul şi care au ca rezultat „evaporarea” (Schumpeter) substanţei proprietăţii:

„Formele de proprietate absentă, dematerializată şi defuncţionalizată nu impun şi nu cer angajarea morală pe care o cer formele de proprietate vitală. Ele duc, în cele din urmă, la faptul că nimeni nu se mai simte responsabil pentru nimic – nimeni dinlăuntrul şi nimeni din afara marilor corporaţii” (Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy (1942), New York, Harper, 1975, p. 142).

Dacă prin capitalism înţelegem piaţa liberă a muncii şi a produselor, atunci distributismul e capitalist. Dacă prin capitalism înţelegem cultura consumului, oligopolurile, proliferarea unei economii bazate pe speculaţii financiare şi pe tranzacţii de acţiuni, pe proprietatea teleghidată bursier, pe privatizarea profiturilor şi socializarea pierderilor operate de marile corporaţii trăind în simbioză cu statul, atunci distributismul nu e capitalist. Dar în societatea capitalismului global-financiar de azi primul tip de capitalism, ideal, nu există decât pentru a învălui manevrele oligarhiilor care profită de pe urma celui de al doilea tip de „capitalism”, real.
În esenţă: conivenţa vinovată dintre corporaţii şi stat e acoperită ideologic de un discurs care prevede minimalizarea rolului statului în economie. Ceea ce se întâmplă în realitate nu e dispariţia statului, ci doar blocarea discursivă a posibilităţii intervenţiei statului în scopul apărării justiţiei sociale. Departe de a dispărea, statul rămâne să acţioneze doar în interesul corporaţiilor, nu şi în cel al cetăţeanului. Eliminat la nivel discursiv-teoretic de „economia politică” neoliberală, statul supravieţuieşte însă la nivel concret-pragmatic, ţâşnind în apărarea marilor corporaţii şi a marilor mafii ori de câte ori e nevoie. Ca şi dracul, statul (post)modern a prosperat prefăcându-se că, în teorie, nu există.
Dar dacă neoliberalismul are la bază, după cum pretind neoconservatorii, o anumită antropologie bazată pe „păcatul originar”, atunci trebuie să admită şi necesitatea existenţei, şi deci legitimitatea, statului. Dacă, din cauza păcatului, oamenii „nu sunt îngeri”, atunci au nevoie, pentru a funcţiona, de un anumit sistem regulator. Cel puţin aşa a funcţionat, istoric, paradigma creştină (neo)augustiniană şi (neo)patristică. Epocile care au luat în serios păcatul originar/strămoşesc au luat în serios şi autoritatea statul reprezentativ. Creştinul îi dă Cezarului ce e al Cezarului, şi lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu.
Radicalismul libertarian împotriva statului e cu atât mai greu de explicat cu cât maximalismul politic („statul e furt”) merge în acest caz, în general, mână în mână cu „moderaţia” teologică. Cu alte cuvinte, tributul economic refuzat statului e compensat de tributul teologic adus „secolului”, de acomodaţionismul teologic al intelectualilor neoliberali obsedaţi de economism şi de „utilitatea socială” a creştinismului. Spre deosebire de creştin, care dă fiecăruia ce i se cuvine, neoliberalul îi refuză Cezarului dreptul său pentru a-i da în schimb ce e al lui Dumnezeu, îi refuză “secolului” impozitele pentru a-i da în schimb iubirea care i se cuvine doar lui Dumnezeu. Acest tip de iubire, alimentat de economia globală a creşterii continue şi infinite, se exprimă prin consumism, prin „cuminecarea” cu întreaga lume închisă într-o carte de credit.
Toate aceste lucruri, şi multe altele, sunt clarificate, expuse, dezbătute şi argumentate în lucrarea Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (Bucureşti, 2009, Ed. Logos), o antologie de studii şi articole dedicate unei economii la scară umană editată de teologul catolic şi economistul american John C. Medaille şi de criticul cultural Ovidiu Hurduzeu. Ca autor antologat în această carte, nu pot decât să mă recuz de la a scrie o recenzie. Dar pentru că, în afară de Ovidiu Hurduzeu şi de mine, autorii prezenţi în acest volum sunt străini, şi deci nu pot urmări îndeaproape modul în care a fost primită antologia lor în România, simt că trebuie să fac unele observaţii legate de receptarea românească a cărţii.
Mai întâi, trebuie să observ că această carte are menirea de a legitima un discurs, nu doar economic, concurent actualului discurs neoliberal/neoconservator care prevede că singura şansă a României e de a se „integra” reţelelor instituţionale şi practicii economice a capitalismului financiar occidental. De aceea, nu pot fi acceptate obiecţiunile neoliberale referitoare la faptul că autorii antologaţi în Economia libertăţii nu ar fi români şi că nu ar cunoaşte situaţia din România. Nici comisarii globalişti care monitorizează, exploatează şi îndoctrinează România de două decenii încoace nu sunt români şi nu cunosc situaţia din România. Mai mult încă, nu le pasă de România. Şi de aceea ne propun sau ne forţează să copiem modelele lor. Ne scriu ei programul.
Neoliberalii români nu au recunoscut şi deci nu au lăsat niciodată loc vreunui „specific românesc” în programele lor. Ba chiar au căutat să demonizeze ca „fascistă” şi să ridiculizeze sau să distrugă ca „arhaică” orice specificitate românească, atunci când nu au redus-o, surprinzător la nişte anti-păşunişti fervenţi, la nivel de „pitoresc” minor-local cu potenţial turistic, de „mireasmă” comună Ortodoxiei şi cârnaţilor de Pleşcoi. Contrar acestor neoliberali, autorii distributişti din Economia libertăţii nu ne propun o soluţie universală, ci vin cu experienţa lor pentru a ne îndemna să fim noi înşine şi să reuşim prin noi înşine.
Spre deosebire de versiunea verticală, autoritară, a globalizării care ne-a fost impusă până acum de tot felul de „comisari” şi de „raportori” trimişi să ne „monitorizeze”, participanţii la acest proiect (economişti, parlamentari, miniştri, teologi, profesori universitari americani, italieni, israelieni, australieni, englezi, catolici, protestanţi etc.) ne oferă, după cum bine remarca Ovidiu Hurduzeu în postfaţa volumului, versiunea orizontală, de vecinătate, a globalizării. Ne ies în întâmpinare. Nu ne oferă planuri, ci exemple şi încurajări pentru a regândi pe cont propriu viaţa economică românească. De aceea, e ilegitim să fie respinşi în numele „specificului naţional” de nişte intelectuali publici neoliberali care altminteri nu recunosc existenţa vreunui specific naţional sau o recunosc doar pentru ca să-l măture din calea capitalismului financiar global pe care ne silesc să-l adoptăm ca model.
Această diferenţă îşi are sursa în diferenţa de scală la care gândesc neoliberalii, respectiv distributiştii. Neoliberalii gândesc global, macro. Distributiştii gândesc la scară umană. Pentru primii, miza e financiară. Pentru distributişti, miza e persoana. Astfel, una dintre obiecţiunile aduse cărţii Economia libertăţii a fost că distributismul, spre deosebire de neoliberalism, nu dă naştere la progres. Răspunsul sec dat acestei obiecţiuni a fost că Mondragon e unul din liderii mondiali în producţia de roboţi casnici. Dar se mai poate adăuga şi faptul că, până la apariţia provocării distributismului în spaţiul public românesc, nu am văzut niciun intelectual neoliberal care să afirme că menirea României e de a produce progres global.
Gândim, aşadar, la scale diferite. Unui argument, distributist, care are în vedere România, i se răspunde cu o obiecţiune care are în vedere progresul global. Deşi România e îndemnată să urmeze, să copieze modelele occidentale, adică să fie un occident de mâna a doua, distributismul e respins în numele progresului global. Dar are România datoria de a produce progres global? Are România capacitatea de a produce progres global? Nu ar fi mai potrivit să ne întrebăm, într-o ţară în care nu se produce mai nimic, din care toată lumea pleacă, în care populaţia îmbătrâneşte (doar 4 milioane de tineri sub 18 ani, cf. http://www.copii.ro/content.aspx?id=55) şi în care neoliberalismul a produs, în simbioză cu vechile structuri comuniste, o mentalitate de parazit care „sifonează” „multinaţionalele” şi „căpuşează” statul, dacă distributismul nu e o alternativă realistă? Pentru că România neoliberală nu produce progres, ci doar „sifonari”. Iar România neocomunistă produce „căpuşe”. Dacă România „de dreapta” produce moguli, România „de stânga” produce bubuli. Cine vrea să vadă români trebuie să meargă în România profundă.
O Românie distributistă, a micilor proprietari-producători, ar putea să îşi găsească un loc chiar în economia financiar-globală actuală. În loc să „căpuşăm” şi să „sifonăm” multinaţionalele sau birocraţia de stat care „căpuşează” la rândul lor România, am putea dezvolta o economie a micilor proprietari-producători în care agricultura de subzistenţă să se împletească armonios cu mica industrie, cu industriile de lux sau nepoluante, cu mica industrie alimentară şi a produselor ecologice. Această Românie nu ar avea nevoie să lupte pentru căderea sistemului economic neoliberal global. Şi nici nu ar trebui să producă progres în maniera celor care vor să meargă pe bicicletă uitându-se în permanenţă la pedale. Această Românie ar putea foarte bine să îşi urmărească propriul interes pe pieţele globale.
Dar România neoliberală de acum, şi cea preconizată de intelighenţia neoliberal-neoconservatoare, nu are şi nu va avea niciodată un sistem imunitar capabil să reziste viruşilor pieţei globale. Vrem să facem febră ori de câte ori Beijingul răceşte? Sau Wall Street? Pentru că asta ne propun neoliberalii. Cred că, înainte de a ne pune problema cât progres global poate produce economia românească, trebuie să ne întrebăm realist care sunt posibilităţile economiei româneşti de a înflori la scară modestă, locală şi naţională.
Pentru că, deocamdată, în actualul joc economico-politic global, românii sunt în poziţia de a fi cei care pierd pentru ca alţii să câştige. Ca să dau doar un exemplu, actualul sistem economic neoliberal promovat în România vine, în Occident, la pachet cu un sistem de asigurări sociale social-democrat. Celebrul „stat-dădacă” („welfare-state”) e o realitate în Vest. În România, nu. Sistemul occidental tratează omul ca pe un android. Sistemul românesc tratează omul ca pe un animal. Asta înseamnă că, dacă în corporaţiile occidentale omul e considerat o maşină, atunci beneficiază şi de un service de lux. Când trage pe margine, i se schimbă pneurile şi uleiul în mod profesionist, în timp record. Occidentalul munceşte pentru un sistem pe care se poate (în general) baza. Dar românii sunt siliţi să depindă de un sistem pe care nu se pot bizui.
Sistemul de asigurări de sănătate occidental se prăbuşeşte sub povara datoriilor pentru că „omul maşină” e tratat cu grijă, ca să poată funcţiona mai departe, ca rotiţă a sistemului. În România, oamenii încă se oblojesc singuri. Adică, atunci când e vorba de sistemul de sănătate, încă suntem încurajaţi să fim „mici proprietari-producători”, să ne punem prişniţe şi să apelăm la leacuri băbeşti pentru că „sistemul” nu ne poate ajuta cu nimic: doctorii au emigrat sau nu au cu ce opera. Din acest punct de vedere, nu se poate spune că sistemul de sănătate românesc nu ar încuraja spiritul de independenţă şi liberă-iniţiativă al românilor, care trebuie să se „descurce” singuri. În afară, poate, de familie, nu-ţi poartă nimeni de grijă.
Altminteri însă, suntem puşi, muncind la corporaţie şi plătind taxe, impozite şi bacşişuri la stat, să muncim pentru sistem, să depindem de el. Şi astfel subvenţionăm cu sănătatea noastră profiturile altora. E şi acesta un mod, mai subtil, de a socializa pierderile (de sănătate) şi de a privatiza profiturile. Leacurile băbeşti însă, bune când e vorba să scutim de cheltuieli şi de responsabilitate un sistem corupt, incompetent şi nereprezentativ, sunt descurajate în domeniul politic, moral, educaţional, teologic. „Baba Rada” e bună să ne pună prişniţe, ca să nu aglomerăm camerele de gardă ale spitalelor ruinate neoliberal, dar nu e bună ca să ne mai înveţe ce e bine şi ce e rău, cum să ne educăm copiii, cum să ne rugăm. Acolo vin experţii. Educraţii. Minigarhii intelectuali.
Neoliberalii justifică, printr-un ideal luminos, o realitate mizeră. Sunt, din acest punct de vedere, ca şi comuniştii, pierduţi în răstimp. Şi, ca întotdeauna în cazul acestor ideologii rătăcitoare, ceea ce contează de fapt nu e destinaţia, care e fie idolatră (ca în cazul „pieţei globale” posedând atribute de Dumnezeu a capitalismului), fie apocrifă (ca în cazul comunismului), ci drumul. Pentru că acolo, pe drum, se pierd cele mai multe vieţi, se vând cele mai multe reputaţii şi se fac cele mai mari profituri.
A continua să susţinem actualul sistem neoliberal românesc înseamnă a continua să ne furăm singuri nu doar căciula, ci vieţile. A continua să funcţionăm individual într-o Românie croită pentru mamuţi supranaţionali şi mafii transfrontaliere înseamnă a ne autocondamna la un rol de căpuşă sau de pirat. Ceea ce ne trebuie e o reaşezare a „sistemului”, o readucere a lui la scară umană. În acest fel, „micimea” persoanei nu va mai fi un impediment, ci un avantaj. Un mod de a înflori. Dar cineva, o forţă politică, trebuie să asume sarcina de a redesena harta politico-economică a României la scară umană. Ca să putem vedea detaliile. Cum ar fi, de exemplu, oamenii.

Mircea Platon




Publicat de Gheorghe Fedorovici la 10:02

Etichete: Apologetică, Cumpăniri, Mircea Platon

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire